ICCJ. Decizia nr. 3524/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 3524/2010
Dosar nr. 511/1/2010
Şedinţa publică din 4 iunie 2010
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Arad, reclamanta M.E. a solicitat obligarea pârâtei S.N.I.F. Bucureşti la plata despăgubirilor reprezentând contravaloarea suprafeţei de 1964 mp teren intravilan, situat în Arad, ce a fost expropriat în favoarea pârâtei pentru construirea canalului de transport Sânleani- Mureş.
În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că a deţinut în proprietate, împreună cu soţul său, M.P., imobilul situat în Arad, compus din teren extravilan în suprafaţă de 2719 mp şi casă de locuit.
În anul 1975, suprafaţa de 1964 mp din terenul susmenţionat a fost expropriată şi transmisă în proprietatea Ministerului Agriculturii şi Industriei Alimentare, prin I.E.L.I.F Arad, în conformitate cu dispoziţiile Legii nr. 59/1974, urmând ca pentru suprafaţa expropriată să primească despăgubiri. În acest sens, deşi la data de 12 decembrie 1975, între soţul reclamantei şi T.C.I.F Timişoara s-a încheiat un document numit „acord", despăgubirile nu au fost achitate niciodată.
În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 480, art. 481 C. civ., art. 41 din Constituţie şi Legea nr. 10/2001.
Prin sentinţa civilă nr. 507 din 29 ianuarie 2008, Judecătoria Arad, a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Arad, apreciind că în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 2 din Legea nr. 10/2001.
Astfel investit, Tribunalul Arad, secţia civilă, prin sentinţa civilă nr. 678 din 3 septembrie 2008 a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia civilă.
Pentru a pronunţa această hotărâre, s-a reţinut că, având în vedere obiectul pricinii dedusă judecăţii, respectiv acordarea de despăgubiri pentru imobilul preluat abuziv de Statul Român, în speţă sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 10/2001, iar faţă de dispoziţiile art. 26 alin. (3) din acest act normativ, competenţa de soluţionare revine secţiei civile a tribunalului în a cărui circumscripţie se află sediul unităţii deţinătoare a imobilului.
Prin Decizia nr. 985 din 21 octombrie 2008, Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă, a admis recursul declarat de reclamanta M.E., a casat sentinţa atacată şi a trimis cauza spre rejudecare Tribunalului Arad.
Pentru a pronunţa această soluţie, curtea de apel a reţinut că, faţă de motivarea în drept a acţiunii, respectiv art. 480-481 C. civ., în speţă sunt aplicabile dispoziţiile de drept comun privind competenţa teritorială a instanţelor judecătoreşti în soluţionarea litigiilor civile, dispoziţii ce sunt cuprinse în art. 5-16 C. proc. civ.
Astfel, în art. 5 C. proc. civ. este înscrisă dispoziţia de principiu potrivit căreia cererea de chemare în judecată se adresează instanţei de la domiciliul pârâtului, însă această dispoziţie cunoaşte mai multe excepţii, printre care şi cea înscrisă în art. 13, potrivit căreia cererile privitoare la bunuri nemişcătoare se adresează instanţei în circumscripţia căreia se află nemişcătoarele, excepţie incidentă în speţa de faţă.
După rejudecare, Tribunalul Arad, secţia civilă, prin sentinţa civilă nr. 201 din 15 aprilie 2009, a respins acţiunea.
Instanţa a reţinut în considerentele hotărârii sale că, acordarea de măsuri reparatorii pentru imobilele preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 a fost reglementată de o lege specială, respectiv Legea nr. 10/2001, care instituie atât o procedură prealabilă, dar şi anumite termene şi sancţiuni menite să limiteze incertitudinea raporturilor juridice născute în legătură cu imobilele preluate abuziv de stat.
Prin urmare, persoanele care nu au urmat procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 sau nu au declanşat în termenul legal o atare procedură, nu au deschisă calea acţiunii în revendicare întemeiată pe dispoziţiile art. 480 C. civ.
Prin dispoziţiile sale, Legea nr. 10/2001 a suprimat posibilitatea recurgerii la dreptul comun în cazul ineficacităţii actelor de preluare a imobilelor naţionalizate şi, fără să diminueze accesul la justiţie, a adus perfecţionări sistemului reparator, subordonându-l totodată, controlului judecătoresc prin norme de procedură cu caracter special.
Pe de altă parte, problema raportului dintre legea specială şi legea generală a fost rezolvată în acelaşi mod deSECŢIILE UNITEale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie atunci când a decis că dispoziţiile art. 35 din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauze de utilitate publică nu se aplică acţiunilor având ca obiect imobile expropriate în perioada de referinţă a Legii nr. 10/2001.
Apelul declarat de reclamantă împotriva acestei sentinţe a fost respins de Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă, prin Decizia civilă nr. 278 din 17 noiembrie 2009.
În motivarea acestei soluţii, instanţa de apel a reţinut că la data de 30 noiembrie 2005, reclamanta a formulat notificare, prin care a solicitat acordarea de măsuri reparatorii pentru imobilul în litigiu.
Prin adresa nr. 902 din 15 februarie 2007, Primăria municipiului Arad a comunicat reclamantei că nu a respectat termenul prevăzut de art. 22 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, ceea ce atrage pierderea dreptului de a solicita în justiţie măsuri reparatorii.
Având în vedere că obiectul cererii formulată de reclamantă îl constituie acordarea de despăgubiri pentru terenul expropriat pentru cauză de utilitate publică, în speţă sunt aplicabile dispoziţiile legii speciale, iar în ce priveşte problema raportului dintre legea generală şi legea specială, aceasta a fost soluţionată deSECŢIILE UNITEale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, care au stabilit că prevederile art. 35 din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauze de utilitate publică nu se aplică în cazul acţiunilor având ca obiect imobile expropriate în perioada de referinţă a Legii nr. 10/2001.
Atâta timp cât Legea nr. 10/2001 este o lege reparatorie în ce priveşte imobilele preluate abuziv de stat, inclusiv prin expropriere, iar Legea nr. 33/1994 ce reglementează exproprierea pentru cauză de utilitate publică - cazul imobilului în litigiu - ca şi dispoziţiile art. 480 şi art. 481 C. civ., invocate de reclamantă, nu mai poate servi ca temei în cazul acţiunilor având ca obiect imobile expropriate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, acest aspect fiind în concordanţă cu condiţiile prevăzute de art. 1 din Protocolul nr. 1, dar şi cu practica CEDO în materie.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta M.E. care, invocând dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., arată că existenţa Legii nr. 10/2001 nu exclude, în toate situaţiile, posibilitatea de a se recurge la acţiunea în revendicare, ci este necesar a se analiza, în funcţie de circumstanţele concrete ale cauzei, în ce măsură admiterea acţiunii în revendicare ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit de lege.
Or, prin admiterea acţiunii reclamantei în speţa de faţă nu s-ar aduce atingere nici unui alt drept de proprietate.
Solicită admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare.
Analizând hotărârea atacată în limitele criticilor formulate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, urmând a fi respins ca atare, pentru următoarele considerente:
Imobilul în litigiu - teren în suprafaţă de 1964 mp, situat în Arad, - a fost expropriat în favoarea pârâtei pentru construirea canalului de transport Sânleani - Mureş.
În raport de data preluării, solicitările formulate de reclamantă la 30 noiembrie 2005, nu pot fi circumscrise decât cadrului juridic stabilit prin dispoziţiile art. 11 al Legii nr. 10/2001, text ce conţine reguli speciale pentru restituirea (în natură sau echivalent) a imobilelor expropriate.
Art. 11 se aplică în toate cazurile de expropriere operate în perioada de referinţă a legii (6 martie 1945 – 22 decembrie 1989) indiferent dacă preluarea s-a făcut cu sau fără titlu valabil şi fără a distinge după cum s-a plătit ori nu o despăgubire.
În ce priveşte corelarea acestui act normativ cu alte legi speciale care au de asemenea, în sfera lor de aplicare imobile expropriate (Legea nr. 33/1994, art. 35) din interpretarea dispoziţiilor art. 11 alin. (1)-(8) din lege, atât în varianta anterioară cât şi în varianta ulterioară republicării, rezultă că legiuitorul a vizat prin acest act normativ inclusiv restituirea acelor imobile a căror situaţie juridică şi-ar fi putut găsi dezlegarea până la data intrării lui în vigoare.
Astfel, textul invocat reglementează posibilitatea acordării măsurilor reparatorii, în toate formele exproprierii (cu sau fără titlu, cu sau fără acordarea despăgubirilor) şi pentru toate situaţiile generate de această modalitate de preluare.
Ca atare, concluzia ce se impune este că, după apariţia Legii nr. 10/2001, singura cale pentru obţinerea restituirii imobilelor preluate în perioada de referinţă a legii este cea prevăzută prin dispoziţiile art. 21 şi urm. din acest act normativ, raţiunea - ce se înscrie în logica evenimentelor istorice şi reglementărilor de după decembrie 1989 - fiind soluţionarea cu sporită celeritate a cererilor vizând restituirea proprietăţilor preluate abuziv - cu sau fără titlu - sau acordarea, acolo unde restituirea nu mai este posibilă, a reparaţiilor cuvenite.
Prin Decizia nr. 53 din 4 iunie 2007,SECŢIILE UNITEale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie au decis că atâta vreme cât Legea nr. 10/2001 constituie o lege specială, reparatorie în cazul imobilelor preluate abuziv de stat, inclusiv prin expropriere, precum şi de imediată aplicare, deoarece interesează ordinea publică, iar Legea nr. 33/1994, care reglementează cadrul exproprierii pentru cauză de utilitate publică, are un caracter general faţă de Legea 10/2001, dispoziţiile art. 35 din Legea nr. 33/1994 nu sunt aplicabile acţiunilor având ca obiect imobile expropriate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 care au fost introduse după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.
Legea nr. 10/2001 suprimă acţiunea dreptului comun al revendicării, dar nu şi accesul la un proces echitabil întrucât, ca lege nouă, perfecţionează sistemul reparator şi procedural, controlul judecătoresc al reparaţiilor, prin accesul deplin şi liber la trei grade de jurisdicţie, în condiţiile art. 21 alin. (1) şi (3) din Constituţie şi ale art. 6 alin. (2) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Nu poate fi primită critica recurentei în sensul că existenţa Legii nr. 10/2001 nu exclude, în toate situaţiile, posibilitatea de a se recurge la acţiunea în revendicare, ci este necesar a se analiza, în funcţie de circumstanţele concrete ale cauzei, în ce măsură admiterea acţiunii în revendicare ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit de lege.
Potrivit deciziei nr. 33 pronunţată asupra recursului în interesul legii la data de 9 iunie 2008 de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţii Unite, concursul dintre legea specială şi legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant.
Or, obiectul de reglementare al Legii nr. 10/2001 face din acest act normativ o lege specială faţă de Codul civil care constituie dreptul comun al acţiunii în revendicare.
Singura premisă care interesează aplicarea principiului de drept ce guvernează concursul dintre legea specială şi legea generală este existenţa unei norme speciale şi a unei norme generale cu acelaşi domeniu de reglementare. Dacă această premisă există, aplicarea normei speciale este obligatorie, indiferent de rezultatul pe care aceasta îl determină.
Pe de altă parte, reclamanta nu se găseşte în situaţia menţionată în considerentele deciziei în interesul legii în care, din motive obiective, nu a putut să utilizeze această procedură specială în termenele legale reglementate de Legea 10/2001.
În consecinţă, aşa cum s-a reţinut şi în considerentele deciziei în interesul legii nr. 33 din 09 iunie 2008, întrucât persoana îndreptăţită are posibilitatea de a supune controlului judecătoresc toate deciziile care se adoptă în cadrul procedurii Legii nr. 10/2001, inclusiv refuzul persoanei juridice de a emite Decizia de soluţionare a notificării, este evident că are pe deplin asigurat accesul la justiţie.
Este adevărat că prin Decizia în interesul legii nr. 33 din 09 iunie 2008, s-a stabilit că în cazul în care sunt sesizate neconcordanţe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001 şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate în cadrul unei acţiuni în revendicare întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice.
În analiza recursului în interesul legi cu care a fost sesizată şi în limitele acestei sesizări, Înalta Curte a avut în vedere ipoteze în care, ulterior preluării bunului de către stat, acesta a fost înstrăinat unui terţ dobânditor, ambele părţi prevalându-se de existenţa unui bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie.
Pentru ipoteza în care bunul preluat de stat nu a fost înstrăinat, aflându-se încă în posesia unei unităţi deţinătoare în sensul Legii nr. 10/2001, astfel cum e cazul speţei de faţă, reglementarea unei proceduri speciale de restituire, obligatorii, nu poate reprezenta o încălcare a art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie.
În jurisprudenţa sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie nu poate fi interpretat ca restrângând libertatea statelor contractante de a alege condiţiile în care acceptă să restituie bunurile ce le-au fost transferate înainte ca ele să ratifice Convenţia.
Art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului garantează fiecărei persoane „dreptul la un tribunal", adică dreptul ca o instanţă judiciară să soluţioneze orice contestaţie privitoare la drepturile şi obligaţiile sale civile.
Împrejurarea că Legea nr. 10/2001 prevede obligativitatea parcurgerii unei proceduri administrative prealabile nu înseamnă privarea de dreptul la un tribunal în sensul art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, pentru că, împotriva dispoziţiei sau deciziei emise în procedura administrativă legea prevede calea contestaţiei în instanţă (art. 26), actul normativ asigurând astfel o jurisdicţie deplină.
Reglementarea unei proceduri speciale de restituire a bunurilor preluate de stat şi aflate în posesia unei unităţi deţinătoare nu vine în conflict cu norma europeană şi se înscrie în soluţiile de restituire a bunurilor confiscate, adoptate de stat.
Fiind reglementată prin norme cu caracter special, pentru considerentele anterior expuse, respectarea acestei proceduri este obligatorie, excluzând posibilitatea promovării unei acţiuni întemeiate pe dreptul comun în materie.
Faţă de cele ce preced, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul urmează a fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
IN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamanta M.E. împotriva deciziei nr. 278 din 17 noiembrie 2009 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 4 iunie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3570/2010. Civil. Reparare prejudicii erori... | ICCJ. Decizia nr. 3522/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
