ICCJ. Decizia nr. 372/2010. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 372/2010
Dosar nr. 7531/1/200.
Şedinţa publică din 26 ianuarie 2010
Deliberând asupra recursului civil de faţă;
Din examinarea actelor dosarului, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la Tribunalul Dolj la 3 ianuarie 2002, reclamantul B.C. a chemat în judecată pe pârâta SC A. România, solicitând instanţei ca prin hotărârea ce se va pronunţa, în temeiul Legii nr. 10/2001, să oblige pârâta să-i restituie în natură imobilul situat în Craiova, iar în subsidiar, să-i prezinte o ofertă de restituire prin echivalent corespunzătoare valorii imobilului, sub forma unor despăgubiri băneşti.
Tribunalul Dolj, secţia civilă, prin sentinţa nr. 430 din 31 octombrie 2002, a respins acţiunea reclamantului ca nefondată, reţinând că terenul în litigiu a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1550/2000, prin care SC P. SA Craiova i-a transmis dreptul de proprietate pârâtei SC A. România S.A.
S-a considerat că, în aceste condiţii, pârâta SC A. România S.A. nu are calitatea de persoană juridică deţinătoare a imobilului, în sensul dispoziţiilor art. 20 şi art. 21 din Legea nr. 10/2001.
Apelul declarat de reclamant împotriva sentinţei menţionate a fost admis prin Decizia nr. 150 din 20 iunie 2003 pronunţată de Curtea de Apel Craiova, decizie prin care s-a anulat sentinţa primei instanţe şi s-a dispus rejudecarea cauzei pentru efectuarea unei expertize tehnice de identificare şi evaluare a imobilului.
Curtea de Apel Craiova, secţia civilă, prin Decizia nr. 970 din 18 decembrie 2006, evocând fondul, urmare a anulării sentinţei nr. 430 din 31 octombrie 2002 a Tribunalului Dolj, secţia civilă, a respins acţiunea formulată de reclamantul B.C., reţinând, în esenţă, că pârâta SC A. România S.A. nu este unitate deţinătoare, astfel că cererea de restituire în natură adresată acesteia este nefondată.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul, recurs ce a fost admis prin Decizia nr. 6805 din 18 decembrie 2007 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, decizie prin care s-a casat hotărârea recurată şi s-a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
S-a reţinut de către instanţa supremă că, după anularea sentinţei, instanţa de apel era obligată să soluţioneze cauza în cadrul limitelor stabilite prin propria decizie de anulare, în sensul că dezlegarea dată problemelor de drept supuse judecăţii era obligatorie.
Prin Decizia civilă nr. 222 din 23 iunie 2008, Curtea de Apel Craiova, secţia civilă, a respins acţiunea formulată de reclamant împotriva pârâţilor Statul Român prin Ministerul Economiei şi Finanţelor şi SC A. România S.A., pentru lipsa calităţii procesuale pasive a acestora şi a admis acţiunea faţă de pârâta A.V.A.S., obligând-o pe aceasta să emită dispoziţie cu propunere de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent pentru imobilul situat în Craiova, evaluat la 2.352.144,4 lei.
A fost obligată această pârâtă la plata sumei de 2103,40 lei cheltuieli de judecată către reclamant.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de apel a reţinut, în esenţă, că Statul Român prin Ministerul Economiei şi Finanţelor poate avea calitate de pârâtă numai în situaţia expres şi limitativ prevăzută de art. 28 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, situaţie ce nu se regăseşte în speţă, iar în ceea ce priveşte pe pârâta A., aceasta nu are calitatea de unitate deţinătoare a imobilului notificat, în sensul dispoziţiilor art. 21 din lege, întrucât a dobândit terenul de 3811,13 mp, în care este inclus şi terenul în litigiu, prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1550/2000 de BNP M.N.C., de la vânzătoarea SC P. SA Craiova.
S-a considerat că pe fond acţiunea este întemeiată, întrucât reclamantul a făcut dovada calităţii de persoană îndreptăţită în sensul art. 3 alin. (1) lit. a) şi art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, imobilul fiind preluat prin Decretul nr. 423 din 11 noiembrie 1983 de la autorul său.
Instanţa de apel a constatat că, în speţă, sunt aplicabile dispoziţiile art. 26 alin. (1) şi art. 29 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, iar faptul că reclamantul a îndreptat greşit notificarea nu atrage pierderea dreptului la despăgubiri al acestuia, cu atât mai mult cu cât notificarea a fost înregistrată la A.P.A.P.S. (actualul A.V.A.S.) sub nr. 999 din 14 august 2001, în termenul legal în condiţiile art. 22 din Legea nr. 10/2001.
S-a considerat că neemiterea dispoziţiei de către unitatea notificată echivalează cu un refuz al soluţionării acesteia, aspect contestat în instanţă de către reclamant anterior intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005, astfel că la pronunţarea soluţiei s-a avut în vedere cuantumul măsurilor reparatorii în echivalent stabilit prin cele două expertize efectuate în apel, faţă de care nu au existat obiecţiuni.
Împotriva deciziei menţionate a declarat recurs, în termenul legal, pârâta A.V.A.S. criticând-o ca nelegală pentru motivele prevăzute de art. 304 pct. 5 şi 9 C. proc. civ.
Prima critică formulată prin motivele de recurs a vizat încălcarea formelor de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 105 alin. (2)C. proc. civ., în sensul că A.V.A.S. a fost introdusă în cauză în faza procesuală a apelului, cu depăşirea termenelor prevăzute de art. 112 şi art. 132 C. proc. civ. şi cu încălcarea dispoziţiilor art. 294 alin. (1) C. proc. civ.
Cea de-a doua critică întemeiată pe art. 304 pct. 9 C. proc. civ. a vizat pronunţarea hotărârii cu încălcarea dispoziţiilor art. 32 din Legea nr. 10/2001, în condiţiile în care greşit s-a dispus obligarea A.V.A.S. la emiterea deciziei de restituire prin echivalent şi pentru construcţiile demolate, competenţa acordării măsurilor reparatorii în acest caz revenind primăriei în a cărei rază teritorială s-au aflat aceste construcţii.
Prin cel de-al treilea motiv de recurs s-a criticat Decizia recurată pentru greşita reţinere a nerespectării termenului de soluţionare a notificării, deşi reclamantul nu a depus toate actele pentru a-şi dovedi pretenţiile din notificare conform art. 23, din Legea nr. 10/2001, astfel că procedura administrativă este în derulare.
Prin cel de-al patrulea motiv de recurs s-a susţinut că stabilirea cuantumului despăgubirilor de către instanţa de apel reprezintă o evidentă încălcare a dispoziţiilor legale, în speţă fiind aplicabile dispoziţiile art. 16 alin. (2) Titlul VII din Legea nr. 247/2005, potrivit cărora A.V.A.S. are doar competenţa de a propune acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent în condiţiile legii speciale privind regimul de stabilire şi plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, instituţiei competente – Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.
Ultimul motiv de recurs s-a referit la obligarea nejustificată şi nelegală a A.V.A.S. la plata cheltuielilor de judecată, în condiţiile în care nu s-a dovedit nici reaua sa credinţă şi nici comportarea neglijentă, iar cuantumul acestora a fost stabilit arbitrar, fără dovezi.
Intimatul reclamant B.C. şi intimata pârâtă SC A. România S.A. au formulat întâmpinări, solicitând respingerea recursului ca nefondat.
Examinând criticile formulate prin motivele invocate, Curtea va constata că recursul pârâtei A.V.A.S. este nefondat pentru considerentele ce succed:
Critica formulată prin primul motiv de recurs este neîntemeiată raportat la dispoziţiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ.
A.P.A.P.S. Bucureşti a fost introdusă în cauză în dosarul nr. 829/2003 al Curţii de Apel Craiova, în care s-a pronunţat Decizia nr. 150 din 20 iunie 2003, prin care s-a anulat sentinţa civilă nr. 430 din 31 octombrie 2002 pronunţată de Tribunalul Dolj şi s-a reţinut cauza pentru evocarea fondului, conform art. 297 alin. (2) C. proc. civ.
Această decizie a fost atacată cu recurs numai de SC A. România S.A. şi nu şi de A.P.A.P.S. Bucureşti care a înţeles astfel să-şi însuşească calitatea procesuală de pârâtă, figurând ca atare în rejudecarea fondului de către instanţa de apel.
Cadrul procesual a fost astfel definitiv şi irevocabil stabilit, cu atât mai mult cu cât, prin Decizia nr. 6805 din 18 octombrie 2007, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul reclamantului şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe, în vederea efectuării unei expertize de specialitate.
Recurenta invocă astfel un motiv de nulitate relativă a deciziei recurate, în condiţiile în care cauza a parcurs două cicluri procesuale.
Nulitatea relativă neinvocată în termen nu mai poate fi valorificată prin prezentul recurs, deoarece prin depăşirea termenului prevăzut de art. 108 alin. (3) C. proc. civ., a operat decăderea din acest drept.
Astfel, neregularitatea actului de procedură s-a acoperit nefiind invocată înainte de a se pune concluzii în fond în dosarul nr. 804/1004.
Cel de-al doilea motiv de recurs, având ca temei dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., este nefondat, având în vedere că, deşi construcţiile nu mai există, s-a dovedit că acestea au fost demolate la 6 septembrie 1984, potrivit procesului verbal de demolare de la acea dată încheiat cu reprezentantul I.J.G.C.L. Dolj (fila 77 dosar apel) ulterior preluării prin Decretul nr. 423/1983, iar terenul s-a aflat în patrimoniul SC P. SA, căreia i s-a eliberat certificatul de atestare a dreptului de proprietate seria M09, nr. 0502/1995 de către Ministerul transporturilor.
Critica referitoare la neîndeplinirea procedurii administrative prevăzute de Legea nr. 10/2001 republicată este, de asemenea, neîntemeiată.
Este evident că recurenta a încălcat termenul prevăzut de art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 şi nu poate susţine că această procedură este în derulare, lipsa răspunsului la notificare fiind corect calificată de către instanţa de apel ca un refuz tacit, cu atât mai mult cu cât nu se solicită reclamantului să depună înscrisuri în completarea dosarului administrativ, conform art. 23 din Legea nr. 10/2001.
Deşi recurenta a susţinut prin motivele de recurs că dosarul administrativ este incomplet, nu a precizat expres care sunt aspectele ce ar trebui lămurite şi dovedite de reclamant, referindu-se generic la nedepunerea actelor prevăzute de art. 23 din Legea nr. 10/2001, deşi toate actele în acest sens se regăsesc la dosar, iar calitatea procesuală activă nu a fost contestată.
Un alt motiv de recurs s-a referit la încălcarea dispoziţiilor legale privind competenţa de evaluare în faza administrativă a cuantumului măsurilor reparatorii.
Instanţa de apel a dispus corect efectuarea expertizei conform îndrumărilor obligatorii date de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin Decizia civilă nr. 6805 din 18 octombrie 2007.
S-a considerat în mod legal că în cauză sunt aplicabile dispoziţiile art. 16 alin. (1) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, recurenta ca instituţie implicată în procesul de penalizare a SC P. care a vândut imobilul către SC A. România, înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, fiind obligată nu să acorde despăgubiri, ci să emită dispoziţie cu propunere de acordare de măsuri reparatorii în echivalent pentru imobilul în litigiu, evaluat provizoriu la suma stabilită prin expertiză.
Ca atare, se va constata că, raportat la dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi acest motiv de recurs este nefondat.
Ultimul motiv de recurs, vizând obligarea pretins nelegală a pârâtei recurente la plata cheltuielilor de judecată este, de asemenea, nefondat.
Prin admiterea acţiunii reclamantului, pârâta A.V.A.S. a căzut în pretenţii în sensul dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ. şi, ca atare, corect a fost obligată, la cererea reclamantului, la plata cheltuielilor de judecată.
Nu se putea susţine că în cauză nu există culpă procesuală, iar în acest context, buna sau reaua credinţă a pârâtei sunt lipsite de relevanţă. Cuantumul cheltuielilor de judecată nu a fost stabilit în mod arbitrar, acestea fiind dovedite cu chitanţele cu care s-a achitat onorariul de expert şi onorariul de avocat, depuse la dosar.
Pentru toate aceste considerente, urmează ca, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. să se respingă recursul pârâtei A.V.A.S. ca nefondat.
Vizând şi dispoziţiile art. 274 C. proc. civ., va fi obligată reclamanta la plata cheltuielilor de judecată, respectiv a onorariului de avocat achitat de reclamantul-intimat în faza recursului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta A.V.A.S. împotriva deciziei nr. 222 din 23 iunie 2008 a Curţii de Apel Craiova, secţia civilă
Obligă pe recurentă la plata sumei de 800 lei cheltuieli de judecată faţă de intimatul-reclamant B.C.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 26 ianuarie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 364/2010. Civil | ICCJ. Decizia nr. 361/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
