ICCJ. Decizia nr. 3624/2010. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 3624/2010
Dosar nr. 22695/3/2007
Şedinţa publică din 10 iunie 2010
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 18 iunie 2008 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, sub nr. 22695/3/2007, reclamanta Conferinţa M. a chemat în judecată pârâţii Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, Preşedintele României, Administraţia Prezidenţială, Municipiul Bucureşti, prin Primarul general şi Consiliul Local al sectorului 1, prin primar, solicitând instanţei să dispună constatarea nulităţii absolute a Decretului prezidenţial nr. 129/1986.
În motivarea cererii, reclamanta a solicitat să se constate că decretul susmenţionat nu a fost publicat în Buletinul Oficial şi nici nu i-a fost comunicat niciodată, acesta fiind, pentru motivele invocate, nul, dar şi neconstituţional în raport de prevederile Constituţiei României din 1965.
S-a susţinut că prin decretul sus-menţionat s-a încălcat regimul proprietăţii private protejat de Constituţia României din 1965, terenul fiind şi în prezent neafectat de investiţia reclamată de regimul comunist pentru justificarea actului exproprierii.
Reclamanta a precizat în mod concret că prin acest act normativ i-au fost expropriate abuziv următoarele bunuri imobile: terenul în suprafaţă de 352 m.p şi clădirile situate în Bucureşti, str. E.G., astăzi str. P., şi terenul în suprafaţa de 320 m.p. şi clădirile aferente, situate în Bucureşti, str. S.V..
La data de 16 octombrie 2007, reclamanta şi-a completat acţiunea solicitând citarea în cauză şi a Consiliului Local sector 6, prin primar, în calitate de pârât.
Prin sentinţa civilă nr. 902 din 13 mai 2008, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a respins acţiunea reclamantei formulată în contradictoriu cu pârâţii Preşedintele României, Administraţia Prezidenţială, Consiliul Local sector 1, prin Primar şi Consiliul Local al sectorului 6, prin Primar, ca fiind introdusă împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă, a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, şi excepţia inadmisibilităţii acţiunii în constatarea nulităţii decretului, a respins ca lipsit de interes capătul de cerere privind constatarea nulităţii absolute a Decretului nr. 129 din 04 iunie 1986, a respins ca inadmisibil capătul de cerere privind revendicarea, formulat în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primar general.
Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut cu prioritate că reclamanta este un cult religios recunoscut în România.
În privinţa bunurilor imobile revendicate, în urma administrării şi aprecierii probatoriului cauzei, s-a reţinut că imobilul teren în suprafaţă de 320 m.p., situat în Bucureşti, str. S.V., sector 6 a fost cumpărat de Comunitatea Şcolară a A.Z.Ş. din Bucureşti prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat, din 27 octombrie 1937 iar imobilul teren în suprafaţă de 352 m.p., situat în Bucureşti, str. P. (fost E.G.), sector 6, a fost cumpărat de societatea anonimă C.E. în baza contractului de vânzare-cumpărare, autentificat, din 06 februarie 1936.
Reclamata a formulat cererea de retrocedare din 28 februarie 2003, respectiv cererea de retrocedare din 23 noiembrie 2005, în fundamentarea cererilor fiind invocate dispoziţiile O.U.G. nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile ce au aparţinut cultelor religioase din România.
Prin decizia administrativă nr. 1209 din 07 februarie 2007, s-a respins cererea de restituire privind compensarea în natură cu un alt imobil, s-a constatat calitatea de persoană îndreptăţită a reclamantei de a beneficia de prevederile O.U.G. nr. 94/2000 în ceea ce priveşte terenurile în litigiu, şi, drept consecinţă, s-a propus acordarea de despăgubiri reclamantei în condiţiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005.
Decizia sus-menţionată putea fi atacată în termen de 30 de zile de la data comunicării, la instanţa de contencios administrativ în a cărei circumscripţie este situat imobilul solicitat spre retrocedare.
Faţă de cele arătate şi ţinând seama de capetele de cerere ale acţiunii precizate (acţiune în constatare nulităţii absolute a Decretului nr. 129 din 04 iunie 1986 şi acţiune în revendicare imobiliară), prima instanţă a constatat că Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, are calitate procesuală pasivă, întrucât exproprierea a fost realizată în favoarea statului.
Tribunalul a constatat că pârâţii Preşedintele României, Administraţia Prezidenţială, Consiliul Local al sectorului 1, prin Primar, Consiliul Local al sectorului 6 Bucureşti, prin Primar, nu au calitate procesuală pasivă în cauză, întrucât nu sunt posesori ai imobilelor revendicate şi nici nu au expropriat, respectiv nu au beneficiat de exproprierea imobilelor în litigiu.
S-a reţinut că pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primarul general, are calitate procesuală pasivă pe capătul de cerere privind revendicarea, date fiind dispoziţiile Legii administraţiei publice locale.
Excepţia inadmisibilităţii acţiunii în constatarea nulităţii decretului de expropriere a fost apreciată ca neîntemeiată, întrucât, de principiu, acţiunea în constatarea nulităţii absolute a unui act juridic poate fi introdusă de către persoanele ce se consideră vătămate de respectivul act, neexistând nici un text de lege care să interzică introducerea unei astfel de cereri.
Cu toate acestea, relativ la primul capăt de cerere, Tribunalul a găsit întemeiată excepţia lipsei de interes, cu motivaţia că, în ipoteza admiterii, reclamanta nu ar obţine nici un folos practic.
De altfel, caracterul abuziv al exproprierii şi nelegalitatea titlului statului au fost recunoscute şi reţinute ca atare în cuprinsul deciziei nr. 1209 din 07 februarie 2007, ceea ce face inutilă constatarea faptul pretins.
Cât priveşte excepţia inadmisibilităţii capătului de cerere privind revendicarea, Tribunalul a găsit-o întemeiată, întrucât reclamanta a obţinut despăgubiri pentru imobilele ce fac obiectul prezentei cauze în baza O.U.G. nr. 94/2000.
Pentru orice nemulţumire a părţii faţă de faptul că prin decizia nr. 1209 din 07 februarie 2007 a Comisiei speciale de retrocedare, imobilele nu i-au fost restituite în natură, aceasta avea la îndemână posibilitatea atacării în justiţie, în termen de 30 de zile de la comunicare, la instanţa de contencios administrativ.
Reclamanta a susţinut că a atacat decizia administrativă, fără însă a depune înscrisuri la dosar din care să rezulte modul de soluţionare a respectivei căi de atac.
Din moment ce regimul juridic al imobilelor ce fac obiectul cauzei este stabilit printr-o lege specială la care reclamanta a apelat, şi în condiţiile în care, potrivit acestei legi, reclamantei i-au fost acordate despăgubiri, existând chiar posibilitatea obţinerii imobilelor în natură în situaţia în care instanţa de contencios administrativ va modifica decizia administrativă, introducerea acţiunii în revendicare de drept comun, apare ca fiind inadmisibilă, atât potrivit principiului conform căruia legea specială derogă de la legea generală şi se aplică cu prioritate, cât şi potrivit principiului electa una via.
Prin decizia civilă nr. 52 A din 3 martie 2009, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, a respins, ca nefondat, apelul reclamantei.
Pentru a pronunţa această hotărâre, au fost avute în vedere următoarele considerente de fapt şi de drept:
S-a reţinut că primele patru motive de apel, astfel cum au fost expuse de către reclamantă, vizează incidenţa pentru situaţia restituirii în natură a imobilelor în discuţie, a dispoziţiilor cuprinse în O.U.G. nr. 94/2000, republicată, privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România.
În cazul imobilelor preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, relaţiile sociale în legătură cu dreptul de proprietate, născute sub imperiul legii vechi, privesc conflictul între două categorii de norme juridice: dispoziţiile cu caracter general ale art. 480-481 C. civ. (dreptul comun) şi dispoziţiile cu caracter special ale O.U.G. nr. 94/2000 (republicată potrivit Legii nr. 247/2005).
Posibilitatea recurgerii la dreptul comun, în cazul ineficacităţii actelor de preluare a imobilelor naţionalizate, este înlăturată prin dispoziţiile legii noi, care - pentru o rezolvare cât mai rapidă şi eficientă a cererilor formulate de proprietarii deposedaţi abuziv, dar şi pentru a crea un climat de stabilitate şi securitate a raporturilor juridice referitoare la dreptul de proprietate asupra categoriilor de imobile la care acest act normativ special se referă - impun o procedura a revendicării cu caracter administrativ prealabil, derogatorie, imperativă şi obligatorie, subordonată controlului judecătoresc. Conform principiului specialia generalibus derogant (norma specială derogă de la norma generală), concursul dintre legea specială şi legea generală, se rezolvă în favoarea legii speciale, chiar în lipsa unei prevederi exprese în acest sens şi chiar făcând abstracţie de principiul la care prima instanţă a făcut referire subsidiară (electa una via non datur recursus ad alteram).
Prin urmare, nu se poate considera, astfel cum susţine apelanta-reclamantă, ca nefiind în vigoare la data introducerii acţiunii dispoziţiile cu caracter special menţionate în materia revendicării, ori înlăturată prevalenţa lor faţă de dispoziţiile de drept comun.
Pe de altă parte, conform art. 1 alin. (2) din O.U.G. nr. 94/2000, sunt imobile, în sensul ordonanţei, construcţiile împreună cu anexele acestora şi terenurile aferente lor, cu oricare dintre destinaţiile avute la data preluării în mod abuziv, precum şi bunurile mobile devenite imobile prin încorporare în aceste construcţii. Ca atare, conform specificării exprese a textului normativ, nu se poate face, pe cale de excepţie, o altă distincţie între imobile, potrivit destinaţiei acestora, astfel cum sugerează apelanta-reclamantă.
Cât priveşte soluţionarea dată primului capăt de cerere, în sensul respingerii ca lipsită de interes a solicitării de constatare a nulităţii absolute a decretului prezidenţial, Curtea reţine că atâta vreme cât există o recunoaştere cu caracter prealabil judecăţii asupra caracterului abuziv al exproprierii şi a nelegalităţii titlului statului, prin efectul deciziei nr. 1209 din 07 februarie 2007 a Comisiei speciale de retrocedare, dată în procedura specială menţionată şi recunoaşterea calităţii reclamantei de persoană îndreptăţită la a beneficia de despăgubiri, nu se mai justifică o nouă constatare în acelaşi sens, chiar prin enunţarea unor drepturi suplimentare, posibil a fi încălcate, de vreme ce scopul cererii constă în valorificarea dreptului de proprietate imobiliară, cu reintrarea acestuia în patrimoniul reclamantei.
Nu se poate reţine că pârâţii a căror calitate procesuală pasivă a fost constatată ca inexistentă, ar putea justifica o identitate în raportul juridic dedus judecăţii cu titularul obligaţiei de restituire în discuţie pentru a fi primită susţinerea finală a apelantei, de raportare a calităţii procesuale la obiectul şi finalitatea judecăţii.
Împotriva deciziei instanţei de apel a formulat cerere de recurs la data de 29 septembrie 2009, reclamanta Conferinţa M., prin care a criticat-o pentru nelegalitate, sub următoarele aspecte:
În mod neîntemeiat instanţa a respins cererea reclamantei ca inadmisibilă, considerând că aceasta a obţinut despăgubiri pentru imobilele revendicate în baza O.U.G. nr. 94/2000.
Cererea întemeiată pe dispoziţiile O.U.G. nr. 94/2000 a fost formulată de către Uniunea de Conferinţe a Bisericii Creştine A.Z.Ş. şi nu de către reclamanta Conferinţa M. Aşadar, beneficiarul deciziei este, nu Conferinţa M, ci Uniunea de Conferinţe, care, la momentul deposedării abuzive, nu avea calitatea de proprietar, astfel încât nu putea să fie titularul cererii de despăgubire, indiferent de modalitatea de reparaţie propusă şi obţinută - în natură sau prin echivalent.
Uniunea de Conferinţe a Bisericii Creştine A.Z.Ş. este o persoană juridică diferită de reclamantă, ambele având personalitate juridică, patrimonii proprii, aşa cum rezultă din actele depuse la dosar.
În consecinţă, această dispoziţie nu le este opozabilă şi nu poate constitui motiv de respingere a cererii reclamantei.
Pentru ca decizia să aibă măcar o justificare, trebuia să existe identitate între persoana care a recurs la calea alternativă - O.U.G. nr. 94/2000 - şi cea care a recurs la calea dreptului comun a revendicării.
În ce priveşte aplicarea principiului specialia generalibus derogant, dispoziţiile O.U.G. nr. 94/2000 nu sunt aplicabile în speţă, întrucât conform dispoziţiilor art. 1 alin. (2) din O.U.G. nr. 94/2000, „regimul juridic al imobilelor care au destinaţia de lăcaş de cult va fi reglementat prin lege specială".
Imobilul care a fost preluat abuziv avea destinaţia de lăcaş de cult, fiind loc de rugăciune. S-a susţinut totodată că, fiind vorba de construcţii demolate, O.U.G. nr. 94/2000 nu ar fi fost aplicabilă, potrivit dispoziţiilor art. 1 alin. (3).
Chiar dacă ar fi formulat cerere în baza O.U.G. nr. 94/2000 şi ar fi fost titularii unei dispoziţii date de către Comisia specială pentru retrocedare, această situaţie nu ar fi atras aplicarea principiului specialia generalibus derogant, întrucât calea specială nu este în prezent efectivă, adică despăgubirile acordate pe această cale nu sunt în mod real acordate.
Este de notorietate, iar Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statutat în acest sens, că despăgubirile acordate la Fondul Proprietatea nu sunt despăgubiri efective de care să beneficieze proprietarul deposedat.
În aceste condiţii, consideraţia instanţei, pe care îşi întemeiază practic raţionamentul juridic, în sensul că cererea de revendicare nu poate fi primită, este fără temei, întrucât: a) nu a primit până la acest moment vreo despăgubire reală şi efectivă; b) O.U.G. nr. 94/2000 nu era aplicabilă, deoarece imobilul (construcţia şi terenul aferent) a avut destinaţia de lăcaş de cult; c) în aceste condiţii, neexistând un act normativ care să reglementeze regimul juridic al lăcaşurilor de cult preluate abuziv, se aplică norma comună - C. civ.
În acelaşi sens, s-a arătat că este nelegală şi netemeinică soluţia instanţei şi în ce priveşte lipsa de interes cu privire la cererea de constatare a caracterului abuziv al exproprierii şi a nelegalităţii titlului statului, ele fiind etape premergătoare restituirii.
Există interes în promovarea acestora atât raportat la acţiunea în revendicare, caracterizată prin compararea de titluri, de unde interesul de a demonstra că titlul statului, elementul cu care se face comparaţia, este mai puţin caracterizat sau, cu atât mai mult, nul, cât şi din perspectiva faptului că, interesul fiind unul general, dat fiind caracterul nulităţii, recurenta, în calitate de persoană deposedată abuziv, are interesul reparării juridice a situaţiei create prin deposedare, a calificării corecte a faptului juridic produs la acel moment, cu consecinţele juridice pe care legislaţia le prevede.
Pe fondul cauzei, din expertiza efectuată în dosar, rezultă fără putinţă de tăgadă că imobilul este liber, că poate fi restituit, că nu este în posesia sau proprietatea unui terţ, neexistând nici un impediment la restituire, potrivit dispoziţiilor C. civ.
Recursul este nefondat, pentru considerentele ce urmează:
Este important de reţinut că instanţele anterioare - singurele abilitate în stabilirea deplină a situaţiei de fapt - au consemnat în expunerea de motive a hotărârilor pronunţate chestiuni relevante pentru cauza pendinte, după cum urmează:
Prima instanţă a reţinut că reclamanta este un cult religios recunoscut în România, aspect necontestat în cauză.
S-a stabilit astfel că imobilul teren în suprafaţă de 320 m.p., situat în Bucureşti, str. S.V., sector 6 a fost cumpărat de Comunitatea Şcolară a A.Z.Ş. din Bucureşti prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 27 octombrie 1937, iar imobilul teren în suprafaţă de 352 m.p., situat în Bucureşti, str. P. (fost E.G.), sector 6, a fost cumpărat de Societatea Anonimă C.E. în baza contractului de vânzare-cumpărare, autentificat din 06 februarie 1936.
S-a reţinut totodată că reclamata a formulat cererea de retrocedare din 28 februarie 2003, respectiv cererea de retrocedare din 23 noiembrie 2005, în fundamentarea cererilor fiind invocate dispoziţiile O.U.G. nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile ce au aparţinut cultelor religioase din România.
Drept consecinţă, prin decizia nr. 1209 din 07 februarie 2007, s-a respins cererea de restituire privind compensarea în natură cu un alt imobil, întrucât această măsură reparatorie nu este prevăzută de cadrul legal incident, s-a constatat calitatea de persoană îndreptăţită a reclamantei în ceea ce priveşte terenurile în litigiu, respectiv dreptul acesteia la despăgubiri în condiţiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005.
Circumstanţele particulare ale cauzei pendinte redate anterior fac posibilă şi judicioasă aprecierea instanţei conform căreia, posibilitatea recurgerii la dreptul comun, în cazul ineficacităţii actelor de preluare abuzivă a imobilelor, este înlăturată prin dispoziţiile legii noi, cu caracter special, care, din considerente de urgentare a rezolvării situaţiilor litigioase, dar şi pentru a crea un climat de stabilitate şi securitate a raporturilor juridice referitoare la dreptul de proprietate asupra categoriilor de imobile la care acest act normativ special se referă, au impus o procedură a revendicării cu caracter administrativ prealabil, derogatorie, imperativă şi obligatorie, subordonată controlului judecătoresc.
În sprijinul acestei argumentaţii în mod corect s-a invocat principiul specialia generalibus derogant (norma specială derogă de la norma generală), concursul dintre legea specială şi legea generală rezolvându-se în favoarea legii speciale, chiar în lipsa unei prevederi exprese în acest sens şi chiar făcând abstracţie de principiul la care prima instanţă a făcut referire subsidiară (electa una via non datur recursus ad alteram).
Conform definiţiei pe care însuşi textul legii o impune - art. 1 alin. (2) din O.U.G. nr. 94/2000 - imobilele, în sensul ordonanţei, sunt construcţiile, împreună cu anexele acestora şi terenurile aferente lor, cu oricare dintre destinaţiile avute la data preluării în mod abuziv, precum şi bunurile mobile devenite imobile prin încorporare în aceste construcţii.
Ca atare, nu pot fi primite susţinerile reclamantei, conform cărora s-ar impune, pe cale de excepţie, şi o altă distincţie între imobile, anume potrivit destinaţiei acestora.
Soluţionarea primului capăt de cerere - solicitarea de constatare a nulităţii absolute a decretului prezidenţial – în considerarea ideii lipsei de interes, apare ca fiind judicioasă, în condiţiile în care există o recunoaştere cu caracter prealabil judecăţii asupra caracterului abuziv al exproprierii şi a nelegalităţii titlului statului, prin efectul deciziei nr. 1209 din 07 februarie 2007 a Comisiei speciale de retrocedare, dată în procedura specială menţionată, şi recunoaşterea expresă a calităţii reclamantei de persoană îndreptăţită la despăgubiri.
Împrejurarea că cererea întemeiată pe dispoziţiile O.U.G. nr. 94/2000 ar fi fost formulată de o altă persoană juridică, Uniunea de Conferinţe a Bisericii Creştine A.Z.Ş., şi nu de către reclamanta Conferinţa M., respectiv contestarea calităţii acesteia de proprietară a imobilelor în litigiu, reprezintă chestiuni ce ţin de fondul raportului juridic litigios, în soluţionarea căruia sunt incidente dispoziţiile de drept substanţial ale legii speciale.
Susţinerile recurentei-reclamante referitoare la lipsa caracterului efectiv al procedurii instituite prin dispoziţiile legii speciale, nu pot fi reţinute şi analizate în alt cadru procesual decât cel instituit de legea specială pentru asigurarea restabilirii situaţiei anterioare, cu atât mai mult cu cât accesul la instanţa competentă este recunoscut şi necontestat, procedura concretă de urmat, îndeplinirea condiţiilor impuse pentru obţinerea retrocedării, în natură sau prin echivalent, realitatea măsurilor propuse din perspectiva exigenţelor normelor de drept european, urmând să constituie chestiuni de procedură/de fond ce se pretează în mod categoric controlului judiciar.
Pentru toate aceste considerente de fapt şi de drept, Înalta Curte, în conformitate cu dispoziţiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de reclamanta Conferinţa M. împotriva deciziei nr. 52 A din 3 martie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de reclamanta Conferinţa M. împotriva deciziei nr. 52 A din 3 martie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 10 iunie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3583/2010. Civil. încuviinţare executare... | ICCJ. Decizia nr. 4534/2010. Civil → |
|---|
