ICCJ. Decizia nr. 3824/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 3824/2010
Dosar nr. 9154/3/2007
Şedinţa publică din 17 iunie 2010
Deliberând asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 14 martie 2007 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, reclamantele D.A.C.D. şi I.A.V. au chemat în judecată pe pârâţii U.M., D.D. şi Primăria Municipiului Bucureşti, prin Primarul General, şi au solicitat instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să constate că statul nu a avut niciodată un titlu valabil asupra imobilului situat în Bucureşti, str. M.V., iar, în urma comparării titlului de proprietate al reclamantelor şi al pârâţilor, să fie obligaţi aceştia din urmă să le lase în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul sus-menţionat, compus din teren în suprafaţă de 251,58 m.p. şi construcţie în suprafaţă de 164,23 m.p., cu cheltuieli de judecată.
Prin cererea reconvenţională formulată, pârâtul U.M. a solicitat, în eventualitatea în care cererea reclamantelor este admisă, acestea să fie obligate la plata contravalorii îmbunătăţirilor aduse imobilului pe perioada cât l-a avut în proprietate.
Totodată, pârâtul reclamant U.M. a formulat şi cerere de chemare în garanţie a Primăriei Municipiului Bucureşti, prin Primarul General, SC R. SA şi Statul Român, prin Ministerul Economiei şi Finanţelor, solicitând obligarea acestora la restituirea preţului actualizat şi la contravaloarea îmbunătăţirilor aduse imobilului de la data cumpărării până în prezent.
Ulterior, la data de 23 octombrie 2007, pârâtul-reclamant U.M. a precizat cererea reconvenţională, indicând în ce constau îmbunătăţirile pe care le-a făcut imobilului şi valoarea estimată a acestora.
Tribunalul, prin încheierea din 25 septembrie 2007, a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii, ca neîntemeiată.
Chematele în garanţie SC R. SA şi Statul Român, prin Ministerul Economiei şi Finanţelor, au invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive. De asemenea, Statul Român, prin Ministerul Economiei şi Finanţelor, a formulat o cerere de chemare în garanţie a SC R. SA, solicitând ca, în măsura în care s-ar aprecia că are calitate procesuală în cauză, să fie obligată la restituirea comisionului de 1% încasat de această societate la încheierea contractului de vânzare-cumpărare din 1996.
Prin sentinţa civilă nr. 295 din 08 februarie 2008, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a admis acţiunea principală, a constatat nevalabilitatea titlului statului asupra imobilului situat în Bucureşti, str. M.V., a obligat pe pârâţii U.M. şi D.D. să lase reclamantelor în deplină proprietate şi posesie imobilul sus-menţionat, a respins cererea reconvenţională formulată de pârâtul-reclamant U.M. şi a disjuns judecarea cererilor de chemare în garanţie a Primăriei Municipiului Bucureşti, prin Primarul General, SC R. SA, Statul Român, prin Ministerul Economiei şi Finanţelor.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa a reţinut următoarele:
Prin actul de vânzare-cumpărare autentificat din 28 septembrie 1934 de Tribunalul Ilfov, secţia notariat, imobilul situat în Bucureşti, str. A., a fost dobândit de către C.P.Ş. Acest imobil figurează în prezent pe str. M.V., potrivit relaţiilor obţinute de la Primăria Municipiului Bucureşti - Serviciul Nomenclatură Urbană.
C.P.Ş. a decedat în anul 1968, moştenitorul său fiind P.Ş., decedat în anul 1980, iar succesoarele acestuia au fost reclamantele (certificatul de calitate de moştenitor eliberat de B.N.P. I.L.M.).
Prin hotărârea nr. 2/1945 pronunţată de Tribunalul Poporului, P.Ş. a fost condamnat, dispunându-se şi confiscarea întregii averi „cu titlu de despăgubiri în folosul statului, considerându-se în patrimoniul său şi toate bunurile înstrăinate după 22 august 1944, precum şi dobândite pe numele soţiei sale sau al descendenţilor săi după data de 06 septembrie 1940, cu excepţia acelora ce aceştia au dobândit prin succesiune”.
Prin decizia civilă nr. 17/1995 pronunţată de Curtea Supremă de Justiţie, secţiile unite, în urma admiterii recursului în anulare, P.Ş. a fost achitat, înlăturându-se şi pedeapsa complementară a confiscării dispusă prin hotărârea menţionată.
În aceste condiţii, Tribunalul a constatat că titlul statului asupra imobilului nu este valabil, întrucât, pe de o parte, sentinţa prin care se dispusese confiscarea averii numitului P.Ş. a fost desfiinţată, iar, pe de altă parte, titlurile ulterioare invocate de stat (Decretul nr. 92/1950) sunt oricum fără obiect, avându-se în vedere că imobilul fusese deja confiscat. Mai mult, chiar dacă s-ar considera că actul de preluare a fost decretul de naţionalizare din anul 1950, trecerea bunului în proprietatea statului s-a făcut pe numele altor proprietari. Aşadar, conform art. 2 din Legea nr. 10/2001, imobilul în litigiu a trecut în patrimoniul statului fără un titlu valabil.
Prin contractul de vânzare-cumpărare din 1997, apartamentul nr. x de la etajul xx al imobilului în litigiu a fost înstrăinat către D.D.
Pârâtul U.M.a dobândit apartamentul situat la parter şi etajul xx al imobilului în cauză prin contractul de vânzare-cumpărare din 1996, după care imobilul i-a fost atribuit în întregime în urma ieşirii din indiviziune cu statul, prin sentinţa civilă nr. 5261/1998 pronunţată de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti. Prin titlul de proprietate din 27 aprilie 1999 emis de Prefectura Municipiului Bucureşti, imobilul situat în Bucureşti, str. M.V., în suprafaţă de 248 m.p., a fost trecut în proprietatea pârâtului U.M.
Comparând titlurile de proprietate invocate de părţi, tribunalul a constatat că actul de vânzare-cumpărare din anul 1934 - titlul reclamantelor - nu a fost contestat, provine de la un proprietar real şi a fost apt să transmită în patrimoniul cumpărătoarei de la acel moment dreptul de proprietate asupra imobilului. De asemenea, dreptul de proprietate dobândit prin cumpărare în anul 1934 nu a ieşit niciodată, în mod valabil, din patrimoniul proprietarului de drept, statul având doar o posesie de fapt fondată şi conservată pe violenţă, inaptă să transmită dreptul de proprietate în mod legal.
Titlul pârâţilor U.M. şi D.D. provine de la un neproprietar, întrucât statul nu putea înstrăina un imobil pe care nu l-a deţinut în mod valabil.
Ca atare, titlul invocat de reclamante este mai bine caracterizat din punct de vedere juridic şi mai eficient din punct de vedere al efectelor pe care le produce în raport de titlul pârâţilor.
Tribunalul a înlăturat susţinerea pârâtului U.M., în sensul că Legea nr. 10/2001 ar stabili un criteriu legal de preferinţă în favoarea dobânditorilor de bună-credinţă, întrucât acest act normativ nu reglementează acţiunea în revendicare, ci o procedură administrativă de restituire a imobilelor care intră în sfera ei de reglementare. Nereglementând acţiunea în revendicare, dispoziţiile ei nu pot aduce modificări ale regimului juridic al acestei cereri prin introducerea unor criterii de preferinţă noi. A accepta susţinerea pârâtului în sensul că dispoziţiile art. 45 din lege conferă preferabilitate legală titlului cumpărătorilor de bună-credinţă, înseamnă a accepta că Legea nr. 10/2001, deşi califică abuzivă preluarea de către stat imobilelor, tot ea validează acest abuz şi conferă preferabilitate unor titluri ce provin de la un neproprietar.
Cât priveşte cererea reconvenţională, tribunalul a constatat că pârâtul U.M. nu a probat realizarea vreunor îmbunătăţiri şi, pe de altă parte, că, prin art. 48 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 10/2001, care se aplică în cauză datorită identităţii de situaţie în care se află pârâtul, se stabileşte obligaţia de restituire a contravalorii îmbunătăţirilor în sarcina altor persoane decât a reclamantelor din prezenta cauză.
Împotriva acestei decizii au declarat apel pârâţii U.M., D.D. şi Primăria Municipiului Bucureşti, prin Primarul General, precum şi chematul în garanţie Statul Român, prin Ministerul Economiei şi Finanţelor, iar prin decizia civilă nr. 622A din 09 septembrie 2008, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, a respins, ca nefondate, apelurile declarate.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de apel a avut în vedere următoarele considerente:
Apelanţii-pârâţi U.M. şi D.D. nu au formulat motive de apel, astfel încât Curtea de apel a analizat calea de atac exercitată în raport de dispoziţiile art. 292 alin. (2) C. proc. civ.
Situaţia de fapt reţinută de tribunal nu a fost contestată de părţile litigiu. Astfel, s-a reţinut că prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 29 august 1934 de Tribunalul Ilfov, secţia notarială, imobilul situat în Bucureşti, str. M.V., a fost dobândit de C.P.Ş., autoarea defunctului P.Ş., decedat în anul 1980; reclamantele D.A.C.D. şi I.A.V. sunt moştenitoarele acesteia din urmă, conform certificatului de calitate de moştenitor din 2006 eliberat de B.N.P. I.L.M.
Imobilul în litigiu a fost confiscat de Statul Român prin hotărârea nr. 2/1945 pronunţată de Tribunalul Poporului, fiind preluat de la P.Ş. Prin decizia civilă nr. 17/1995 pronunţată de Curtea Supremă de Justiţie, secţiile unite, inculpatul P.Ş. a fost achitat, dispunându-se înlăturarea pedepsei complementare a confiscării averii. Cu toate acestea, din adresa din 19 octombrie 2006 emisă de Direcţia Impozite şi Taxe Locale Sector 1 Bucureşti, rezultă că imobilul din Bucureşti, fost proprietatea C.P.Ş., a intrat în patrimoniul Primăriei Municipiului Bucureşti prin Legea nr. 6/1948. Alte relaţii sunt în sensul că acest bun a făcut obiectul decretului de naţionalizare din 1950.
Având în vedere aceste condiţii, instanţa de apel a apreciat că tribunalul era abilitat să se pronunţe asupra valabilităţii titlului statului înainte de a proceda la compararea titlurilor opuse de părţi. În chestiunea calificării titlului statului trebuie să se aibă în vedere dispoziţiile art. 6 alin. (3) din Legea nr. 213/1998, conform cărora instanţele judecătoreşti sunt competente să stabilească valabilitatea titlului.
În speţă, interesul reclamantelor în a solicita să se constate nevalabilitatea titlului statului asupra imobilului în litigiu este justificat de cererea acestora legată de revendicarea bunului litigios, spre a se verifica în cauză în ce măsură titlul invocat în susţinerea acţiunii a fost sau nu contestat, a ieşit sau nu în mod valabil din patrimoniul proprietarului de drept.
Legea specială, la care face trimitere apelanta-pârâtă Primăria Municipiului Bucureşti, menţionează imobilele supuse reglementărilor acestui act normativ, făcând vorbire de imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, precum şi de modalităţile de reparaţie acordate foştilor proprietari. Chiar dacă prin lege se defineşte noţiunea de „imobile preluate în mod abuziv”, aceasta nu înseamnă că instanţa nu poate să constate, analizând valabilitatea titlului statului asupra unui imobil, dacă măsura dispusă în favoarea statului s-a realizat în temeiul unui titlu legal constituit. O interpretare contrară ar însemna a accepta că toate imobilele din perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 au fost preluate în mod abuziv, ceea ce contravine realităţii de fapt şi de drept existente.
Analizând valabilitatea titlului statului în conformitate cu dispoziţiile legale invocate [art. 6 alin. (3) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia], Curtea de apel a constatat pe de o parte, astfel cum a reţinut şi instanţa de fond, că hotărârea penală prin care s-a dispus confiscarea imobilului de la autorul reclamantelor - P.Ş. - a fost desfiinţată, iar pedeapsa confiscării averii înlăturată, iar, pe de altă parte, că orice alt titlu ce ar fi putut fi invocat de stat ar fi fost fără obiect cât timp exista o preluare deja dispusă.
De altfel, chiar trecând peste aceste aspecte, în măsura în care se apreciază că imobilul în litigiu fusese naţionalizat, prevederile decretului de preluare contravin Constituţiei din 1948 privitoare la proprietate, dispoziţiilor legale cuprinse în art. 480 C. civ., precum şi dispoziţiilor tratatelor internaţionale la care România era parte.
Art. 6 din Legea nr. 213/1998 trasează clar problema valabilităţii preluării de către stat, reglementând expres că sunt preluate cu titlu valabil doar imobilele care au intrat în proprietatea statului cu respectarea legilor şi a Constituţiei în vigoare la data preluării de către stat.
De altfel, legiuitorul a statuat că, în sensul Legii nr. 10/2001, prin imobile preluate în mod abuziv se înţelege şi imobilele preluate de stat în baza Decretului nr. 92/1950 [art. 2 lit. a)] din Legea nr. 10/2001, republicată). Faţă de aceste prevederi legale, reclamantele, în calitate de moştenitoare ale unei persoane al cărei imobil a fost preluat fără titlu valabil, îşi păstrează astfel calitatea de proprietar avută la momentul preluării.
Plecând de la premisa nevalabilităţii titlului statului şi comparând, mai departe, titlurile de proprietate invocate de reclamantele D.A.C.D. şi I.A.V. şi de pârâţii U.M. şi D.D., instanţa a constatat că titlul invocat de primele este preferabil, fiind mai caracterizat decât al terţilor cumpărători.
Pe de o parte, împrejurarea că actul vânzare-cumpărare încheiat de pârâta D.D. nu a fost desfiinţat nu semnifică faptul că aceasta are vreun drept de proprietate legal dobândit asupra apartamentului x de la etajul xx al imobilului în litigiu, neputându-se concepe situaţii în care asupra unui bun există doi adevăraţi proprietari, ci doar situaţia în care asupra unui bun există două titluri de proprietate. Titlul pârâtei D.D. provine de la un neproprietar, întrucât statul nu putea înstrăina în mod valabil acest imobil. Aşadar, pârâta D.D. a cumpărat de la o persoană care nu avea calitatea de proprietar, situaţie care, fără să determine nulitatea contractului, face însă ca titlul pretins de aceasta să nu fie preferabil celui invocat de reclamantele D.A.C.D. şi I.A.V., din patrimoniul cărora imobilul în cauză nu a ieşit niciodată în mod valabil.
Titlul pârâtului U.M., reprezentat de contractul de vânzare-cumpărare autentificat în 1996 are aceleaşi caracteristici ca şi ale contractului de vânzare-cumpărare al pârâtei D.D. Sentinţa nr. 5261/1998, pronunţată de Judecătoria sectorului 1 Bucureşti, prin care s-a dispus ieşirea din indiviziune faţă de un neproprietar, nu poate constitui, de asemenea, un titlu preferabil în comparaţie cu cel al reclamantelor, întrucât cel ce a dobândit imobilul în întregime, în natură, nu a putut primi mai mult decât avea proprietarul aparent. Mai mult, statul, nefiind proprietar cu titlu valabil asupra terenului, nu putea emite, în condiţiile Legii nr. 18/1990, un titlu de proprietate care să poată fi opus proprietarilor de drept ai imobilului.
Prin urmare, în mod corect instanţa de fond a apelat la regulile de drept comun consacrate în jurisprudenţă şi doctrina de specialitate pentru justa soluţionare a acţiunii în revendicare, întemeiată pe prevederile art. 480 C. civ., fără a da prevalentă dispoziţiilor din Legea nr. 10/2001, care, potrivit susţinerii pârâtului U.M., ar stabili un criteriu legal de preferinţă în favoarea dobânditorilor de bună credinţă. Buna sau reaua credinţă a pârâtului U.M., cu prilejul cumpărării imobilului din Bucureşti, parter şi etajul xx, are relevanţă mai ales în raporturile dintre acesta şi vânzător; în speţă, trebuie să se aibă în vedere şi efectele produse prin sentinţa civilă nr. 5261 din 09 aprilie 1998, pronunţată de Judecătoria sectorului 1 Bucureşti, prin care s-a dispus ieşirea din indiviziune în raport cu statul pentru întregul imobil în litigiu, deşi la acea dată era perfectat contractul de vânzare-cumpărare din 1997 în favoarea pârâtei D.D., cea care nu a înţeles să-şi formuleze apărări în cauza sentintei.
Curtea de apel a apreciat, de asemenea, ca fiind total nefundamentată juridic teoria conform căreia dispoziţiile Legii nr. 10/2001 ar institui o protecţie specială a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995 şi ar exclude revendicarea de drept comun, întrucât aceste dispoziţii prevăd doar că nu se va constata nulitatea actelor de vânzare-cumpărare încheiate cu bună credinţă de părţile contractante.
Referitor la apelul exercitat de către apelantul-pârât Statul Român, prin Ministerul Economiei şi Finanţelor, instanţa de apel a constatat, de asemenea, că nu este fondat.
Astfel, potrivit art. 63 alin. (2) C. proc. civ., instanţa poate dispune despărţirea acţiunii principale de cererea de chemare în garanţie, când judecarea cererii principale ar fi întârziată prin cerere de chemare în garanţie.
În speţă, Tribunalul a dispus în mod corect disjungerea cererilor de chemare în garanţie formulate în cauză, întrucât acţiunea reclamantelor era în stare de judecată, iar administrarea probelor pe cererile întemeiate pe art. 60 şi urm. C. proc. civ. ar fi prelungit nepermis judecata acţiunii principale, cu riscul de a se depăşi durata rezonabilă a procesului. Chiar dacă există o strânsă legătură între soluţia dată cererii principale şi cea care urma a se pronunţa asupra cererilor de chemare în garanţie, aceasta nu înseamnă că ele nu pot fi judecate separat.
Măsura disjungerii a fost motivată de instanţa de apel prin chiar indicarea temeiului juridic - art. 63 alin. (2) C. proc. civ. Împrejurarea că soluţia adoptată de instanţa de fond nu a fost pusă în discuţia părţilor încalcă principiul contradictorialităţii şi este de natură să provoace apelantului-pârât Statul Român, prin Ministerul Economiei şi Finanţelor, o vătămare, în sensul art. 105 alin. (2) C. proc. civ. Totuşi, această vătămare nu atrage în mod necesar desfiinţarea hotărârii pronunţate de tribunal, întrucât posibilitatea de a se discuta legalitatea măsurii a fost asigurată prin exercitarea apelului.
Împotriva acestei decizii, în termen legal au declarat şi motivat recurs Statul Român, prin Ministerul Economiei şi Finanţelor, Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, şi pârâtul U.M.
1. Prin recursul declarat, Statul Român, prin Ministerul Economiei şi Finanţelor, formulează următoarele critici de nelegalitate întemeiate pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.:
În mod greşit instanţa de apel a menţinut disjungerea cererilor de chemare în garanţie formulate în cauză împotriva Statului Român, prin Ministerul Economiei şi Finanţelor, SC R.V. SA şi Primăriei Municipiului Bucureşti având în vedere următoarele considerente:
În primul rând, instanţa de fond nu a pus în discuţia părţilor disjungerea şi prevederile art. 63 alin. (2) C. proc. civ., iar acest aspect încalcă principiul contradictorialităţii şi provoacă Statului Român, prin Ministerul Economiei şi Finanţelor, o vătămare în sensul art. 105 alin. (2) C. proc. civ.
Totuşi, instanţa de apel a considerat, în mod nelegal, că această vătămare poate fi înlăturată prin exercitarea căii de atac a apelului, privând astfel părţile de un grad de jurisdicţie.
În al doilea rând, nu sunt incidente dispoziţiile art. 63 alin. (2) C. proc. civ. deoarece cererile de chemare în garanţie din prezenta cauză nu au întârziat în nici un fel soluţionarea cererii principale, şi, atât timp cât instanţa de fond s-a pronunţat pe cererea principală, era obligată să se pronunţe şi pe aceste cereri de chemare în garanţie.
Motivul reţinut de instanţa de apel, respectiv faptul că pe cererile de chemare în garanţie trebuia administrat probatoriul şi acesta ar fi întârziat cauza principală, este neîntemeiat, întrucât singura probă care poate dovedi cererea de garanţie este cea cu înscrisuri, iar acestea coincid cu cele ce susţin cererea introductivă şi erau deja depuse la dosarul cauzei.
Mai mult, soluţia din cererea principală are strânsă legătură cu cererile de chemare în garanţie formulate, acestea neputând fi judecate separat având în vedere faptul că, în funcţie de temeiul de drept, invocat de reclamante - revendicare imobiliară (reglementată de art. 480 C. civ. prin comparare de titluri - se putea stabili cu exactitate titularul obligaţiei de despăgubire).
2. Municipiul Bucureşti, reprezentat legal de către Primarul General, susţine nelegalitatea deciziei recurate pentru următoarele motive, întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.:
În mod greşit Curtea de apel a reţinut că prima instanţă era abilitată să se pronunţe asupra valabilităţii titlului statului înainte de a proceda compararea titlurilor opuse de către părţi, prin raportare la dispoziţiile art. 6 alin. (3) din Legea nr. 213/1998, conform căruia instanţele judecătoreşti sunt competente să stabilească valabilitatea titlului statului.
La momentul preluării efective a imobilului titlului Statului Român îl reprezenta hotărârea penală nr. 2/1945 pronunţată de Tribunalul Poporului, ori această hotărâre fiind desfiinţată ulterior printr-un recurs în anulare nu se mai justifică un interes legitim în a se solicita constatarea nevalabilităţii titlului statului.
3. Pârâtul U.M. critică decizia pronunţată de instanţa de apel pentru următoarele considerente:
a) Instanţa a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti (art. 304 pct. 4 C. proc. civ.)
Instanţa a trecut în sfera atribuţiilor puterii executive şi a celei legislative, astfel cum aceste atribuiţii sunt prevăzute prin Constituţie şi prin legile organice ale acestor puteri.
b) Decizia recurată este dată cu încălcarea şi cu aplicarea greşită a legii (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.).
Reclamantele nu au calitatea procesuală activă în prezenta cauză, având în vedere faptul că titlul de moştenitoare al fostului proprietar al imobilului este lovit de nulitate absolută, acestea acceptând moştenirea după defunctul P.Ş. cu mult peste termenul de 6 luni de acceptare a moştenirii, termen prevăzut în mod imperativ de C. civ.
Acţiunea, astfel cum aceasta a fost formulată, este inadmisibilă.
Primul capăt de cerere al acţiunii reclamantelor prin care acestea solicită să se constate că statul nu a avut niciodată un titlu valabil (adică un drept de proprietate) asupra imobilului, este o cerere în constatare care, în raport de dispoziţiile art. 111 C. proc. civ., este inadmisibilă.
În raport de cadrul legal în vigoare, cererea de revendicare prin compararea titlurilor nu poate fi admisă, având în vedere dispoziţiile derogatorii de la dreptul comun prevăzute de Legea specială nr. 10/2001.
Recurentul arată că beneficiază de prevederile art. 46 din Legea nr. 10/2001 şi că p rincipiul respectării stabilităţii raporturilor de proprietate în concordanta cu art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, ratificată de România prin Legea nr. 30/1994, impune soluţionarea cererii de revendicare prin preferabilitatea legală specială a titlului său de proprietate.
După intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 acţiunea in revendicare a imobilelor preluate de stat fără titlu valabil in condiţiile dreptului comun [art. 480-481 C. civ.; art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998] nu mai poate fi primită, urmând a fi respinsă ca inadmisibilă.
Se arată că titlul recurentului este preferabil celui opus de reclamante, invocându-se buna credinţă, dispoziţiile Legii nr. 10/2001, principiile referitoare la „aparenţa în drept”, „eroarea comună şi invincibilă”, precum şi acela al „proprietarului aparent”.
Analizând decizia recurată în limita criticilor formulate prin motivele de recurs, Înalta Curte reţine următoarele:
1. Recursul declarat de recurentul-chemat în garanţie Statul Român, prin Ministerul Economiei şi Finanţelor, este nefondat.
Instanţa de apel a făcut o corectă interpretare în cauză a prevederilor art. 60 alin. (3) C. proc. civ. Potrivit acestor dispoziţii legale, „când judecarea cererii principale ar fi întârziată prin chemarea în garanţie, instanţa poate dispune despărţirea ei spre a fi judecate deosebit.”
Prin cererea de chemare în garanţie a Statul Român, prin Ministerul Economiei şi Finanţelor, pârâtul U.M. a solicitat obligarea la restituirea preţului plătit de pârât pentru imobilul în litigiu, actualizat, şi contravaloarea îmbunătăţirilor efectuate de la data cumpărării imobilului. În dovedirea cererii a fost solicitată administrarea probelor cu înscrisuri, interogatoriu şi martori.
La rândul său, chematul în garanţie Statul Român, prin Ministerul Economiei şi Finanţelor, a formulat o cerere de chemare în garanţie a SC R. SA pentru restituirea comisionului încasat de această societate la încheierea contractului de vânzare-cumpărare.
În condiţiile în care, la termenul de judecată din data de 29 ianuarie 2008, în soluţionarea cererii principale, părţile au declarat că nu mai au alte cereri de formulat, excepţii de invocat sau probe de administrat, în mod corect instanţa a constatat că cererea principală era în stare de judecată, că administrarea probelor pe cererea de chemare în garanţie ar fi întârziat soluţionarea nejustificată a cererii principale, şi a făcut aplicarea prevederilor art. 63 alin. (2) C. proc. civ.
Susţinerea formulată prin motivele de recurs în sensul că, în soluţionarea cererii de chemare în garanţie, probatoriul era deja administrat, nu poate fi primită. Cererea de probatorii pe aspectul pretenţiilor formulate prin cererea de chemare în garanţie nu a fost pusă de instanţă în discuţia părţilor până la data judecării cereri principale, fiind posibil ca în dovedirea şi combaterea acestor pretenţii, părţile să solicite şi instanţa să încuviinţeze administrarea unor dovezi suplimentare în afara celor câştigate deja în cauză, formulate în legătură cu cererea principală.
Nu există, aşa cum se susţine prin motivele de recurs, obligaţia pentru instanţă de a soluţiona concomitent cererea principală şi cererea de chemare în garanţie, posibilitatea disjungerii şi judecării separate a celor două cereri fiind, în mod expres, admisă de legiuitor prin dispoziţiile art. 63 alin. (2) C. proc. civ.
Împrejurarea că tribunalul nu a pus în discuţia părţilor disjungerea şi prevederile art. 63 alin. (2) C. proc. civ. a fost în mod corect interpretată de instanţa de apel ca producând o vătămare în sensul art. 105 alin. (2) C. proc. civ., care însă nu atrage anularea hotărârii. Posibilitatea pe care apelantul a avut-o de a discuta legalitatea măsurii disjungerii în calea de atac exercitată acoperă vătămarea produsă şi înlătură sancţiunea nulităţii hotărârii pronunţate.
2. Recursul declarat de Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, este, de asemenea, nefondat.
Competenţa instanţelor în analiza valabilităţii titlului statului este expres recunoscută de legiuitor prin dispoziţiile art. 6 alin. (3) din Legea nr. 213/1998.
În cauză, reclamantele justifică un interes în formularea cererii de constatare a nevalabilităţii titlului statului. Datele furnizate de autorităţi în legătură cu modalitatea de preluare a bunului în litigiu, sunt contradictorii. Pe lângă hotărârea nr. 2/1945 pronunţată de Tribunalul Poporului, care înlătură măsura confiscării anterior dispuse, există adresa din 19 octombrie 2006 emisă de Direcţia Impozite şi Taxe Locale Sector 1 Bucureşti din care rezultă că imobilul din Bucureşti str. A., fost proprietatea C.P.Ş., a intrat în patrimoniul Primăriei Municipiului Bucureşti prin Legea nr. 6/1948, dar şi alte relaţii în sensul că bunul în litigiu a făcut obiectul Decretului de naţionalizare nr. 92/1950.
Pe lângă necesitatea clarificării acestor aspecte, interesul reclamantelor în constatarea modalităţii de trecere a bunului în proprietatea statului şi verificarea legalităţii acestei preluări este dat de specificul cererii cu soluţionarea căreia au învestit instanţele de judecată.
Pretinzând că sunt titularele dreptului de proprietate asupra imobilului şi solicitând instanţei să compare titlul lor de proprietate cu cel opus de pârâţi, reclamantele au interesul să solicite instanţei să constate că bunul în litigiu nu a ieşit niciodată în mod valabil din patrimoniul lor, că statul nu a avut un titlu legal de proprietate asupra imobilului şi, pe cale de consecinţă, nu putea să-l înstrăineze către pârâţi.
3. În ceea ce priveşte recursul declarat de reclamantul U.M., Înalta Curte reţine următoarele:
Nu poate fi primită excepţia de inadmisibilitate a acestui recurs, invocată de reclamante şi susţinută prin argumentul că pârâtul U.M. nu a declarat apel împotriva hotărârii pronunţate de prima instanţă.
U.M. a formulat apel împotriva sentinţei pronunţate de tribunal, cererea de apel aflându-se la dosarul Curţii de apel. Împrejurarea că partea nu a motivat calea de atac existentă nu stinge dreptul său la promovarea prezentului recurs pentru exercitarea omissio medio a căii extraordinare de atac, ci atrage pentru instanţă obligaţia de a face aplicarea prevederilor art. 292 alin. (2) C. proc. civ., obligaţie pe care Curtea de apel a respectat-o în cauză.
a) Critica întemeiată pe prevederile art. 304 pct. 4 C. proc. civ. nu este fondată.
Instanţa exercită atribuţiile puterii judecătoreşti atunci când interpretează legea, fără ca prin aceasta să încalce atribuţiile recunoscute altei autorităţi statale sau să îndeplinească un act pe care numai un organ al puterii executive ori legislative îl putea face pentru a fi incidente în cauză prevederile art. 304 pct. 4 C. proc. civ.
b) Susţinerea privind lipsa calităţii procesual active a reclamantelor nu este, de asemenea, fondată.
Potrivit certificatului de moştenitor din 14 iunie 2006, reclamantele sunt moştenitoarele legale ale defunctului P.Ş., care, potrivit aceluiaşi certificat de moştenitor, a fost unicul succesor legal al soţiei sale, Ş.C.
Or, conform art. 88 alin. (1) din Legea nr. 36/1995, până la anularea sa prin hotărâre judecătorească, certificatul de moştenitor face dovada deplină în privinţa calităţii de moştenitor şi a cotei sau bunurilor ce se cuvin fiecărui moştenitor în parte.
Este admisibilă, pentru considerentele expuse în analiza recursului anterior, cererea reclamantelor de constatare a nevalabilităţii titlului statului în legătură cu imobilul în litigiu.
În ceea ce priveşte celelalte critici formulate de recurentul pârât, Înalta Curte reţine următoarele:
Instanţele au fost învestite cu o cerere în revendicare, formulată la data de 14 martie 2007, întemeiată pe dispoziţiile art. 480 C. civ. prin care reclamantele au solicitat compararea titlului lor de proprietate cu cel opus de pârâţi.
Reclamantele au susţinut că titlul lor de proprietate este preferabil celui opus de pârâţi întrucât bunul nu a fost preluat de stat cu titlu valabil şi, pe cale de consecinţă, nu a ieşit niciodată din patrimoniul lor şi nu putea fi înstrăinat, legal, către pârâţi; la rândul său, pârâtul U.M. susţine că este titularul unui bun în sensul art. 1 din Protocolul 1 adiţional la Convenţia europeană şi că, principiul securităţii raporturilor juridice acordă preferabilitate titlului său de proprietate.
Prin decizia nr. 33 din 09 iunie 2008, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi a stabilit cu privire la acţiunile întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate in mod abuziv in perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, formulate după intrarea in vigoare a Legii nr. 10/2001 şi soluţionate neunitar de instanţele judecătoreşti că, în concursul dintre legea specială şi legea generală, prioritate are legea specială, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială şi că, în cazul în care sunt sesizate neconcordanţe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001, şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acţiuni in revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice.
În considerentele deciziei se arată că, în urma examinării jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului se observă că instanţa europeană a stabilit că exigenţele art. 1 din Protocolul nr. 1 şi principiul securităţii raporturilor juridice trebuie respectate atât în cazul fostului proprietar, cât şi în cel al cumpărătorului de bună-credinţă. Ca urmare, oricare dintre aceştia nu poate fi lipsit de proprietate decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.
Raportat la aceeaşi jurisprudenţă europeană, Înalta Curte a concluzionat că, în procedura de aplicare a Legii nr. 10/2001, în absenţa unor prevederi de natură a asigura aplicarea efectivă şi concretă a măsurilor reparatorii, poate apărea conflictul cu dispoziţiile art. 1 alin. (1) din Primul Protocol adiţional la Convenţie, ceea ce impune, conform art. 20 alin. (2) din Constituţia României, prioritatea normei din Convenţie, care, fiind ratificată prin Legea nr. 30/1994, face parte din dreptul intern, aşa cum se stabileşte prin art. 11 alin. (2) din Legea fundamentală.
În ceea ce priveşte problema dacă prioritatea Convenţiei poate fi dată şi în cadrul unei acţiuni în revendicare întemeiate pe dreptul comun, respectiv dacă o astfel de acţiune poate constitui un remediu efectiv, care să acopere, până la o eventuală intervenţie legislativă, neconvenţionalitatea unor dispoziţii ale legii speciale, Înalta Curte a stabilit că este însă necesar a se analiza, în funcţie de circumstanţele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi dacă admiterea acţiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securităţii raporturilor juridice.
Cu alte cuvinte, atunci când există neconcordanţe între legea internă şi Convenţie, trebuie să se verifice pe fond dacă şi părătul în acţiunea în revendicare nu are, la rândul său, un bun în sensul Convenţiei - o hotărâre judecătorească anterioară prin care i s-a recunoscut dreptul de a păstra imobilul; o speranţă legitimă în acelaşi sens, dedusă din dispoziţiile legii speciale, unită cu o jurisprudenţă constantă pe acest aspect -, dacă acţiunea în revendicare împotriva terţului dobânditor de bună-credinţă poate fi admisă fără despăgubirea terţului la valoarea actuală de circulaţie a imobilului etc.
Înalta Curte constată că, în cauză, nu a existat o analiză în sensul celor reţinute prin decizia în interesul legii menţionată şi care este obligatorie, conform art. 329 alin. (3) C. proc. civ.
Deşi ambele părţi au invocat existenţa unui drept de proprietate în sensul art. 1 din Protocolul 1 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi jurisprudenţa instanţei europene în legătură cu aplicarea acestei norme convenţionale, aplicarea principiului securităţii raportului juridic şi prioritatea legii speciale pe de o parte şi contradicţia între legea internă şi legislaţia europeană pe de altă parte, şi deşi aceste aspecte au constituit obiectul unui recurs în interesul legii soluţionat, instanţa de apel nu le-a analizat prin hotărârea recurată.
De aceea, Înalta Curte apreciază că, în temeiul art. 312 alin. (5) C. proc. civ. se impune admiterea recursului declarat de pârâtul U.M., casarea în parte a deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecarea apelului declarat de această parte, menţinându-se celelalte dispoziţii ale deciziei recurate.
Cu ocazia rejudecării pricinii, instanţa de apel va analiza susţinerile şi apărările formulate de părţi în legătură cu prioritatea ce trebuie dată legii speciale în raport cu cea generală şi Convenţiei Europene a Drepturilor Omului în cazul neconcordanţelor invocate între legea internă şi norma europeană în raport de dezlegările stabilite prin decizia în interesul legii nr. 33/2008, urmând ca instanţa de trimitere să aibă în vedere şi susţinerile formulate prin motivele de recurs şi prin întâmpinare legate de aspectele menţionate.
Limitele rejudecării sunt fixate la cererea de apel declarată de pârâtul U.M. faţă de împrejurarea că pârâta D.D. nu a înţeles să declare recurs în cauză, în privinţa sa hotărârea rămânând irevocabilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, şi de chematul în garanţie Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice - Direcţia Generală a Finanţelor Bucureşti împotriva deciziei nr. 622/A din 09 septembrie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă.
Admite recursul declarat de pârâtul U.M. împotriva aceleiaşi decizii.
Casează în parte decizia şi trimite cauza aceleiaşi curţi de apel pentru rejudecarea apelului declarat de U.M. împotriva sentinţei civile nr. 295 din 08 februarie 2008 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă.
Menţine celelalte dispoziţii ale deciziei.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 17 iunie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6050/2010. Civil. Revendicare imobiliară.... | ICCJ. Decizia nr. 4740/2010. Civil. Rezoluţiune contract. Recurs → |
|---|
