ICCJ. Decizia nr. 3634/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 3634/2010
Dosar nr. 375/3/2004
Şedinţa publică din 10 iunie 2010
Deliberând asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 12 ianuarie 2004 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, reclamanţii N.A., P.M.G., P.T. şi C.P. au formulat contestaţie împotriva deciziei nr. 183 din 03 decembrie 2003 emisă de pârâta SC E. SA Bucureşti, solicitând anularea acestei decizii şi, totodată, restituirea în natură a imobilului situat în comuna P., judeţul Ilfov, aflat în vecinătatea Gării P. şi cunoscut sub denumirea de „Gaterul lui M.P.”.
Prin încheierea de la termenul de judecată din data de 25 octombrie 2005, instanţa a admis cererea de introducere în cauză a A.V.A.S., ca fiind instituţia implicată în privatizarea societăţii pârâte.
Prin sentinţa civilă nr. 1372 din 29 octombrie 2007, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de pârâta A.V.A.S., a admis în parte contestaţia, a anulat deciziei nr. 183 din 03 decembrie 2003 emisă de intimata SC E. SA şi a obligat-o pe aceasta să restituie contestatorilor în natură terenul în suprafaţă de 2411 m.p., situat în comuna P., judeţul Ilfov, având vecinătăţile arătate în raportul de expertiză topometrică întocmit de expert B.E., precum şi construcţia fostă locuinţă mecanic gater aflată pe teren şi evaluată, prin raportul de expertiză, la suma de 106.339.282 RON.
A constatat că hala gater care a aparţinut autorului contestatorilor şi a fost demolată are o valoare de 17.049.344 RON conform expertizei construcţii întocmită de expert S.D.
A obligat pârâta A.V.A.S. să emită decizie privind propuneri de despăgubire a contestatorilor de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor referitoare la construcţiile demolate şi utilajele ce au aparţinut autorului contestatorilor.
A respins cererea privind acordarea de despăgubiri pentru lipsa de folosinţă a imobilului, ca neîntemeiată.
Au fost obligate intimatele la 4.200 RON cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această sentinţă, Tribunalul a reţinut, pe baza probatoriilor administrate în cauză, că autorul reclamanţilor, P.M., a deţinut, cu titlu de proprietate în proprietate în comuna P., judeţul Ilfov, un imobil compus din teren, construcţii şi utilaje reprezentând gater. Imobilul a fost preluat în mod abuziv de către stat în cursul anului 1948, însă, aşa cum rezultă din înscrisurile aflate la dosar, şi după preluarea bunului, defunctul P.M. era cunoscut ca proprietarul acestui gater, beneficiind de o sumă de bani cu titlu de chirie din partea statului.
Tribunalul a mai constatat că reclamanţii, în calitate de moştenitori legali ai defunctului P.M., aspect dovedit cu certificatul de calitate de moştenitor din 20 aprilie 2002 emis de B.N.P., au formulat o notificare în baza Legii nr. 10/2001, prin care au solicitat să le fie restituit în natură imobilul în litigiu, însă, prin decizia contestată, societatea pârâtă a respins această cerere cu motivarea că nu s-a făcut dovada dreptului de proprietate cu privire la imobil.
Tribunalul a admis în parte contestaţia, reţinând că reclamanţii au calitatea de persoane îndreptăţite la restituire, potrivit art. 3 din Legea nr. 10/2001, ei făcând dovada că autorul lor a fost proprietarul imobilului revendicat potrivit contractelor de vânzare-cumpărare din 16 decembrie 1937 şi din 11 aprilie 1940, transcrise la Secţia notariat a fostului Tribunal Ilfov şi care se coroborează cu celelalte înscrisuri depuse de reclamanţi conform art. 22 din Legea nr. 10/2001 şi art. 22.4 din Normele metodologice de aplicare a acestui act normativ.
În ceea ce priveşte suprafaţa de teren restituită în natură, Tribunalul a avut în vedere că intimata SC E. SA deţine doar 2411 m.p., astfel încât aceasta a fost obligată la restituire în această limită.
Având în vedere prevederile Legii nr. 10/2001, ce se coroborează cu dispoziţiile Legii nr. 247/2005 Titlul VII, Tribunalul a considerat că se impune obligarea pârâtei A.V.A.S., care a coordonat procesul de privatizare, să emită o decizie cu propuneri de despăgubire a contestatorilor pentru construcţiile demolate şi utilajele gater preluate de la autorul reclamanţilor în anul 1948, şi care în prezent nu pot fi restituite în natură, această decizie urmând să fie înaintată Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor.
În ceea ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei A.V.A.S., instanţa de fond a apreciat-o ca neîntemeiată, avându-se în vedere implicarea directă a acestei pârâte în procesul de privatizare.
Cererea reclamanţilor privind obligarea intimatei la plata de despăgubiri reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă a imobilului în litigiu a fost apreciată ca întemeiată.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel pârâtele SC E. SA şi A.V.A.S., iar prin decizia civilă nr. 205 din 17 martie 2009, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a, a respins, ca nefondate, apelurile declarate.
Pentru a pronunţa această decizie, instanţa de apel a avut în vedere următoarele considerente:
Prin cererea de chemare în judecată s-a solicitat anularea deciziei nr. 183 din 03 decembrie 2003 emisă de SC E. SA şi restituirea în natură a imobilului situat în comuna P., jud. Ilfov, cunoscut sub numele de „gaterul lui M.P.”, ce se compunea din construcţie cu destinaţie iniţială - anexe gater, utilaje gater şi terenul aferent în suprafaţă de 3500 m.p.
Calitatea procesuală pasivă a pârâtei A.V.A.S. este atrasă de implicarea sa în procesul de privatizare a societăţii deţinătoare, ambele pârâte fiind ţinute să răspundă în legătură cu modalităţile de acordare a măsurilor reparatorii prevăzute expres de lege.
S-a apreciat că sunt nefondate şi criticile vizând inadmisibilitatea acţiunii, în condiţiile în care instituţia notificată a soluţionat notificarea formulată în temeiul Legii nr. 10/2001 prin emiterea deciziei nr. 183 din 03 decembrie 2003, contestată în prezenta cauză. Prin urmare, intimaţii-contestatori au parcurs procedura administrativă prevăzută de lege, fiind îndeplinite astfel condiţiile de admisibilitate ale acţiunii în justiţie în temeiul Legi nr. 10/2001.
S-a considerat că nu poate fi primit ca argument al inadmisibilităţii acţiunii nici faptul că apelanta A.V.A.S. nu este emitenta dispoziţiei contestate în cauză, întrucât aceasta a fost atrasă în proces ca urmare implicării sale în procesul de privatizare al apelantei SC E. SA.
S-a reţinut, în ceea ce priveşte hala gater demolată, pentru care s-a apreciat că se impune emiterea de către apelanta A.V.A.S. a unei decizii privind propunerea de despăgubire, că această construcţie nu a avut destinaţia locuinţă, pentru a fi incidente dispoziţiile art. 32 din Legea nr. 10/2001.
Construcţia ce a fost demolată a fost „hală gater”, destinaţia sa fiind una comercială, iar măsurile reparatorii se stabilesc potrivit dispoziţiilor art. 9 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, apelantei A.V.A.S., în calitatea sa de entitate implicată în procesul de privatizare al unităţii deţinătoare, revenindu-i obligaţia de a emite dispoziţie în acest sens.
În ceea ce priveşte utilajele gater, s-a reţinut că dispoziţiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 prevăd că se acordă măsuri reparatorii pentru utilajele şi instalaţiile preluate de stat sau de alte persoane juridice o dată cu imobilul, în afară de cazul în care au fost înlocuite, casate sau distruse.
Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001 arată că, pentru incidenţa beneficiului legii este necesar ca utilajul sau instalaţia să nu fi fost casate la data intrării în vigoare a legii, respectiv să nu existe un proces-verbal de constatare a casării încheiat până la data din 14 februarie 2001.
Or, apelantele-pârâte nu au depus la dosar un astfel de proces-verbal de constatare a casării, pentru ca intimaţii contestatori să nu fie îndreptăţiţi la măsuri reparatorii în temeiul Legii nr. 10/2001.
În ceea ce priveşte criticile formulate de apelanta SC E. SA, Curtea de apel şi-a însuşit concluzia primei instanţe în sensul că intimaţii contestatori au făcut dovada dreptului de proprietate al autorului lor asupra imobilului în litigiu, potrivit dispoziţiilor art. 22 din Legea nr. 10/2001.
În acest sens, au fost depuse contractele de vânzare-cumpărare din 16 decembrie 1937 şi din 11 aprilie 1940, fişa din registrul agricol pe anii 1956 - 1958 precum şi adeverinţa din 06 august 1992, emisă de Primăria comunei P., din care rezultă că N.E., autoarea intimaţilor, figurează în registrul agricol din anii 1956 - 1958 cu teren în suprafaţă de 1320 m.p., care în prezent se află preluat de A.P.L. P.
Toate aceste înscrisuri au, potrivit dispoziţiilor art. 22 din Legea nr. 10/2001 şi art. 22.1 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, valoarea de acte doveditoare ale dreptului de proprietate al autorului intimaţilor contestatori asupra imobilului în litigiu, preluat în mod abuziv de către stat.
Deşi nu există un act de preluare, caracterul abuziv se prezumă, potrivit art. 1 lit. e) din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001 prin faptul că terenul solicitat şi construcţia fostă locuinţă mecanic gater se regăsesc în patrimoniul societăţii apelante, astfel cum s-a constatat şi prin raportul de expertiză tehnică de specialitate efectuat de expert B.E.
Pe de altă parte, chiar reprezentantul societăţii apelante a recunoscut, cu ocazia cercetării locale, că preluarea imobilelor şi a utilajelor a fost nelegală.
S-a mai reţinut că dreptul de proprietate asupra construcţiei demolate, precum şi componenţa acesteia, au fost dovedite cu declaraţii notariale, probe admisibile în raport de dispoziţiile art. 22.4 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001.
Aceste declaraţii sunt coroborate şi cu „memoriul justificativ privind necesitatea transferului terenului în suprafaţă de 8000 m.p. pentru extinderea Fabricii de Cherestea P.”, din care rezultă existenţa, pe teren, a unei construcţii hală gater şi a anexelor, „grav avariate la cutremurul din 1977”.
Pe de altă parte, dreptul de proprietate asupra „halei gater” rezultă şi din registrul agricol pentru anii 1956 - 1958, în care autorul contestatorilor figura înregistrat cu „gater mecanic”.
Faţă de aceste dovezi, coroborate cu recunoaşterea societăţii apelante, la momentul efectuării cercetării locale, expertul a apreciat asupra valorii construcţiei demolate, raportat şi la vechimea acesteia la momentul demolării.
În ceea ce priveşte întinderea suprafeţei de teren ce a fost restituită în natură de către prima instanţă, aceasta s-a realizat doar în limita suprafeţei de 2411 m.p., deţinută de apelanta-pârâtă SC E. SA, astfel cum a fost identificată prin raportul de expertiză.
Este adevărat că intimaţii au solicitat terenul ce a aparţinut autorului lor P.M. şi în temeiul Legii nr. 18/1991, în acest sens fiind emis titlul de proprietate din 21 aprilie 1995.
Acest titlu a fost însă anulat în parte, prin sentinţa civilă nr. 210 din 07 mai 1999 a Judecătoriei Buftea, în ceea ce priveşte suprafaţa de 3600 m.p., solicitată în prezenta cauză în temeiul Legii nr. 10/2001.
Prin urmare, a considerat instanţa de apel, nefiind reconstituit dreptul de proprietate în temeiul Legii nr. 18/1991, nu există o dublă reparaţie.
În baza art. 274 C. proc. civ., apelanţii, ca părţi căzute în pretenţii, au fost obligaţi la plata sumei de 2.000 RON cheltuieli de judecată către intimaţi, reprezentând onorariu apărător conform chitanţei aflată dosar.
Împotriva acestei decizii, în termen legal au declarat şi motivat recurs pârâta SC E. SA, prin lichidator judiciar SC F.C. SRL şi A.V.A.S.
1. Prin recursul declarat, pârâta SC E. SA a formulat următoarele critici de nelegalitate:
a. Hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină (art. 304 pct. 7 C. proc. civ.).
Prin cererea introductivă de instanţă, contestatorii au formulat contestaţie împotriva deciziei nr. 183 din 03 decembrie 2003 emisă de recurenta-pârâtă, solicitând anularea acesteia şi restituirea în natură a imobilului - construcţia compusă din mai multe camere cu destinaţia iniţială de anexe gater, utilaje gater şi teren aferent intravilan în suprafaţă de aproximativ 3.500 m.p. - situat în comuna P., jud. Ilfov.
În susţinerea cererii lor, contestatorii au anexat două contracte de vânzare-cumpărare: contractul din 11 aprilie 1940 pentru suprafaţa de 416 m.p. loc de casă şi contractul din 24 noiembrie 1937 pentru suprafaţa de 937 m.p. loc de casă.
Prin urmare, deşi pentru teren, reclamanţii au depus acte de proprietate doar pentru suprafaţa de 1.353 m.p., Curtea de apel, prin decizia pronunţată, le restituie suprafaţa de 2.411 m.p. teren, fără a-şi motiva hotărârea sub acest aspect.
b. Hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.).
Prima instanţă motivează soluţia de restituire a suprafeţei de 2.411 m.p. (soluţie menţinută şi de instanţa de apel) prin faptul că la dosarul cauzei, intimaţii - contestatori au depus declaraţii notariale (aproape identice) prin care au încercat să demonstreze că autorul lor a avut în proprietate o suprafaţă de aproximativ 3500 m.p. şi invocă ca temei al dreptului de proprietate Normele metodologice de aplicare ale Legii nr. 10/2001, respectiv art. 23.1 lit. g) şi h). Aceste texte de lege nu înlocuiesc actele de proprietate care trebuie a fi „copii legalizate sau certificate”, în conformitate cu dispoziţiile art. 23.2 din Normele metodologice. Niciodată, în accepţiunea Legii nr. 10/2001 precum şi a Normelor metodologice de aplicare, dovada dreptului de proprietate nu s-a făcut cu declaraţii de martori.
De asemenea, pentru construcţia solicitată, care s-a prăbuşit la cutremurul din anul 1977 (astfel cum se afirmă în declaraţiile de martori depuse de contestatori la dosarul cauzei), nu s-au depus nici un fel de înscrisuri care să dovedească edificarea acesteia de către autorul contestatorilor (autorizaţie de construire sau orice fel de alte înscrisuri), cu atât mai mult cu cât pe terenul dobândit prin actele menţionate nu exista nici un fel de construcţie.
În temeiul aceluiaşi motiv de recurs se arată că hotărârea este nelegală şi pentru că, pe parcursul judecării apelului, pârâta a depus înscrisuri doveditoare din care reiese că intimaţii au fost puşi în posesie şi au primit titlu de proprietate în baza Legii nr. 18/1991 pentru toată suprafaţa de teren pe care autorul lor a avut-o în proprietate, inclusiv pentru suprafaţa solicitată în acest dosar.
Acest titlu de proprietate a fost anulat parţial pentru suprafaţa de 3.600 m.p. de către instanţele de judecată, motivul fiind acela că, în anul 1966, prin contractul de vânzare-cumpărare nr. RR, N.M. a înstrăinat către I.E. şi C.D., în indiviziune, o suprafaţă de 5.000 m.p. teren.
Faţă de aceste înscrisuri, instanţa de apel apreciază greşit că nu există o dublă reparaţie, întrucât nu ar fi reconstituit dreptul de proprietate în temeiul Legii nr. 18/1991.
c. Instanţa, interpretând vădit greşit actul juridic dedus judecaţii, a schimbat natura ori înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia (art. 304 pct. 8 C. proc. civ.).
Expertul B.E. a reuşit să identifice o suprafaţă de 3545,5 m.p. cu toate că nu existau acte de proprietate care să indice vecinătăţile, forma şi dimensiunile laturilor sau schiţe anexe. Această suprafaţă o identifică ca fiind parţial în posesia recurentei, parţial la Primăria P. şi parţial la Cooperativa de Consum F.
În urma obiecţiunilor formulate de pârâtă şi încuviinţate de instanţă, se efectuează o nouă expertiză ce are ca obiectiv să identifice terenul în suprafaţă de 1.353 m.p. pentru care contestatorii au acte de proprietate.
Expertul C.A. precizează că identificarea suprafeţei de 1.353 m.p. nu este posibilă numai pe baza actelor juridice prezentate întrucât acestea nu sunt suficient de lămuritoare şi că terenurile în suprafaţă de 937 m.p. şi respectiv de 410 m.p. În funcţie de vecinătăţile indicate în act, aparţin Cooperativei de Consum F. şi nicidecum recurentei.
În raport de aceste concluzii reiese în mod evident ca terenul solicitat de contestatori nu poate fi identificat, că aceştia au avut în proprietate dovedită cu acte doar o suprafaţă de 1.353 m.p. şi că această suprafaţă s-ar afla în proprietatea Cooperativei de Consum F.
2. Recurenta A.V.A.S. critică decizia instanţei de apel pentru următoarele motive, întemeiate pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.:
Decizia atacată este nelegală, fiind pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor art. 6 şi art. 32 din Legea nr. 10/2001 şi ale Titlului VII din Legea nr. 247/2005.
A.V.A.S. nu a fost entitatea implicată în emiterea deciziei contestate, motiv pentru care judecarea prezentei cauze în contradictoriu cu această instituţie apare ca inadmisibilă.
Totodată, recurenta nu a fost instituţia publică notificată şi, ca urmare, nu are calitate procesuală pasivă în prezenta cauză.
Hotărârea este nelegală şi pentru faptul că, în mod nelegal, instanţa a reţinut în sarcina A.V.A.S. obligaţia de a acorda reclamanţilor, prin decizie motivată, măsuri reparatorii în echivalent pentru construcţiile demolate, în condiţiile în care, recurenta nu are, potrivit legii speciale, o astfel de competenţă.
Motivaţia instanţei, potrivit căreia nu pot fi aplicabile în cauză dispoziţiile art. 32 din Legea specială datorită faptului că imobilul demolat nu avea la data preluării destinaţia de locuinţă, ci avea o destinaţie comercială, nu are un temei legal, Legea nr. 10/2001, specificând în mod clar prin articolul menţionat că, pentru imobilele revendicate şi ulterior demolate (indiferent de destinaţia imobilului la momentul preluării), competenţa de soluţionare a cererii de acordare de măsuri reparatorii în echivalent, aparţine unităţii administrativ teritoriale.
Hotărârea atacată este nelegală şi sub aspectul obligării A.V.A.S. de a emite o decizie care să conţină propunerea de acordare a măsurilor reparatorii pentru utilajele ce au aparţinut autorului reclamanţilor, atâta vreme cât reclamanţii şi întregul material probator administrat atestă faptul că aceste utilaje nu mai există, fiind incidente în cauză dispoziţiile art. 6 alin (2) din Legea nr. 10/ 2001.
Se mai arată că A.V.A.S. nu este instituţia implicată în privatizarea SC E. SA, societatea pârâtă fiind o societate cu capital majoritar de stat, aflată în lichidare la care statul deţine şi la această dată un procent de 67,6466% din capitalul societăţii.
Hotărârea este nelegală şi din prisma obligării recurentei alături de pârâta SC E. SA la plata cheltuielilor de judecată, atâta vreme cât nu s-a dovedit în mod temeinic o culpă ce poate fi pusă în sarcina acesteia.
Analizând decizia recurată în limita criticilor formulate prin motivele de recurs, Înalta Curte constată că recursurile sunt fondate, urmând a fi admise pentru următoarele considerente:
1. Prin contestaţia formulată, petenţii-reclamanţi au solicitat anularea deciziei nr. 183 din 03 decembrie 2003 emisă de pârâta SC E. SA şi restituirea în natură a imobilului situat în comuna P., jud. Ilfov format din construcţie, utiaje gater şi teren aferent intravilan în suprafaţă de aproximativ 3.500 m.p.
Solicitarea de restituire în natură a imobilului menţionat, ce a aparţinut autorului lor, P.M., a fost formulată de petenţi prin notificarea din 20 august 2001, adresată pârâtei SC E. SA şi care a constituit temeiul emiterii deciziei contestate prin cererea de chemare în judecată.
În cuprinsul notificării, petenţii nu au precizat care este întinderea suprafeţei de teren a cărei restituire o solicită - în contestaţia formulată în procedura judiciară, aceştia menţionând suprafaţa de 3.500 mp. - dar, aşa cum rezultă din lucrările dosarului, pe parcursul derulării procedurii administrative au fost depuse, în susţinerea cererii de restituire formulată prin notificare, copia contractelor de vânzare-cumpărare din 16 decembrie 1937 şi din 11 aprilie 1940.
Aceleaşi acte juridice au fost depuse şi în procedura judiciară şi din cuprinsul lor rezultă că, prin contractul de vânzare-cumpărare din 16 decembrie 1937, autorul reclamanţilor a dobândit o suprafaţă de 416 m.p., iar prin contractul de vânzare-cumpărare din 11 aprilie 1940, acesta a dobândit un teren în suprafaţă de 937 m.p., totalizându-se astfel 1353 m.p. teren.
Cu toate acestea, prin hotărârea pronunţată de instanţa de apel, recurenta SC E. SA a fost obligată să restituie reclamanţilor suprafaţa de 2.411 m.p.
Înalta Curte apreciază că, în ceea ce priveşte terenul în litigiu, situaţia de fapt nu a fost pe deplin lămurită de instanţa de apel, sub un dublu aspect şi anume: pe de o parte, întinderea suprafeţei de teren la care reclamanţii ar fi îndreptăţiţi, iar pe de altă parte, entitatea obligată la restituirea acestuia.
Astfel, în ceea ce priveşte întinderea suprafeţei de teren, Înalta Curte constată că, pe lângă contractele de vânzare-cumpărare menţionate anterior, în cadrul probei cu înscrisuri administrată în cauză, a fost depusă şi copia contractului de vânzare-cumpărare prin care, la data de 26 martie 1940, autorul reclamanţilor a înstrăinat cumpărătoarei M.P.I.B. o suprafaţă de teren de 3.600 m.p.
În plus, în cauză, a fost depusă copia titlului de proprietate din 21 aprilie 1995, prin care, în temeiul Legii nr. 18/1991, reclamantului P.T., în calitate de succesor al defunctului P.M. i-a fost reconstituit dreptul de proprietate pentru o suprafaţă de 4,310 ha. Acest titlu a fost parţial anulat, prin sentinţa civilă nr. 2109 din 07 mai 1999 a Judecătoriei Buftea, pentru o suprafaţă de 3.600 m.p.
Or, instanţa de apel nu a efectuat cercetarea judecătorească necesară pentru a stabili, în raport de toate înscrisurile administrate care a fost întinderea suprafeţei de teren care a aparţinut autorului reclamanţilor şi pe care, aceştia ar fi îndreptăţiţi să solicite a le fi restituită. Totodată, nu a fost clarificată împrejurarea dacă, prin contestaţia formulată, reclamanţii au solicitat restituirea unei suprafeţe de teren care a făcut, anterior, obiectul Legii nr. 18/1991, neputându-se deduce, din simpla anulare parţială a titlului de proprietate emis, că terenul ce face obiectul prezentei cauze este cel în privinţa căruia s-a dispus anularea titlului de proprietate şi nici că, în lipsa unor probe în acest sens, motivul pentru care instanţa a dispus anularea parţială a respectivului titlul de proprietate, a fost acela că terenul în privinţa căruia a dispus o astfel de măsură, era supus prevederilor Legii nr. 10/2001.
De aceea, sub aspectul întinderii suprafeţei de teren la care reclamanţii sunt îndreptăţiţi, situaţia de fapt nu a fost pe deplin lămurită de instanţa de apel, impunându-se completarea probatoriului prin administrarea de dovezi care să stabilească care a fost suprafaţa de teren deţinută de autorul reclamanţilor şi dacă, acesta nu a făcut anterior obiectul unei alte legi speciale de reparaţie.
Tot astfel, după lămurirea acestor aspecte, va trebui clarificată situaţia de fapt sub aspectul determinării entităţii deţinătoare a terenului la a cărei restituire reclamanţii sunt îndreptăţiţi, probele administrate în fazele procesuale anterioare nefiind edificatoare în acest sens.
Astfel, prin raportul de expertiză efectuat de expert B.E. se identifică o suprafaţă de 2411 m.p. ca fiind deţinută de recurenta SC E. SA, deşi se arată că suprafeţe de teren mai deţin şi F. şi Primăria P. pentru ca ulterior, acelaşi expert să precizeze, prin răspunsul la obiecţiunile formulate, că nu poate identifica suprafaţa de 1353 m.p. care ar rezulta din contractele de vânzare-cumpărare din 16 decembrie 1937 şi din 11 aprilie 1940, părere însuşită şi de expertul C.A., fără ca instanţa să lămurească, pe deplin aceste aspecte.
Prin urmare, Înalta Curte apreciază că în prezentul litigiu, sub aspectul întinderii dreptului de proprietate al reclamanţilor şi al unităţii deţinătoare a terenului la care aceştia ar fi îndreptăţiţi la restituire, împrejurările de fapt nu au fost pe deplin stabilite.
Verificarea corectei aplicări a legii în controlul judiciar de legalitate exercitat pe calea recursului, nu se poate realiza, fiind necesar a se lămuri, cu prioritate situaţia de fapt, ceea ce impune rejudecarea cauzei de către instanţa de apel.
În ceea ce priveşte critica prin care se arată că, în mod nelegal, instanţa de apel a reţinut ca fiind dovedit dreptul de proprietate al autorului reclamanţilor asupra construcţiei demolate întrucât această dovadă a fost întemeiată exclusiv pe declaraţii de martori, Înalta Curte o apreciază ca nefondată.
Contrar celor arătate prin motivele de recurs, instanţa de apel a reţinut că dreptul de proprietate asupra construcţiei demolate, precum şi componenţa acesteia, au fost dovedite nu numai cu declaraţii notariale, ci şi cu „memoriul justificativ privind necesitatea transferului terenului în suprafaţă de 8000 m.p. pentru extinderea Fabricii de Cherestea P.”, din care rezultă existenţa, pe teren, a unei construcţii hală gater şi a anexelor, „grav avariate la cutremurul din 1977”. S-a constatat totodată că, dreptul de proprietate asupra „halei gater” rezultă şi din registrul agricol pentru anii 1956 - 1958, în care autorul contestatorilor figura înregistrat cu „gater mecanic”, dovezi care se coroborează cu recunoaşterea societăţii apelante, la momentul efectuării cercetării locale.
2. Şi prin recursul declarat de A.V.A.S. se formulează critici care nu pot fi cenzurate de instanţa de recurs, întrucât acestea vizează, de asemenea, împrejurări de fapt care nu au fost lămurite de instanţa de apel.
Astfel, în ceea ce priveşte cererea reclamanţilor având ca obiect restituirea utilajelor care au aparţinut autorului lor, şi pe care instanţa de apel a apreciat-o ca fiind întemeiată, Înalta Curte constată că, în raport de prevederile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, probele administrate nu au fost pe deplin concludente.
Astfel, reclamanţii prin cererea depusă la data de 27 iunie 2005 arată că solicită despăgubiri pentru utilaje, deoarece acestea nu mai există, iar prin procesul-verbal întocmit de instanţa de apel cu ocazia efectuării cercetării locale se consemnează, de asemenea, că utilajele care au aparţinut autorului reclamanţilor nu mai există, fiind înlocuite cu altele noi, încă din anul 1990.
Instanţa de apel recunoaşte ca fiind întemeiată pretenţia reclamanţilor cu motivarea că pârâta nu a depus un proces-verbal în acest sens, fără însă a clarifica pe deplin situaţia de fapt sub acest aspect.
Celelalte critici formulate de recurentă sunt subsumate unui alt aspect prealabil pe care instanţa de apel nu l-a lămurit pe deplin şi anume structura acţionariatului SC E. SA la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, o simplă adresă din partea acestei societăţii existentă la dosar neputând fi considerată lămuritoare în această problemă care interesează din perspectiva incidenţei art. 21 şi 29 din Legea nr. 10/2001 şi de a cărei soluţionare depinde rezolvarea celorlalte critici invocate de recurentă.
Prin urmare, apreciind că situaţia de fapt nu a fost pe deplin stabilită sub aspectele menţionate, în baza art. 312 alin. (3) C. proc. civ. şi art. 314 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursurile declarate, va casa decizia recurată şi va trimite cauza spre rejudecare instanţei de apel.
Cu ocazia rejudecării vor fi administrate probele necesare pentru lămurirea aspectelor menţionate anterior, avându-se în vedere şi celelalte susţineri formulate de părţi şi care nu au putut fi analizate de instanţa de recurs, rezolvarea lor depinzând de soluţionarea prealabilă a aspectelor menţionate.
Tot astfel, faţă de soluţia pronunţată, Înalta Curte apreciază că nu se mai impune analiza criticii formulate de recurenta A.V.A.S. legată de acordarea cheltuielilor de judecată în cauză.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursurile declarate de pârâţii A.V.A.S. şi SC E. SA prin lichidator judiciar SC F.C. SRL împotriva deciziei nr. 205 din 17 martie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV - a civilă.
Casează decizia şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă de apel.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 10 iunie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3633/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 3635/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
