ICCJ. Decizia nr. 3740/2010. Civil. Pretenţii. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 3740/2010
Dosar nr. 12290/3/2004
Şedinţa publică din 16 iunie 2010
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 161 din 31 ianuarie 2006 pronunţată de Tribunalul Bucureşti secţia a III-a civilă, în dosarul nr. 12290/2/2004 (nr. vechi 2210/2004), a fost respinsă ca neîntemeiată acţiunea formulată de reclamantul N.V.M împotriva pârâţilor Spitalul Universitar de Urgenţă, Spital Municipal „Caritas" Roşiorii de Vede, Spitalul Clinic de Urgenţă, Spitalul Clinic Fundeni, Institutul de Virusologie „Ştefan Nicolau" şi Direcţia Generală a Poliţiei municipiului Bucureşti, prin care a solicitat obligarea acestora la plata daunelor morale în valoare de 3.000.000 EURO, reţinându-se, în esenţă, că reclamantul a susţinut că starea sănătăţii sale s-a agravat ca urme a tratamentului necorespunzător aplicat de medicii instituţiilor spitaliceşti pârâte. Prin precizarea acţiunii, la 27 iunie 2005, s-a învederat că aceşti pârâţi răspund în calitate de comitenţi pentru faptele prejudiciabile produse pacientului prin prepuşii lor, ca urmare a îndeplinirii necorespunzătoare sau prin neîndeplinirea unor îndatoriri de serviciu ce au legătură cu actul medical; că a fost internat pe diferite perioade de timp între 28 octombrie 1999 - 11 decembrie 2000, fiind diagnosticat cu acnee nodulochistică, iar tratamentul prescris în perioada 1996-2001 i-a distrus epiderma, infecţia facială fiind mai greu de controlat.
Având în vedere dispoziţiile art. 998-999 C. civ., precum şi doctrina jurisprudenţială, instanţa de fond a statuat că medicul acţionează ca prepus în ipoteza îndeplinirii sau neîndeplinirii unor îndatoriri de serviciu, stabilite prin regulamente sanitare, iar sub aspectul asistenţei medicale acesta asigură asistenţa medicală în mod independent pe baza pregătirii sale profesionale, nefiind un prepus al organizaţiei sanitare în care este încadrat şi că, în speţă, nu sunt întrunite condiţiile necesare pentru angajarea răspunderii comitentului pentru fapta prepusului său, astfel că, acţiunea a fost respinsă.
Referitor la pârâtul D.G.P.M.B. instanţa a statuat că în ceea ce îl priveşte pe reclamant, deşi acestuia i-a fost redus cuantumul amenzii contravenţionale acest fapt nu echivalează cu constatarea inexistenţei faptei pentru care a fost sancţionat contravenţional.
Prin Decizia civilă nr. 39 din 20 ianuarie 2009, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelantul-reclamant N.V.M.
Din analiza înscrisurilor şi a raportului de expertiză medico legală, efectuată în apel, Curtea a reţinut următoarele:
Conform art. 292 alin. (2) C. proc. civ., în ipoteza în care apelul nu este motivat, instanţa de apel se va pronunţa, în fond, numai pe baza celor invocate la prima instanţă, astfel că s-a examinat cererea reclamantului privind răspunderea pârâţilor, în calitate de comitenţi, pentru fapte prejudiciabile, constând în daune morale în valoare de 3.000.000 EURO, pentru tratament medical necorespunzător stabilit de medicii celor trei spitale şi ai Institutului de Virusologie, ca prepuşi.
Pentru stabilirea răspunderii civile delictuale, conform art. 998-999 C. civ., este necesar a fi întrunite cumulativ condiţiile obligatorii constând în existenţa unei fapte ilicite, a prejudiciului, a raportului de cauzalitate între faptă şi prejudiciu şi a vinovăţiei celui ce a cauzat prejudiciul, iar în temeiul art. 1000 alin. (3) C. civ., să se dovedească existenţa raportului de prepuşenie, condiţii ce nu au fost dovedite în cauză de către apelant.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul N.V.M, iar în dezvoltarea criticilor formulate a arătat că „sentinţa nr. 39 din 20 ianuarie 2009 nu este nici legală şi nici temeinică, întrucât curtea de apel nu a dispus toate formalităţile necesare pentru a afla adevărata cauză periculoasă care i s-a întâmplat în spitalele din ţara în care s-a născut", iar, ulterior, la 22 ianuarie 2010, recurentul-reclamant a formulat motivele de recurs fără ca prin acestea să se fi invocat motive de ordine publică.
Prin întâmpinarea formulată de pârâta Direcţia Generală de Poliţie a municipiului Bucureşti s-a invocat nulitatea recursului, potrivit art. 306 alin. (1) C. proc. civ., excepţie invocată şi de instanţă, din oficiu, la termenul din 16 iunie 2010, şi examinând cu prioritate această excepţie, instanţa o constată întemeiată, pentru următoarele considerente:
Potrivit art. 3021 C. proc. civ., cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor sau, după caz, menţiunea că motivele de ordine publică vor fi depuse printr-un memoriu separat.
Motivele de recurs sunt arătate limitativ de art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ., iar art. 306 alin. (1) C. proc. civ. prevede că recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepţia cazurilor prevăzute la alin. (2), care se referă la motivele de ordine publică.
A motiva recursul înseamnă, pe de o parte, arătarea motivului de recurs prin indicarea unuia din motivele prevăzute de art. 304 C. proc. civ., iar, pe de altă parte, dezvoltarea acestuia în sensul formulării unor critici privind modul de judecată al instanţei, raportat la motivele de recurs.
În prezenta cauză, recurentul nu a indicat prin cererea de recurs depusă în termenul legal niciunul din motivele de recurs strict şi limitativ prevăzute de art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ., iar dezvoltarea acestora, aşa cum a fost expusă mai sus, nu face posibilă încadrarea lor de către instanţă, în condiţiile art. 306 (3) C. proc. civ., într-unul din motivele prevăzute de art. 304 C. proc. civ.
Motivele de recurs depuse de recurentul-reclamant la data de 22 ianuarie 2010, sunt formulate tardiv, peste termenul legal de motivare a recursului prevăzut de art. 301 C. proc. civ., care s-a împlinit la 9 martie 2009, şi nu cuprind motive de ordine publică, care să poată fi invocate oricând de părţi sau de instanţă din oficiu, astfel că nu vor fi primite şi analizate.
Prin urmare, constatând că recurentul-reclamant nu s-a conformat exigenţelor cerute de art. 3021 C. proc. civ., instanţa, în condiţiile art. 306 alin. (1) C. proc. civ., va constata nul recursul declarat de acesta.
Constatând că recurentul-reclamant a beneficiat de ajutor public judiciar sub forma asistenţei judiciare şi a căzut în pretenţii, în baza art. 19 alin. (1) din OUG nr. 51/2008, cheltuielile în sumă de 400 lei, reprezentând onorariu avocat din oficiu, rămân în sarcina statului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Constată nul recursul declarat de reclamantul N.V.M împotriva deciziei nr. 39 din 20 ianuarie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Cheltuielile în sumă de 400 lei reprezentând onorariu de avocat din oficiu rămân în sarcina statului.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 16 iunie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3744/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 3717/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
