ICCJ. Decizia nr. 3570/2010. Civil. Reparare prejudicii erori judiciare. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 3570/2010
Dosar nr. 2128/62/2009
Şedinţa publică din 8 iunie 2010
Deliberând, în condiţiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursului de faţă;
Prin sentinţa civilă nr. 201 din 3 iulie 2009 a Tribunalului Braşov a fost admisă în parte acţiunea reclamantului C.S.P. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, a fost obligat pârâtul să achite reclamantului suma de 10.000 lei cu titlu de daune morale şi a fost respins restul pretenţiilor formulate de reclamant.
Pentru a pronunţa această sentinţă instanţa de fond a reţinut că prin Ordonanţa din 24 mai 2004 s-a dispus reţinerea reclamantului pentru 24 ore pentru săvârşirea infracţiunii de furt calificat, constând în aceea că în noaptea de 21/22 mai 2004 a sustras prin escaladare din incinta hotelului K.D.E.V. din Braşov bunuri în valoare de circa 10.000 EUR. Indiciile temeinice ale vinovăţiei au fost reprezentate de prelevarea de la locul faptei a 3 urme papilare prelevate de pe o bară metalică situată în partea inferioară a unui balcon situat la etajul 1 al camerei în care au fost cazate părţile vătămate, urme ce s-au stabilit că aparţin făptuitorului C.S.P.
Prin încheierea din 01 iunie 2004 Judecătoria Braşov a admis propunerea formulată de Parchetul de pe lângă Judecătoria Braşov şi a dispus arestarea preventivă a inculpatului pe o perioadă de 20 zile. La 7 octombrie 2004 aceeaşi instanţă a dispus înlocuirea măsurii arestării preventive cu măsura de a nu părăsi localitatea, apoi la 06 septembrie 2007 s-a luat măsura interdicţiei de a părăsi România fără acordul instanţei. Inculpatul a fost achitat prin sentinţa penală nr. 2087 din 14 decembrie 2007 a Judecătoriei Braşov pentru săvârşirea infracţiunii de furt calificat, în temeiul dispoziţiilor art. 11 pct. 2 lit. a) coroborat cu disp. art. 10 alin. (1) lit. c) C. proc. pen. Sentinţa a fost schimbată în apel prin Decizia penală nr. 146 din 17 iunie 2008 a Tribunalului Braşov, prin care inculpatul a fost condamnat la pedeapsa închisorii pe o durată de 4 ani. In recursul inculpatului Curtea de Apel Braşov, prin Decizia penală nr. 146 din 26 februarie 2009 a casat Decizia recurată şi a menţinut sentinţa Judecătoriei Braşov.
In urma administrării de probe instanţa de fond a reţinut că, în aplicarea dispoziţiilor art. 504 alin. (2) şi art. 505 alin. (2) C. proc. pen., sunt îndeplinite condiţiile instituite de aceste dispoziţii legale în ceea ce priveşte perioada de timp în care reclamantul a fost arestat preventiv, respectiv perioada de timp în care faţă de acesta au fost luate măsurile preventive neprivative de libertate ale interdicţiei de a părăsi Municipiul Braşov şi a interdicţiei de a părăsi ţara fără încuviinţarea instanţei de judecată, urmate de soluţia de achitare pronunţată de Judecătoria Braşov. Pentru aceste motive a admis în parte cererea reclamantului şi a obligat pârâtul să achite acestuia suma de 10.000 lei cu titlu de daune morale.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel atât reclamantul, cât şi pârâtul prin D.G.F.P. Braşov, dar şi Ministerul Public-Parchetul de pe lângă Tribunalul Braşov.
Reclamantul C.S.P. a susţinut că suma acordată cu tidu de despăgubiri este, în mod evident, disproporţionat de redusă în raport de numeroasele traume fizice şi morale pe care le-a suferit ca urmare a abuzurilor organelor de urmărire penală şi în raport de durata procesului penal.
Pârâtul Statul Român a invocat excepţia tardivităţii cererii în raport de dispoziţiile art. 506 alin. (2) C. proc. pen., susţinând că termenul de prescripţie de 18 luni a început să curgă de la data înlocuirii măsurii arestului preventiv cu măsura interdicţiei de a nu părăsi localitatea, respectiv de la 08 octombrie 2004. De asemenea, a invocat excepţia inadmisibilităţii acţiunii faţă de dispoziţiile art. 504 C. proc. pen., în speţă nefiind îndeplinite condiţiile prevăzute de lege. A susţinut că legalitatea măsurii arestării preventive se apreciază faţă de probele existente la acel moment în dosarul de urmărire penală, iar privarea de libertate a reclamantului C.S.P. nu a fost nelegală. De asemenea, a susţinut că acesta nu a dovedit prejudiciul material şi moral invocat şi că instanţa trebuie să şină seama şi de situaţia reală a reclamantului şi de profilul său moral.
Apelantul Ministerul Public-Parchetul de pe lângă Tribunalul Braşov a criticat soluţia instanţei de fond susţinând că în conformitate cu dispoziţiile art. 504 alin. (2) şi (3) C. proc. pen. pentru a legitima cererea de despăgubiri privarea sau restrângerea libertăţii trebuie să se fi exercitat în mod nelegal. Din analiza materialului probator administrat în faţa instanţei penale, cum şi din hotărârile de achitare nu rezultă că s-ar fi făcut vreo referire la caracterul legal sau nelegal al privării şi ulterior restrângerii de libertate în ceea ce-l priveşte pe reclamant. La momentul arestării preventive existau indiciile temeinice prevăzute de art. 143 C. proc. pen., iar condiţiile vizate de art. 148 lit. f) şi h) C. proc. pen., în vigoare la momentul luării măsurii preventive, erau îndeplinite.
Prin Decizia nr. 132/Ap din 30 octombrie 2009 Curtea de Apel Braşov a respins apelul reclamantului, a admis apelurile declarate de Statul Român şi Parchetul de pe lângă Tribunalul Braşov, a schimbat în tot sentinţa atacată şi a respins acţiunea reclamantului.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a respins ca neîntemeiată excepţia tardivităţii invocată de pârâtul Statul Român, precum şi excepţia de inadmisibilitate. Cu privire la fondul pretenţiilor a reţinut că răspunderea statului este o răspundere directă, limitată la prejudiciile cauzate prin erori judiciare săvârşite în procesele penale, iar privarea de libertate a reclamantului nu s-a datorat unei erori judiciare, la momentul luări măsurii privative de libertate existând indiciile temeinice prevăzute de art. 143 C. proc. pen., respectiv urmele papilare la locul de unde s-au sustras bunurile coroborate cu concluziile raportului de constatare tehnico-ştiinţifică dactiloscopică ce atestau că amprentele aparţineau reclamantului. Faptul că ulterior în cursul judecăţii au fost administrate probe noi din care au rezultat alte împrejurări de fapt decât cele aflate iniţial la dispoziţia organelor de urmărire penală nu sunt de natură a influenţa caracterul legal al măsurii privative de libertate.
A reţinut, de asemenea, că reclamantul nu a făcut dovada prejudiciului moral suferit şi că este o persoană cunoscută cu antecedente penale, care nu exercită nicio profesie.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termen legal, reclamantul C.S.P., solicitând admiterea recursului, modificarea deciziei atacate, admiterea apelului său şi admiterii acţiunii aşa cum a fost formulată. Susţine că există contradicţii între considerentele deciziei, că existenţa caracterului nelegal al unei măsuri preventive dispuse în procesul penal este sinonimă cu eroarea judiciară, fiind incidente astfel motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. De asemenea, susţine că Decizia atacată este dată cu aplicarea greşită a legii, întrucât art. 504 C. proc. pen. şi art. 52 alin. (3) din Constituţie statuează că statul răspunde fără excepţie în toate situaţiile în care privarea sau restrângerea libertăţii unei persoane este urmată de pronunţarea unei soluţii definitive de achitare, fără a distinge dacă măsura preventivă a fost ori nu legal luată. A criticat Decizia instanţei de apel şi sub aspectul neacordării daunelor morale, de vreme ce Decizia nr. 45/1998 a Curţii Constituţionale generalizează dreptul la despăgubiri, indiferent de temeiul scoaterii de sub urmărire penală ori al achitării.
Analizând recursul în limita criticilor formulate, ce pot fi circumscrise formal motivului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că este nefondat, urmând a-l respinge pentru considerentele ce succed:
Criticile întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. nu sunt fondate, deoarece motivarea instanţei de apel nu este nici contradictorie, nici străină de cauză.
Pentru a fi contradictorie, este necesar ca hotărârea atacată să cuprindă argumente care să justifice altă soluţie decât cea pronunţată în cauză, ceea ce nu este cazul în speţă.
In considerentele deciziei recurate se reţine textual că atât în raport cu dispoziţiile Codului de procedură penală, cât şi ale art. 5 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului măsura privativă de libertate la care a fost supus reclamantul apare ca fiind legală, fiind identificate indiciile temeinice prevăzute de art. 143 C. proc. pen. care au justificat măsura arestării preventive. Aceste argumente sunt în acord cu soluţia de admitere a apelurilor pârâţilor, de schimbare a sentinţei instanţei de fond şi de respingere a acţiunii.
Critica privitoare la nelegalitatea deciziei atacate sub aspectul greşitei interpretări a art. 504 C. proc. pen. coroborat cu art. 52 alin. (3) din Constituţie, nu poate fi primită.
Potrivit dispoziţiilor art. 504 alin. (2) C. proc. pen., text pe care este întemeiată cererea introductivă, "Are dreptul la repararea pagubei şi persoana care, în cursul procesului penal, a fost privată de libertate ori căreia i s-a restrâns libertatea în mod nelegal".
Esenţial în analiza acestui text de lege şi în aplicarea lui la cauza de faţă este stabilirea caracterului nelegal al privării de libertate, numai acest caracter fiind cel care deschide calea unei acţiuni în justiţie pentru antrenarea răspunderii statului.
Potrivit art. 148 C. proc. pen., măsura arestării preventive poate fi luată dacă sunt întrunite condiţiile prevăzute de art. 143 (probe sau indicii temeinice că a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală) şi există vreunuil din cazurile prevăzute la lit. a)-h) (în redactarea textului la data luării măsurii).
Din încheierea nr. 66 din 24 mai 2004 pronunţată de Judecătoria Braşov şi prin care s-a dispus arestarea preventivă a învinuitului C.S.P. în temeiul dispoziţiilor art. 148 lit. f) şi h) C. proc. pen., se poate constata că la acel moment existau indicii temeinice că acesta a săvârşit o faptă penală, în sensul că s-au identificat urme papilare, stabilite ca aparţinând învinuitului, prelevate de o bară metalică de la partea inferioară a unui balcon situat la etajul 1, aferent camerei în care au fost cazate cele 5 părţi vătămate. Explicaţia dată de C.S.P. cu privire la urmele papilare prelevate a fost, pe bună dreptate, înlăturată de instanţă ca fiind puerilă (fila 50 dosar fond).
Înlocuirea măsurii arestării preventive cu măsura obligării de a nu părăsi localitatea, luată prin încheierea din 7 octombrie 2004 a Judecătoriei Braşov, menţinută prin respingerea recursului declarat de Parchetul de pe lângă Judecătoria Braşov prin Decizia 673/R din 8 octombrie 2004, s-a dispus deoarece temeiurile pentru care fusese dispusă arestarea s-au schimbat, în sensul că probele administrate ulterior în cauză nu excludeau îndoiala cu privire la participaţia inculpatului la săvârşirea faptei, îndoială care trebuie să-i profite. Soluţia a fost adoptată în aplicarea principiului in dubiopro reo.
In concluzie, măsura arestării preventive luate la 24 mai 2004 nu poate fi apreciată ca nelegală, neexistând vreun indiciu în acest sens. Pe cale de consecinţă, dispoziţiile art. 504 alin. (2) C. proc. pen. nu pot fi aplicate.
Decizia 45/1998 a Curţii Constituţionale, invocată de recurentul-reclamant ca argument al generalizării dreptului la despăgubiri nu are relevanţă în cauza de faţă. Aceasta deoarece excepţia de neconstituţionalitate rezolvată prin hotărârea amintită vizează doar dispoziţiile alin. (1) al art. 504 C. proc. pen., iar cererea reclamantului este întemeiată exclusiv pe dispoziţiile alin. (2).
Faţă de faptul că nu au fost identificate elemente de nelegalitate ale deciziei instanţei de apel în sensul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., criticile recurentului-reclamant referitoare la cuantumul daunelor morale cuvenite nu vor mai fi analizate.
In raport de dispoziţiile art. 312 C. proc. civ., recursul reclamantului va fi respins ca nefondat, cu consecinţa menţinerii ca legală a deciziei 132/Ap din 30 octombrie 2009 a Curţii de Apel Braşov.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul C.S.P. împotriva deciziei nr. 132/Ap din 30 octombrie 2009 a Curţii de Apel Braşov, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, de conflicte de muncă şi asigurări sociale.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 8 iunie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3581/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 3524/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
