ICCJ. Decizia nr. 3635/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 3635/2010
Dosar nr. 3446/115/2007
Şedinţa publică din 10 iunie 2010
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
La 28 noiembrie 2007, reclamanta P.A., în nume propriu şi în calitate de moştenitoare a defunctei P. (fostă E.) M., fiica sa, a chemat în judecată pe pârâtul Primarul oraşului Băile Herculane, solicitând anularea dispoziţiei nr. 2528 din 22 octombrie 2007 şi acordarea de măsuri reparatorii (restituirea în natură sau echivalent bănesc) pentru imobilul cu nr. cadastral C1 (teren de 6.546 m.p.).
În motivarea cererii, întemeiată pe prevederile Legii nr. 10/2001 şi precizată la 25 aprilie 2005, reclamanta a susţinut că:
- la 25 iunie 1905, P.A., tatăl lui P.L., socrul ei, a cumpărat un teren 4 iugăre şi 1.400 stânjeni, dezmembrat din C.F. Mehadia, de la fila F1 în fila F2, iar ulterior achiziţiei, intabulat la fila F3 pe numele noului proprietar, mai târziu, P.A. a împărţit terenul menţionat între P.l. şi P.L., fii săi, ultimului revenindu-i suprafaţa de două iugăre şi 1.400 stânjeni (6.546 m.p.), transcrisă în C.F. Mehadia, fila F4;
În anul 1979, pe terenul de 6.546 m.p. a început construirea unui autoservice, cu acceptul Consiliului Popular Băile Herculane dar fără acordul proprietarului P.L.;
- drept consecinţă, autorităţile au trecut succesiv terenul în administrarea operativă a altor entităţi, respectiv Primăria Băile Herculane şi I.A.T.S.A. Piteşti (ultima oară prin decizia nr. 513/1978, emisă de Comitetul Executiv al Consiliului Popular Judeţean Caraş Severin);
- prin adresa nr. A1/1979, Consiliul Popular Băile Herculane a comunicat eronat Comitetului Executiv al Consiliului Popular Judeţean Caraş Severin că terenul pe care urma să fie edificată construcţia autoservice-ului a fost dezmembrat din filele F5 şi F1, ce aparţin islazului comunal;
- de fapt, construcţia menţionată, intabulată la fila F6, a fost edificată pe terenul lui P.L., înscris la fila F4;
În prezent, ca proprietari ai terenului intabulat la fila F6 figurează soţii l.I. şi E.;
- prin dispoziţia contestată, pârâtul a respins nejustificat notificarea privitoare la imobilul în discuţie, preluat abuziv de stat.
La 25 aprilie 2005, reclamanţii au solicitat introducerea în cauză, în calitate de pârâţi, a soţilor l.I. şi E.; această cerere, reiterată la 12 mai 2005, a fost respinsă de Tribunalul Caraş Severin, secţia civilă, prin încheierea pronunţată tot la 12 mai 2008.
La 10 octombrie 2008, soţii l.I. şi E. au formulat cerere de intervenţie în interes propriu, solicitând respingerea contestaţiei.
În motivarea acestei cereri, întemeiată pe art. 49 alin. (1) - (2) C. proc. civ. şi precizată la 17 noiembrie 2008, intervenienţii au susţinut că:
- sunt proprietari tabulari ai întregului imobil înscris în C.F. F6 Mehadia (teren de 6.415 m.p.), pe care l-au dobândit de la F.R.P.T. D. Băile Herculane, prin vânzare-cumpărare;
- la rândul său, vânzătoarea F.R.P.T. D. Băile Herculane cumpărase imobilul, la licitaţie publică, de la I.A.T.S.A. Piteşti, căreia Statul Român îi transmisese, în anul 1991, dreptul de proprietate, dobândit tot prin vânzare-cumpărare, în anul 1906.
Tribunalul Caraş Severin, secţia civilă, prin încheierea din 24 noiembrie 2008, a respins în principiu cererea de intervenţie principală şi apoi, prin sentinţa nr. 472 din 3 decembrie 2007, a admis în parte contestaţia, a respins cererea de restituire în natură a suprafeţei de 3.500 m.p. din imobilul înscris în C.F. F4 Mehadia şi a constatat cf reclamanta este îndreptăţită la măsuri reparatorii în echivalent pentru suprafaţa de 6.415 m.p. din acelaşi imobil. S-a reţinut că:
- obiectul cererii principale este o procedură specială reglementată de Legea nr. 10/2001, la intervenţia în interes propriu intervenienţii urmăresc să câştige un drept, spre deosebire de intervenienţii din cauză, care urmăresc respingerea contestaţiei formulate de reclamantă, iar pentru apărarea dreptului lor de proprietate, soţii l. au la îndemână mijloace juridice specifice;
- prin dispoziţia contestată, pârâtul a respins notificarea privitoare la terenul de 6.546 m.p., cu nr. cad. C1, situat în Băile Herculane;
- terenul menţionat a aparţinut defunctului P.A., care l-a împărţit fiilor săi P.I. şi P.L., socrul reclamantei;
În prezent, acest teren este ocupat de clădirile Facultăţii Băile Herculane (1.940 m.p., pe amplasamentul fostului autoservice D. Piteşti) şi hala autoservice proprietatea soţilor l. (din anul 2005);
- potrivit Legii nr. 10/2001, sintagma „terenuri libere care pot fi restituite în natură" desemnează terenurile neocupate de construcţii şi neafectate unor amenajări de utilitate publică, precum şi terenurile ce nu au făcut obiectul unor acte juridice de înstrăinare;
- de vreme ce nu s-a constatat, în condiţiile prevăzute de art. 45 din Legea nr. 10/2001, nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare în baza căruia soţii l. au devenit proprietari, imobilul în litigiu nu este liber în sensul aceluiaşi act normativ şi, ca atare, potrivit art. 18 lit. c), nu poate fi restituit în natură, ci doar în echivalent.
Reclamanta, pârâtul şi intervenienţii au declarat apel, solicitând schimbarea sentinţei, în sensul restituirii în natură a terenului pe care nu sunt edificate construcţii, respingerii contestaţiei şi, respectiv admiterii în principiu a cererii de intervenţie.
În motivarea apelului reclamanta a susţinut că sentinţa este contrară prevederilor Legii nr. 10/2001 şi ale H.G. nr. 498/2003 deoarece prima instanţă a reţinut greşit că suprafaţa de 3.500 m.p., neocupată de construcţii, se suprapune terenului ce aparţine intervenienţilor şi, ca atare, nu poate fi restituită în natură.
Apelantul pârât a susţinut că reclamanta nu a făcut dovada că terenul solicitat prin notificare ar fi aparţinut autorului său, concluziii în sens contrar ale expertului tehnic, însuşite necritic de prima instanţă, fiind greşite.
Apelanţii intervenienţi au susţinut că:
- nici sentinţa, şi nici încheierea din 24 noiembrie 2008, de asemenea atacată cu apel, nu le-au fost comunicate;
- respingerea în principiu a cererii lor de intervenţie este greşită deoarece prin acest demers îşi apără un drept real imobiliar, dobândit prin contract de vânzare-cumpărare;
- expertiza efectuată în cauză este greşită deoarece, în realitate, terenul revendicat de reclamantă se află în altă parte, la cca. 7 km. distanţă de propriul lor imobil;
- raportat la prevederile Legii nr. 10/2001, contestaţia reclamantei este tardivă.
Totodată, apelanţii intervenienţi au solicitat:
- să se constate că reclamanta nu are calitatea de persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii;
- păstrarea dispoziţiei primei instanţe, de respingere a cererii de restituire în natură a suprafeţei de 3.500 m.p. din imobilul înscris în CF. F4 Mehadia, deoarece acest imobil nu este liber, ci ocupat de construcţii şi a făcut obiectul mai multor înstrăinări, iar ei sunt cumpărători de bună credinţă;
- păstrarea dispoziţiei contestate.
Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă, prin decizia nr. 138 din 26 mai 2009, a admis toate apelurile şi a desfiinţat sentinţa, cu trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de fond. S-a reţinut că:
- pârâtul a emis dispoziţia la 22 octombrie 2007, dovada comunicării acestui act lipseşte, iar reclamanta a formulat contestaţia la 23 noiembrie 2007, deci în termenul prevăzut de lege;
- de principiu, decizia/dispoziţia emisă în baza Legii nr. 10/2001 poate fi contestată de terţii care se consideră vătămaţi doar pe calea dreptului comun, nu şi în cadrul procedurii prevăzute de această lege specială;
- intervenienţii nu contestă însă dispoziţia primarului, ci urmăresc să-şi conseve dreptul de proprietate „erga omnes", atât faţă de reclamantă, cât şi faţă de pârât, astfel că justifică interesul de a interveni în cauză, chiar dacă este vorba despre procedura reglementată de Legea nr. 10/2001 şi, aparent, soluţia pronunţată nu le afectează dreptul menţionat;
- pe de altă parte, intervenienţii nu invocă doar dreptul lor de proprietate asupra imobilului considerat de prima instanţă ca fiind preluat abuziv de la autorul reclamantei, ci susţin şi că acel imobil nu este terenul identificat prin raportul de expertiză;
- aşadar, intervenienţii au şi interesul dovedirii acestor susţineri deoarece, în caz afirmativ, hotărârea judecătorească ar conserva aparenţa de proprietate a propriilor antecesori cu titlu particular asupra imobilului care face obiectul cererii de intervenţie şi a fost avut în vedere de prima instanţă;
- prin respingerea în principiu a cererii de intervenţie, prima instanţă nu a mai analizat fondul susţinerilor intervenienţilor, lipsindu-i pe aceştia şi de posibilitatea de a solicita lămuriri expertului şi de a formula obiecţiuni la raportul de expertiză, astfel că potrivit art. 208 alin. (1) şi 212 C. proc. civ., expertiza efectuată în cauză nu poate fi însuşită;
- pe cale de consecinţă, având în vedere şi necesitatea pronunţării în primă instanţă a unei soluţii unitare, se impune admiterea tuturor apelurilor şi desfiinţarea sentinţei, cu trimiterea cauzei spre rejudecare.
Reclamanta a declarat recurs, solicitând casarea ultimei hotărâri, cu trimiterea cauzei pentru rejudecarea apelurilor şi menţinerea încheierii din 24 noiembrie 2008, de respingere în principiu a cererii de intervenţie.
În motivarea recursului, întemeiat pe art. 304, pct. 8-9 C. proc. civ. reclamanta a susţinut că:
- procedura specială prevăzută de Legea nr. 10/2001 pentru contestarea dispoziţiei emise de entitatea notificată poate fi utilizată doar de notificator, nu şi de către terţi, care trebuie să recurgă la dreptul comun;
- prima instanţă a respins corect cererea de intervenţie deoarece, în ipoteza restituirii în natură a suprafeţei neocupate de construcţii proprietatea intervenienţilor, ea trebuia să promoveze împotriva acestora o acţiune în revendicare, urmând ca în viitorul litigiu să se compare cele două titluri de proprietate, pentru a se stabili care dintre ele este mai bine caracterizat;
- admiterea în speţă a cererii de intervenţie creează un precedent şi consolidează poziţia pârâtului, de respingere a contestaţiei.
Criticile recurentei reclamante sunt fondate în sensul celor ce urmează:
Potrivit art. 49 C. proc. civ., intervenientul principal urmăreşte să i se recunoască sau stabilească un drept propriu, în timp ce intervenientul accesoriu urmăreşte ca instanţa să pronunţe o soluţie favorabilă părţii în favoarea căreia a intervenit.
Or, cu toate că intervenienţii şi-au întemeiat cererea pe art. 49 alin. (1)-(2) C. proc. civ., calificând-o drept intevenţie în interes propriu, conţinutul dar, mai ales, obiectul acestui demers („respingerea cererii reclamantei") duc la concluzia că, de fapt, este vorba despre o intervenţie accesorie, care, având ca finalitate apărarea pârâtului, poate fi analizată în cadrul procedurii speciale instituite prin Legea nr. 10/2001.
Faţă de natura reală a cererii intervenienţilor, prima instanţă, care nu era ţinută de temeiul juridic invocat de aceştia, trebuia aşadar să pună în discuţie recalificarea solicitării lor şi apoi să verifice îndeplinirea condiţiilor de admitere în principiu, iar nu să o respingă în principiu.
Instanţa de control judiciar nu a sesizat această deficienţă şi nici schimbarea semnificativă a poziţiei apelanţilor intervenienţi, care în motivele de apel nu s-au mai referit la apărarea pârâtului, ci exclusiv la conservarea propriului drept de proprietate şi, contrar art. 53 şi 294 alin. (1) C. proc. civ., au formulat critici la adresa expertizei tehnice efectuate anterior intervenţiei lor în proces, precum şi noi cereri.
Totodată, instanţa de apel a considerat că apelanţii intervenienţi îşi pot conserva dreptul de proprietate asupra terenului solicitat de reclamantă conform prevederilor Legii nr. 10/2001 chiar şi pe calea unei intervenţii principale în litigiul dedus judecăţii.
Această concluzie este însă eronată deoarece o asemenea intervenţie ar extinde nepermis cadrul procedurii speciale reglementate de art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, limitat la verificarea legalităţii şi temeiniciei modului de soluţionare a notificărilor privitoare la imobilele preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
Aşa fiind, conform art. 312 alin. (1) şi (3) C. proc. civ., prezentul recurs va fi admis, în sensul casării hotărârii atacate şi trimiterii cauzei la aceeaşi instanţă, pentru rejudecarea apelurilor.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de reclamanta P.A. împotriva deciziei nr. 138 din 26 mai 2009 a Curţii de Apel Timişoara.
Casează decizia şi trimite cauza spre rejudecarea apelurilor la aceeaşi instanţă de apel.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 10 iunie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3634/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 3636/2010. Civil. Revendicare imobiliară.... → |
|---|
