ICCJ. Decizia nr. 3521/2010. Civil. Expropriere. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 3521/2010
Dosar nr. 7804/105/2007
Şedinţa publică din 4 iunie 2010
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la Tribunalul Prahova sub nr. 7804/105/2007 reclamanta SC P.P.C. SRL a chemat în judecată pe pârâtul Statul Roman prin C.N.A.D.N.R. solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să dispună stabilirea despăgubirilor pentru terenul în suprafaţă de 996,36 mp, constând în valoarea reală a terenului şi prejudiciul cauzat pentru suprafaţa expropriată situată în intravilanul municipiului Ploieşti.
În motivarea acţiunii reclamanta a arătat că prin Hotărârea nr. 70 din 29 octombrie 2007 a Comisiei pentru aplicarea Legii nr. 198/2004 s-a dispus exproprierea terenului său de 996,36 mp pentru suma de 40.740,44 lei considerându-l eronat teren extravilan, iar acest preţ este derizoriu, nereprezentând valoarea reală a suprafeţei şi nici prejudiciul cauzat societăţii.
A mai precizat reclamanta că este vorba de un teren de aproape 1000 mp situat în intravilan, într-o zonă cu o puternică dezvoltare economică, pe care urma să realizez un hotel şi alte edificii, astfel că în opinia sa i se cuvine o despăgubire de 800.000 Euro.
În baza art. 115 C. proc. civ., pârâtul a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea acţiunii pe considerentul că expropriatorul a stabilit corect cuantumul despăgubirilor, iar terenul este amplasat pe centura Ploieşti Vest şi nu în zona urbană a oraşului, cum eronat a susţinut reclamanta, fiind o zonă fără construcţii şi fără utilităţi, cu categoria de folosinţă arabil.
După administrarea probatoriilor, prin sentinţa civilă nr. 88 din 14 ianuarie 2009 Tribunalul Prahova a admis în parte acţiunea şi a obligat pârâtul să plătească reclamantei o despăgubire de 46.629,65 Euro, reprezentând valoarea reală a terenului expropriat din Ploieşti, jud. Prahova, în suprafaţă de 996,36 mp, plata acestei despăgubiri urmând a se efectua în termen de cel mult 30 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii, la cursul de referinţă BNR din ziua efectuării plăţii.
În baza aceleiaşi hotărâri, s-a respins capătul de cerere privind plata prejudiciului cauzat reclamantei.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel atât reclamanta SC P.P.C. SRL, cât şi pârâtul Statul Român, prin Ministerul Transporturilor şi Infrastructurii - C.N.A.D.N.R.
Prin Decizia civilă nr. 226 din 7 decembrie 2009, Curtea de Apel Ploieşti, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a respins, ca nefondate, apelurile.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a reţinut, în esenţă, că atât reclamanta, cât şi intimata şi-au exprimat nemulţumiri cu privire la cuantumul despăgubirilor acordate de instanţa de fond, prima pe considerentul că suma acordată este prea mică în raport de valoarea actuală de circulaţie a terenurilor şi nu include daunele ce i-au fost aduse prin măsura exproprierii, iar cea de-a doua motivat de faptul că despăgubirea acordată nu reflectă valoarea terenului, fiind excesivă, instanţa va proceda la analizarea concomitentă a acestor critici.
În ceea ce priveşte modul de stabilire a despăgubirilor pentru imobilele expropriate, art. 26 din Legea 33/1994 prevede că acesta se compune din valoarea reală a imobilului şi din prejudiciul cauzat proprietarului sau altor persoane îndreptăţite, în alin. (2) al aceluiaşi text statuându-se că la efectuarea calculului acestor despăgubiri, atât experţii, cât şi instanţa, vor ţine seama de preţurile cu care se vând, în mod obişnuit, imobilele de acest fel din unităţile administrativ teritoriale, data întocmirii raportului de expertiză, precum şi de daunele aduse proprietarilor sau, după caz, altor persoane îndreptăţite, luând în considerare dovezile depuse acestea.
Faptul că valoarea de 39 Euro/mp poate fi apreciată ca reprezentând preţul cu care se vând asemenea terenuri în unitatea administrativ teritorială în aceeaşi zonă rezultă din împrejurarea că în luna septembrie 2009 (în perioada de criză financiară C.N.A.D.N.R. a expropriat aceleiaşi contestatoare încă o suprafaţă de 659 mp aflată în această locaţie pentru care i-a oferit o despăgubire de 36 Euro/mp potrivit hotărârii de stabilire a despăgubirilor nr. 129 din 2 septembrie 2009 depusă în faţa instanţei de apel.
Sub aspectul daunelor solicitate de contestatoare, din fişa de estimare totală a despăgubirilor (fila 84 dosar fond) rezultă că la calculul valorii despăgubirii cuvenite contestatoarei algoritmul de calcul utilizat a avut în vedere prejudiciul individual suferit de aceasta, fără să mai reiasă vreo altă despăgubire, ca urmare a rezultării unui rest de teren inutilizabil.
Având în vedere cuprinsul raportului de expertiză, în mod corect s-au respins obiecţiunile reclamantei vizând această lucrare, iar în atare context este evident că valoarea despăgubirilor stabilite de instanţa de fond respectă dispoziţiile art. 25 din Legea nr. 33/1994, astfel încât criticile formulate de ambele părţi sub acest aspect sunt neîntemeiate şi urmează a fi respinse, neimpunându-se nici completarea probatorii lor în sensul refacerii expertizei în faţa instanţei de apel.
In ceea ce priveşte nemulţumirea apelantului-pârât în sensul că nu s-a ţinut cont că suma de 13.949,04 Euro este consemnată la C.E.C pe numele reclamantei, instanţa a înlăturat-o, urmând ca după soluţionarea raportului juridic dedus judecăţii, o atare problemă să fie rezolvată în faza de executare silită în funcţie de împrejurarea dacă, până la acel moment, reclamanta va ridica sau nu suma în discuţie.
Totodată, a fost respinsă şi critica apelantei-pârâte, în sensul că raportul de expertiză a fost întocmit cu încălcarea disp. art. 25 din Legea nr. 33/1994 , fiind lovit de nulitate absolută.
Chiar dacă la momentul când s-a dispus încuviinţarea probatoriilor la 11 ianuarie 2008 (fila 23 verso dosar fond) instanţa nu a folosit sintagma „ raport de expertiză comun efectuat de o comisie de trei experţi", o atare împrejurare nu este de natură să producă părţii o vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin anulare actului întocmit în aceste condiţii.
Că, în speţă, este vorba de un raport comun de expertiză (care nu cuprinde însă un punct de vedere unic asupra evaluării terenului, întrucât în lege nu se prevede acest lucru, iar experţii nu pot fi obligaţi să ajungă la acelaşi punct de vedere privind valoarea terenului) rezultă chiar din lucrarea expertului desemnat de expropriator care se intitulează „propuneri privind elaborarea raportului de expertiză comun" şi unde învederează că a fost convocat de expertul instanţei pentru a se pune de acord asupra elaborării raportului comun de expertiză, punctul său de vedere fiind ataşat lucrării efectuate de ceilalţi doi experţi desemnaţi în cauză.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termen legal, apelantul-pârât Statul Român, prin Ministerul Transporturilor şi Infrastructurii - C.N.A.D.N.R., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, invocând dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea acestui motiv de recurs se arată că Decizia recurată este supusă modificării în temeiul textului menţionat, având în vedere că hotărârea a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii.
Instanţa de apel în mod nelegal a respins apelul formulat de către Statul Roman prin C.N.A.D.N.R., fără să acorde cuvântul pe probe, deşi acestea au fost solicitate prin motivele de apel, în condiţiile în care si instanţa de fond a pronunţat o hotărâre fără să ţină seama de dispoziţiile imperative ale Legii nr. 33/1994.
În privinţa imobilelor expropriate, despăgubirea se stabileşte în condiţiile art. 25 şi art. 26 din Legea nr. 33/1994. Cu toate că, potrivit acestor dispoziţii, constituirea comisiei de experţi era obligatorie pentru instanţa (a se vedea si Decizia Î.C.C.J., secţia civilă, - 6979/2006) aceasta nu s-a constituit in condiţiile prevăzute de lege, respectiv nu a întocmit un raport comun, expertul desemnat de către statul român înţelegând să formuleze obiecţiuni şi punct de vedere separat, ori acesta este un membru al comisiei de experţi si nu un expert parte, cum greşit s-a înţeles.
Totodată, atât instanţa de fond, cât şi comisia de experţi nu au respectat dispoziţiile legale la stabilirea despăgubirilor, nefăcând dovada preţurilor cu care se vând în mod real terenurile de acelaşi fel din unitatea administrativ-teritorială unde este amplasat terenul, raportându-se doar la preţuri din mica publicitate, drept pentru care, instanţa de apel trebuia să se aplece asupra acestor aspecte şi să încuviinţeze refacerea expertizei.
Prin Decizia nr. 5721 din 19 mai 2009, Î.C.C.J. a lămurit înţelesul sintagmei "preţul cu care se vând în mod obişnuit imobilele" care are semnificaţia de preţ plătit efectiv şi consemnat ca atare în contractele autentice de vânzare-cumpărare şi nu în ofertele de preţ ale agenţiilor imobiliare, ori preturile extrase de la rubricile de vânzări de pe internet şi din anunţurile de mică publicitate din zonele locale privind imobilele de acelaşi fel în aceeaşi unitate administrativ-teritorială."
Deşi, sarcina probei revenea reclamantei, aceasta nu a făcut dovada altui preţ de vânzare a terenului şi nici a producerii vreunui prejudiciu prin realizarea Centurii de Vest a Ploieştiului, acesta constituind încă un motiv pentru care instanţa de apel trebuia să ne admită apelul şi pe fond să respingă acţiunea reclamantei, ca nefondată.
Analizând recursul formulat, în raport de criticile menţionate, Înalta Curte apreciază că acesta este nefondat, pentru următoarele considerente.
Instanţa de apel a pronunţat Decizia recurată la termenul de judecată din data de 7 decembrie 2009, considerat prima zi de înfăţişare, termen la care apelantul Statul Român, prin Ministerul Transporturilor şi Infrastructurii – C.N.A.D.N.R. a fost prezent prin avocat L.S., fără delegaţie de reprezentare, motiv pentru care nu i s-a putut acorda cuvântul cu privire la cererea de probatorii solicitată prin cererea de apel. De altfel, apelantul avea obligaţia legală să depună înscrisurile pe care dorea să le administreze odată cu cererea de apel, astfel cum prevăd art. 112 alin. (2) şi art. 116 alin. (1) coroborat cu art. 298 C. proc. civ., căci, în aceste condiţii, instanţa avea obligaţia de a le pune în discuţie, pentru a stabili dacă le încuviinţează sau nu, în raport de concludenţa şi pertinenţa lor, înscrisurile constând în contracte de vânzare-cumpărare cu privire la terenuri asemănătoare ca valoare fiind relevante şi sub aspectul necesităţii încuviinţării unei noi expertize în apel. De altfel, recurentul-apelant avea posibilitatea administrării unor astfel de probe şi în recurs, în temeiul art. 305 C. proc. civ., însă nici în această fază procesuală nu a făcut dovada susţinerilor sale.
Recurentul, exercitându-şi defectuos drepturile procesuale, nu poate invoca, pentru a obţine protecţia unui drept, propria culpă, astfel că Înalta Curte va înlătura ca nefondată critica din recurs referitoare la încălcarea de către instanţa de apel a normelor legale în materia administrării probelor.
În ceea ce priveşte critica privind modul greşit de stabilire a despăgubirilor, în raport de dispoziţiile art. 26 şi art. 27 din Legea nr. 33/1994, Înalta Curte consideră că şi aceasta este nefondată deoarece, potrivit art. 26 alin. (2), la calcularea cuantumului despăgubirilor, experţii, precum şi instanţa, vor ţine seama de preţul cu care se vând, în mod obişnuit, imobilele de acelaşi fel în unitatea administrativ-teritorială, la data întocmirii raportului de expertiză, precum şi de daunele aduse proprietarului sau, după caz, altor persoane îndreptăţite, luând în considerare şi dovezile prezentate de aceştia.
Prin urmare, preţul cu care se vând, în mod obişnuit, imobilele de acelaşi fel în unitatea administrativ-teritorială, la data întocmirii raportului de expertiză se poate dovedi cu contractele autentice de vânzare-cumpărare, care exprimă cel mai convingător preţul rezultat în urma întâlnirii cererii şi ofertei, însă, în lipsa unor astfel de dovezi, nimic nu împiedică o evaluare care să aibă în vedere alte criterii de evaluare precum: ofertele de preţ ale agenţiilor imobiliare sau preţurile de tranzacţionare extrase de la rubricile mică publicitate pentru imobile de acelaşi fel, criteriu care a fost avut în vedere la efectuarea expertizei de evaluare din prezenta cauză.
Potrivit regulii exprimate în adagiul „probatio incumbit ei qui dicit, non ei qui negat", pârâtul are şi el sarcina de a proba ceea ce afirmă, astfel că, în absenţa oricăror probe din care să rezulte că preţul cu care se vând, în mod obişnuit, imobilele de acelaşi fel este mai mic decât cel stabilit prin raportul de expertiză efectuat în cauză, susţinerile sale privind o evaluare greşită a despăgubirilor acordate sunt nedovedite.
Cu privire la critica privind nulitatea raportului de expertiză efectuat în cauză în raport de împrejurarea că expertul desemnat de expropriator a formulat un punct de vedere separat şi obiecţiuni la raportul de expertiză, ceea ce face ca expertiza să nu exprime un punct de vedere comun al echipei de experţi, conform art. 25 din Legea nr. 33/1994, Înalta Curte consideră că şi aceasta este nefondată, în considerarea faptului că legea nu prevede decât modalitatea de lucru în echipă, iar nu şi concluzii concordante ale celor trei experţi, care să se reflecte într-un punct de vedere comun. Astfel fiind, nu există motiv de nulitate absolută a raportului de expertiză pentru încălcarea dispoziţiilor legale.
Având în vedere toate aceste argumente, Înalta Curte apreciază că nu este incident în cauză motivul de recurs invocat şi, în raport de dispoziţiile art. 312 pct. 1 C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.
Văzând prevederile art. 274 C. proc. civ., va obliga pe recurent la 500 lei, reprezentând cheltuieli de judecată în favoarea intimatei-reclamante, la solicitarea acesteia şi în raport de chitanţele ataşate la dosar.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin C.N.A.D.N.R. din cadrul Ministerului Transporturilor şi Infrastructurii împotriva deciziei nr. 226 din 7 decembrie 2009 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Obligă pe recurent la 500 lei cheltuieli de judecată în favoarea intimatei-reclamante.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 4 iunie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3522/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 3503/2010. Civil. Legea nr.187/1999.... → |
|---|
