ICCJ. Decizia nr. 361/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 361/2010
Dosar nr. 41.709/3/2007
Şedinţa publică din 26 ianuarie 2010
Asupra recursurilor de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin dispoziţia nr. 8954 din 23 octombrie 2007, Primarul General al Municipiului Bucureşti, a respins notificarea formulată de A.C.E., vizând acordarea măsurilor reparatorii în echivalent pentru imobilul din Bucureşti, pentru lipsa calităţii de persoană îndreptăţită.
La 26 noiembrie 2007, A.C.E. a contestat această dispoziţie, solicitând instanţei să constate dreptul de proprietate comună al părinţilor săi asupra imobilului din Bucureşti, şi să oblige pârâtul a-i admite cererea de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent, pentru acest imobil, preluat abuziv de către stat, prin Decretul nr. 92/1950.
Investit în primă instanţă, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, prin sentinţa nr. 48 din 11 ianuarie 2008, a respins contestaţia, ca nefondată, reţinând în esenţă că din cuprinsul actului dotal rezultă că bunicii materni ai reclamantei au înţeles să constituie dota în favoarea fiicei lor G.R.
Or, anterior Constituţiei din 1948, funcţiona regimul separaţiei bunurilor soţilor, fiecare din aceştia având dreptul de a administra, folosi şi dispune de bunurile sale, bunurile primite ca dotă de viitoarea soţie având rolul de a-l sprijini pe soţ în susţinerea sarcinilor căsătoriei, fără a transforma caracterul de bunuri proprii al acestora.
Cum autoarea reclamantei, se mai reţine, nu a formulat o cerere de acordare a măsurilor reparatorii în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001, fiind singura persoană îndreptăţită potrivit acestui act normativ, dispoziţia atacată este în acord cu legea.
Apelul declarat de reclamantă a fost admis de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, care, prin Decizia nr. 511 din 23 iunie 2008, a schimbat în tot sentinţa atacată şi admiţând contestaţia, a anulat dispoziţia, constatând că reclamanta este persoană îndreptăţită la despăgubiri pentru suprafaţa de 208 mp teren şi construcţia demolată de 378 mp, imobil situat în Bucureşti, ce se vor stabili conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005, de către Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de control judiciar, a reţinut în esenţă că reclamanta, este unica moştenitoare a părinţilor săi – C. şi F.R. – care, prin actul dotal autentificat la data de 3 iunie 1946 au fost ambii „înzestraţi" cu suprafaţa de 208 mp teren situat în Bucureşti, pe care ulterior au edificat o construcţie.
Indiferent de natura juridică – de bun comun sau propriu – a imobilului, se mai arată, este cert că nemişcătorul a fost preluat de Stat, de la R.I., tatăl reclamantei (decedat la 9 iulie 1987) al cărei unică moştenitoare este notificatoarea, în speţă fiind pe deplin aplicabile dispoziţiile art. 4 alin. (2) din lege.
În cauză, au declarat recurs în termen legal, atât reclamanta A.C.E., cât şi pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primar General.
La termenul din 17 martie 2009, în faţa instanţei supreme, reclamanta arată că înţelege să renunţe la judecata recursului, întrucât motivele invocate în cererea de recurs au fost formulate şi printr-o cerere de îndreptare a erorii materiale, cerere admisă de instanţa de apel, prin încheierea din 8 septembrie 2008, care a reţinut că suprafaţa terenului pentru care urmează a se acorda măsuri reparatorii în echivalent este de 259,50 mp iar a construcţiei, de 398,94 mp.
Potrivit art. 246 alin. (1) C. proc. civ., reclamantul poate oricând renunţa la judecată, fie verbal, fie prin cerere scrisă.
Renunţarea la judecată, ca act unilateral şi de dispoziţie al părţii care a declanşat litigiul, poate interveni inclusiv în recurs, ca o expresie a voinţei acesteia de a se desista de la judecată.
Aşa fiind, instanţa va lua act de manifestarea de voinţă a părţii.
În recursul său, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primar General, critică hotărârea dată în apel, susţinând în esenţă că în mod greşit instanţa de control judiciar a reţinut calitatea de persoană îndreptăţită a reclamantei, în condiţiile în care din actele cauzei rezultă că imobilul a fost bun propriu al mamei sale R.C.G., dobândit prin act dotal autentificat.
Recursul se priveşte ca nefondat, urmând a fi respins, în considerarea argumentelor, ce succed.
Aşa cum corect a reţinut instanţa de control judiciar, actul dotal, autentificat sub nr. 25292 din 3 iunie 1946 s-a încheiat între, C.R. şi F. – bunicii materni ai reclamantei – în calitate de „înzestrători" şi G.C.R. şi I.F.R. – părinţii reclamantei – în calitate de „înzestraţi".
Împrejurarea că I.F.R., a fost parte semnatară a actului autentic, atestă fără echivoc, intenţia donatorilor de a da nemişcătorul ca „zestre" în vederea căsătoriei, ambilor soţi, iar nu exclusiv fiicei lor G.R.
De altfel, tatăl reclamantei a figurat în actele vremii ca deplin proprietar al imobilului, pe numele acestuia nemişcătorul apărând şi naţionalizat prin Decretul nr. 92/1950, poziţia 6481.
Calitatea de unic moştenitor al reclamantei atât după tatăl său I.F.R., cât şi după mama sa G.C.R., este atestată de certificatele de moştenitor şi respectiv de calitate succesorală, depuse în cauză (f. 21 şi 23 – dos. 41709/3/2007 al Tribunalului Bucureşti).
Decizia atacată a fost pronunţată şi în acord cu dispoziţiile art. 24 alin. (2) din lege, potrivit căruia, în absenţa unor probe contrare, persoana individualizată în actul normativ sau de autoritate, prin care s-a dispus sau, după caz, s-a pus în executare măsura preluării abuzive, este presupusă că deţine imobilul sub nume de proprietar.
Or, probele administrate în cauză nu contrazic menţiunile inserate în actul de preluare, în condiţiile în care, aşa cum s-a arătat, tatăl reclamantei a fost parte în actul dotal, alături de mama acesteia G.R.
Aşa fiind, în mod corect s-a stabilit dreptul reclamantei, la acordarea măsurilor reparatorii în echivalent, pentru imobilul în legătură cu care s-a formulat notificarea.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Ia act de renunţarea la judecarea recursului declarat de reclamanta A.C.E. împotriva deciziei nr. 511 din 23 iunie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, îndreptată prin încheierea din 8 septembrie 2008 a aceleiaşi instanţe.
Respinge ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primarul general împotriva aceleiaşi decizii.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 26 ianuarie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 372/2010. Civil | ICCJ. Decizia nr. 360/2010. Civil → |
|---|
