ICCJ. Decizia nr. 38/2010. Civil. Drepturi băneşti. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 38/2010
Dosar nr. 2346/87/2008
Şedinţa publică din 12 ianuarie 2010
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la 1 iulie 2008 la Tribunalul Teleorman, secţia conflicte de muncă, asigurări sociale şi contencios administrativ şi fiscal, reclamanta T.M. a chemat în judecată pe pârâta SC P. SA Bucureşti, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 2000 RON cu titlu de drepturi salariale cuvenite şi neacordate, precum şi la daune materiale pentru neacordarea la timp a drepturilor reprezentând corecţia sumelor în baza coeficientului de inflaţie.
În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că lucrează la Spitalul P. Videle din anul 1990, iar potrivit contractului individual de muncă în afară de plata salariului de bază pentru munca prestată, trebuia să beneficieze şi de toate drepturile acordate în baza contractului colectiv de muncă încheiat la nivel de societate, respectiv de o suplimentare cu ocazia sărbătorilor de Paşti şi Crăciun, în cuantum de un salariu de bază mediu, conform art. 168 alin. (1) din contractul colectiv de muncă. Reclamanta a precizat că, deşi contractul colectiv de muncă prevede această obligaţie, pentru anul 2007 nu a beneficiat de aceste drepturi.
Tribunalul Teleorman, secţia conflicte de muncă, asigurări sociale şi contencios administrativ fiscal, în majoritate prin sentinţa civilă nr. 346 din 18 februarie 2009, a admis acţiunea reclamantei T.M. împotriva pârâtei SC P. SA şi a obligat-o pe aceasta la 1451 lei, reprezentând prima pentru Crăciunul anului 2007, actualizată în raport de indicele de inflaţie, la data plăţii efective.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs pârâta SC P. SA – Membru O.M.V.G., criticând-o ca nelegală pentru greşita respingere a excepţiei prematurităţii şi a excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune, având în vedere că drepturile solicitate nu au natură salarială, nu au caracter continuu şi nu reprezintă contra-prestaţia oferită salariatului corespunzător activităţii desfăşurate în cadrul P.
Cu privire la fondul litigiului s-a susţinut că interpretarea dată de Comisia Paritară alin. (2) din art. 168 al contractului colectiv de muncă are valoarea unei interpretări autentice provenind de la înşişi semnatarii actului juridic în cauză, ceea ce demonstrează că, încă din anul 2004, intenţia reală a părţilor a fost introducerea drepturilor salariale suplimentare în salariul de bază.
S-a susţinut, de asemenea, că modalitatea de calcul invocată în susţinerea acţiunii este greşită atâta timp cât se raportează la nivelul salariului mediu brut la nivel de societate.
La termenul de judecată din 23 iunie 2009, pârâta recurentă SC P. SA a invocat excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 298 alin. (2) ultima liniuţă din Legea nr. 53/2003, raportat la prevederile art. 1 alin. (4) şi (5), art. 73 alin. (3) lit. p) şi art. 79 alin. (1) din Constituţia României.
În susţinerea excepţiei s-a arătat că, pornind de la premisa că atât Legea nr. 168/1999, cât şi Legea nr. 53/2003 sunt legi organice, se pune problema dacă cea dintâi mai este sau nu în vigoare, faţă de art. 298 alin. (2) ultima liniuţă din cea de-a doua lege.
Or, acest text de lege a fost apreciat ca temei pentru o abrogare implicită, pentru care nu mai există justificare legală după intrarea în vigoare a Legii nr. 27/2000, care prin art. 62 şi art. 63 impune cu caracter imperativ abrogarea expresă indirectă.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VII-a civilă şi pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, prin încheierea din 23 iunie 2009, a respins cererea de sesizare a Curţii Constituţionale, reţinând că excepţia de neconstituţionalitate este inadmisibilă având în vedere că pune în discuţie corelarea actelor normative, prin care se deduce instanţei de control constituţional modalitatea de soluţionare a unui conflict al legilor în timp, aceasta fiind de competenţa instanţei de judecată.
Împotriva deciziei menţionate a declarat recurs în termenul legal pârâta SC P. SA, membru O.M.V.G., criticând-o ca nelegală întrucât nu s-a avut în vedere că au fost întrunite toate condiţiile de admisibilitate a excepţiei de constituţionalitate, conform art. 29 din Legea nr. 47/1992, soluţionarea excepţiei de necompetenţă teritorială presupunând analizarea ipotezei în care Legea nr. 168/1999 mai este sau nu în vigoare.
S-au invocat în acest sens dispoziţiile art. 62 şi art. 63 din Legea nr. 24/2000, susţinându-se că, faţă de situaţia juridică dedusă judecăţii, modalitatea de soluţionare a excepţiei necompetenţei teritoriale a Tribunalului Teleorman, este evident faptul că prevederile legale considerate ca fiind neconstituţionale antamează modalitatea de soluţionare a cauzei, având o strânsă legătură cu obiectul dedus judecăţii.
Celelalte critici formulate prin motivele de recurs au vizat neconstituţionalitatea prevederilor legale în discuţie.
Examinând criticile formulate prin motivele de recurs raportat la dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Curtea va constata că recursul este nefondat pentru considerentele ce succed:
Potrivit dispoziţiilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, Curtea Constituţională decide asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial privind neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare, care are legătură cu soluţionarea cauzei în orice fază a litigiului şi oricare ar fi obiectul acestuia.
Tot astfel, art. 2 alin. (3) din acelaşi act normativ, dispune că instanţa de contencios constituţional se pronunţă numai asupra constituţionalităţii actelor cu privire la care a fost sesizată, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului.
Printr-o bogată jurisprudenţă, Curtea Constituţională, evaluându-şi propriile competenţe, a statuat că nu este abilitată de lege să emită decizii interpretative.
Or, indirect, excepţia de neconstituţionalitate privind dispoziţiile art. 298 alin. (2), ultima liniuţă din Legea nr. 53/2003 – Codul muncii (potrivit cărora de la data intrării în vigoare a acestui act normativ, orice alte dispoziţii contrare, se abrogă) vizează modul de interpretare şi aplicare a acestor prevederi legale, precum şi corelarea lor cu dispoziţii cuprinse în alte acte normative, aspecte ce ţin de competenţa exclusivă a instanţelor judecătoreşti.
Nici corelarea actelor normative şi nici coroborarea unor dispoziţii legale nu pot intra sub incidenţa controlului de constituţionalitate exercitat de Curtea Constituţională, care nu poate imixtiona în atribuţiile puterii legiuitoare sau a celei judecătoreşti.
Or, aşa cum corect a reţinut instanţa de control judiciar autorul excepţiei îşi motivează susţinerile vizând neconstituţionalitatea textului atacat prin filtrul unei alte legi, punând în discuţie corelarea actelor normative invocate, între ele, încercând să inducă instanţei de contencios constituţional modalitatea de soluţionare a unui conflict al legilor în timp şi respectiv interpretarea şi aplicarea legii la cazul dedus judecăţii, atribute ce aparţin exclusiv instanţei sesizate cu soluţionarea litigiului.
Aşa fiind, cum criticile îndreptate împotriva textului atacat, nu reprezintă veritabile argumente de neconstituţionalitate, se constată că în mod corect s-a respins cererea de sesizare a Curţii Constituţionale.
Ca atare, recursul, urmează a se respinge.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta SC P. SA împotriva încheierii din 23 iunie 2009 pronunţată în dosarul nr. 2346/87/2008 al Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VII-a civilă şi pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 12 ianuarie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 373/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 364/2010. Civil → |
|---|
