ICCJ. Decizia nr. 364/2010. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 364/2010
Dosar nr. 1287/122/200.
Şedinţa publică din 26 ianuarie 2010
Deliberând asupra recursului civil de faţă:
Din examinarea actelor dosarului, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la Tribunalul Giurgiu, secţia civilă, la 24 iunie 2008, reclamantul I.N. a chemat în judecată pe pârâta SC P. SA, solicitând obligarea acestuia de a-i achita suma de 10883,52 RON, din care 10350 RON drepturi salariale cuvenite şi neacordate şi 533,52 RON daune materiale pentru neachitarea la termen a obligaţiilor ce-i revin.
În motivarea cererii, reclamantul a arătat că, potrivit prevederilor contractului individual de muncă, în afara salariului de bază pentru munca prestată, beneficiază şi de toate drepturile acordate în baza contractului colectiv de muncă, încheiat la nivel de societate, contract în care, la art. 168 alin. (1), se prevede că salariaţii P. vor beneficia de suplimentări ale drepturilor salariale cu ocazia sărbătorilor de Paşti şi Crăciun.
Reclamantul a precizat că, pentru anii 2005 – 2007 nu a beneficiat de aceste drepturi.
Tribunalul Giurgiu, secţia civilă, prin sentinţa civilă nr. 25 LM din 23 ianuarie 2009, a respins excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, invocată de pârâtă, şi a admis acţiunea reclamantului, obligând-o pe pârâtă la plata sumei de 7544 lei, reprezentând drepturi salariale restante pentru perioada 2005-2007, actualizate cu indicele de inflaţie, conform raportului de expertiză întocmit de expert M.M.
A fost obligată pârâta la 500 lei cheltuieli de judecată către reclamant.
Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut, în esenţă, că, în perioada de referinţă, pârâta nu a plătit reclamantului drepturile salariale suplimentare, conform art. 168 alin. (1) teza II din contractul de muncă aplicabil la nivel de unitate, înlăturând astfel apărarea pârâtei în sensul că, aceste drepturi ar fi fost incluse în salariul de bază plătit reclamantului.
În ceea ce priveşte validitatea hotărârii Comisiei Paritare, tribunalul a apreciat că, din perspectiva art. 38 alin. (2) C. muncii, care interzice orice convenţie prin care s-ar urmări limitarea s-au renunţarea la drepturile prevăzute de lege în favoarea salariaţilor, sindicatul şi-a depăşit atribuţiile.
Împotriva sentinţei menţionate a declarat recurs, în termenul legal, pârâta SC P. SA, membru O.M.V.G., criticând-o ca nelegală în temeiul art. 3041 C. proc. civ. pentru greşita respingere a excepţiei prematurităţii acţiunii, în condiţiile în care dreptul de a formula cererea nu se poate considera născut atâta timp cât nu au avut loc negocierile în baza cărora cuantumul exact al sumelor ar fi trebuit stabilit.
De asemenea, recurenta a susţinut că dreptul la acţiune era prescris la momentul promovării acţiunii, întrucât dispoziţiile art. 283 alin. (1) lit. e) C. muncii prevăd în mod expres termenul de prescripţie aplicabil acţiunilor rezultate din neexecutarea obligaţiilor asumate prin contractul colectiv de muncă, ca fiind de 6 luni.
O altă critică formulată prin motivele de recurs a arătat împrejurarea că sumele solicitate prin acţiune au fost incluse în salariul lunar acordat, sens în care s-a invocat interpretarea dată de Comisia Paritară alin. (2) din art. 168 al contractului colectiv de muncă.
La termenul de judecată din 23 iunie 2009, pârâta-recurentă SC P. SA a invocat excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 298 alin. (2) ultima liniuţă din Legea nr. 53/2003, raportat la prevederile art. 1 alin. (4) şi (5), art. 73 alin. (3) lit. p) şi art. 79 alin. (1) din Constituţia României.
În susţinerea excepţiei s-a arătat că, pornind de la premiza că atât Legea nr. 168/1999, cât şi Legea nr. 53/2003 sunt legi organice, se pune problema dacă cea dintâi mai este sau nu în vigoare, faţă de art. 298 alin. (2) ultima liniuţă din cea de-a doua lege.
Or, acest text de lege a fost apreciat ca temei pentru o „abrogare implicită", pentru care nu mai există justificare legală după intrarea în vigoare a Legii nr. 27/2000, care prin art. 62 şi art. 63 impune cu caracter imperativ abrogarea expresă indirectă.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VII-a civilă şi pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, prin încheierea din 23 iunie 2009, a respins cererea de sesizare a Curţii Constituţionale, excepţia de neconstituţionalitate fiind inadmisibilă.
Pentru a pronunţa această încheiere, Curtea de Apel Bucureşti a reţinut, în esenţă, că excepţia în discuţie, deşi invocată prin raportare la o serie de texte constituţionale, este motivată exclusiv prin prisma nerespectării unei dispoziţii cuprinse într-o altă lege.
S-a considerat că, din natura excepţiei rezultă că temeiul ei trebuie să îl constituie neconformitatea textelor legale cu prevederile Constituţiei României, iar din interpretarea per a contrario a art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1997, coroborate cu prevederile art. 2 alin. (3) din aceeaşi lege şi ale art. 126 alin. (1) şi (3) din Constituţie, rezultă că este interzis Curţii Constituţionale să se pronunţe asupra modului de interpretare şi aplicare a legii la cazul concret, de resortul exclusiv al instanţei judecătoreşti.
Împotriva încheierii menţionate a declarat recurs pârâta SC P. SA, membru O.M.V.G., criticând-o ca nelegală întrucât nu s-au avut în vedere condiţiile de admisibilitate a excepţiei de neconstituţionalitate, prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992, soluţionarea excepţiei de necompetenţă teritorială presupunând analizarea ipotezei în care Legea nr. 168/1999 mai este în vigoare sau nu.
S-a susţinut că, după intrarea în vigoare a Legii nr. 24/2000 nu mai există temei legal pentru operarea abrogării implicite, fiind abrogat expres actul normativ care reglementase acest mod de abrogare, Decretul nr. 16/1967 pentru aprobarea Metodologiei generale de tehnică legislativă privind pregătirea şi sistematizarea proiectelor de acte normative.
S-a invocat faptul că, prin dispoziţiile art. 62 şi art. 63 din Legea nr. 24/2000 s-a impus cu caracter imperativ abrogarea expresă directă, faţă de situaţia juridică dedusă judecăţii – modalitatea de soluţionare a excepţiei necompetenţei teritoriale a Tribunalului Giurgiu, respectiv conţinutul prevederilor legale considerate ca fiind neconstituţionale, fiind evident că acestea din urmă antamează modul de soluţionare a pricinii.
Celelalte critici au vizat argumentele legate de neconstituţionalitatea dispoziţiilor legale astfel atacate.
Examinând criticile invocate prin motivele de recurs, raportat la dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Curtea va constata că recursul pârâtei este nefondat pentru considerentele ce succed .
Potrivit dispoziţiilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, Curtea Constituţională decide asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial privind neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare, care are legătură cu soluţionarea cauzei în orice fază a litigiului şi oricare ar fi obiectul acestuia.
Tot astfel, art. 2 alin. (3) din acelaşi act normativ, dispune că instanţa de contencios constituţional se pronunţă numai asupra constituţionalităţii actelor cu privire la care a fost sesizată, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului.
Printr-o bogată jurisprudenţă, Curtea Constituţională, evaluându-şi propriile competenţe, a statuat că nu este abilitată de lege să emită decizii interpretative.
Or, indirect, excepţia de neconstituţionalitate privind dispoziţiile art. 298 alin. (2), ultima liniuţă din Legea nr. 53/2003 – Codul muncii (potrivit cărora de la data intrării în vigoare a acestui act normativ, orice alte dispoziţii contrare, se abrogă) vizează modul de interpretare şi aplicare a acestor prevederi legale, precum şi corelarea lor cu dispoziţii cuprinse în alte acte normative, aspecte ce ţin de competenţa exclusivă a instanţelor judecătoreşti.
Nici corelarea actelor normative şi nici coroborarea unor dispoziţii legale nu pot intra sub incidenţa controlului de constituţionalitate exercitat de Curtea Constituţională, care nu poate imixtiona în atribuţiile puterii legiuitoare sau a celei judecătoreşti.
Or, aşa cum corect a reţinut instanţa de control judiciar autorul excepţiei îşi motivează susţinerile vizând neconstituţionalitatea textului atacat prin filtrul unei alte legi, punând în discuţie corelarea actelor normative invocate, între ele, încercând să inducă instanţei de contencios constituţional modalitatea de soluţionare a unui conflict al legilor în timp şi respectiv interpretarea şi aplicarea legii la cazul dedus judecăţii, atribute ce aparţin exclusiv instanţei sesizate cu soluţionarea litigiului.
Aşa fiind, cum criticile îndreptate împotriva textului atacat, nu reprezintă veritabile argumente de neconstituţionalitate, se constată că în mod corect s-a respins cererea de sesizare a Curţii Constituţionale.
Ca atare, recursul, urmează a se respinge.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat, recursul declarat de pârâta SC P. SA, membru O.M.V.G. împotriva încheierii din 23 iunie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VII-a şi pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 26 ianuarie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 38/2010. Civil. Drepturi băneşti. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 372/2010. Civil → |
|---|
