ICCJ. Decizia nr. 3874/2010. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 3874/2010
Dosar nr. 4968/3/2009
Şedinţa publică din 18 iunie 2010
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti la data de 10 februarie 2009, sub nr. 4968/3/2009, reclamanţii M.M., S.C., G.R. au chemat în judecată pe pârâţii Statul Român prin Ministerul Finanţelor, municipiul Bucureşti prin primarul general, sectorul 2 Bucureşti prin primar solicitând obligarea pârâţilor să le lasă în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilele terenuri în suprafaţă de 1911 mp situate în Bucureşti, obligarea pârâţilor la plata despăgubirilor băneşti la preţul de piaţă pentru terenul ce nu poate fi restituit în natură în situaţia în care acesta este afectat de construcţii sau artere de circulaţie.
În motivarea cererii reclamanţii au arătat că sunt moştenitorii de drept ai proprietarilor terenurilor situate în sector 2 Bucureşti, proprietari de la care terenurile au fost preluate abuziv de către Statul Român.
S-a mai arătat că, în conformitate cu sentinţa civilă nr. 5980 din 26 noiembrie 1958 pronunţată de Tribunalul Popular al Raionului 1 Mai Bucureşti, având ca obiect partaj, terenul ce face obiectul prezentei cauze provine de la străbunicul reclamanţilor D.S., decedat în anul 1932, care la rândul său l-a dobândit prin moştenire de la mama sa, A.D.. În baza sentinţei sus-menţionate, terenul a fost împărţit între bunicul reclamanţilor V.D. şi surorile acestuia E.M. (născută D.E.) şi M.G. (născută D.E.).
Au mai arătat reclamanţii că imobilele au trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr. 351/1985, fiind înscrise în anexa 4, poziţia 15/24, 25, 26 având următoarele caracteristici: poziţia nr. 15/24, proprietar M.E. cu o suprafaţă totală de 637 mp; poziţia 15/25, proprietar G.M. cu o suprafaţă totală de 637 mp; poziţia nr. 15/226, proprietar D.V. cu o suprafaţă totală de 637 mp.
Totodată reclamanţi au arătat că naţionalizarea s-a făcut în mod abuziv, cu încălcarea flagrantă a dispoziţiilor legale incidente la momentul respectiv, statul neavând nici un titlu valabil asupra imobilului.
Cu privire la cel de al doilea capăt de cerere, reclamanţii au arătat că statul se face vinovat de preluarea abuzivă a imobilului, astfel că acesta răspunde în faţa legii ca orice persoană, având obligaţia pozitivă să garanteze respectarea drepturilor fundamentale ale cetăţenilor săi, iar pe de altă parte are şi o obligaţie negativă de a se abţine de la orice măsură de natură să aducă atingere acestor drepturi.
Ca atare, prin neîndeplinirea acestor obligaţii, Statul Român le-a produs un prejudiciu care nu poate fi reparat decât prin acordarea de despăgubiri băneşti la preţul de piaţă.
În drept au fost invocate disp. art. 480 şi urm, art. 998, art. 999 C. civ., art. 25 din Decretul nr. 31/1954, Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, a invocat excepţia inadmisibilităţii acţiunii, arătând, în esenţă, că orice acţiune privind restituirea unui imobil preluat abuziv, înregistrată pe rolul instanţelor judecătoreşti după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 - lege specială de reparaţie în sensul art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 - este inadmisibilă din perspectiva necompetenţei generale a instanţelor judecătoreşti în soluţionarea unei astfel de cereri, care implică cercetarea valabilităţii preluării de către stat.
Prin sentinţa civilă nr. 685 din 6 mai 2009, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins, ca inadmisibilă, acţiunea formulată de reclamanţi.
Pentru a hotărî astfel, s-a reţinut că, prin Decizia în recursul în interesul legii nr. 33/2008, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul în interesul legii şi a statuat că, în ceea ce priveşte acţiunile întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 şi soluţionate neunitar de instanţele judecătoreşti, concursul dintre legea specială şi legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant. În cazul în care sunt sesizate neconcordanţe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001 şi Convenţia europeană a drepturilor omului, aceasta din urmă are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acţiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice.
S-a mai arătat că prin legea nouă sunt reglementate toate cazurile de preluare abuzivă a imobilelor din perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, ce intră sub incidenţa acestui act normativ, indiferent dacă preluarea s-a făcut cu titlu valabil sau fără titlu valabil, fiind vizată inclusiv restituirea acelor imobile a căror situaţie juridică şi-ar fi putut găsi dezlegarea, până la data intrării sale în vigoare, în temeiul art. 480 şi art. 481 C. civ
Pentru evitarea perpetuării stării de incertitudine în ceea ce priveşte situaţia juridică a unor asemenea imobile, Legea nr. 10/2001 a instituit un termen în interiorul căruia trebuie adresată notificarea, termen prelungit succesiv, sancţiunea nerespectării lui constând, potrivit art. 22 alin. (5), în pierderea dreptului de a solicita în justiţie măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent.
Concluzia Curţii a fost aceea că, după data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, o acţiune în revendicare a imobilelor pe care le vizează acest act normativ, întemeiată pe dispoziţiile dreptului comun, este inadmisibilă, atât în situaţia în care nu s-a declanşat procedura administrativă, prealabilă şi obligatorie prevăzută de legea specială, cât şi în situaţia în care această procedură nu este finalizată la data sesizării instanţei.
Potrivit art. 329 alin. (3) C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept judecate este obligatorie pentru instanţe.
În prezenta cauză, după cum rezultă din susţinerile reclamanţilor, aceştia nu au înţeles să formuleze o notificare întemeiată pe Legea nr. 10/2001 şi nici nu a apelat la art. 103 C. proc. civ. Dacă ar fi formulat-o, tribunalul ar fi putut pune în discuţie în ce măsură Legea nr. 10/2001 poate conduce la o reparaţie efectivă în situaţia concretă, dedusă judecăţii.
Tribunalul a apreciat că nu se poate vorbi despre o încălcare a dispoziţiilor art. 21 din Constituţia României şi art. 6 alin. (1) din C.E.D.O. şi că reclamanta avea o astfel de cale deoarece art. 26 din Legea nr. 10/2001 îi dădea posibilitatea de a contesta în faţa tribunalului, secţia civilă, dispoziţia emisă. Mai mult aceste dispoziţii îşi găsesc aplicabilitatea şi în cazul în care entitatea investită cu soluţionarea notificării refuză să o soluţioneze în termenul legal. În acest sens sunt deciziile nr. IX/2006 şi XX/2007 ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie care prevăd competenţa tribunalului, secţia civilă, de a soluţiona cererile de obligare a unităţii deţinătoare de a emite dispoziţie de soluţionare a notificării cât şi de a soluţiona pe fond notificarea în caz de nesoluţionare a acesteia în termenul legal.
Consecinţa directă care se desprinde din cele reţinute mai sus este aceea că, neformulând o astfel de notificare, reclamanţii au pierdut dreptul de a mai solicita măsuri reparatorii, fie în natură, fie prin echivalent. Cu alte cuvinte a pierdut posibilitatea valorificării pe orice cale a dreptului de proprietate pe care susţin că îl au cu privire la imobilul în discuţie.
Consecinţele acestor constatări se răsfrâng şi asupra capătului doi de cererii, deoarece, atât timp cât nu s-a formulat o notificare, nu se poate discuta dacă, în situaţia că imobilul nu putea fi restituit în natură, reclamanţii sunt îndreptăţiţi la despăgubiri băneşti ca urmare a faptului că modalitatea de stabilire şi de acordare de măsuri reparatorii nu ar conduce la o reparare efectivă a prejudiciului cauzat.
Împotriva menţionatei sentinţe au declarat apel, în termen legal, reclamanţii M.M., S.C. şi G.R.
Prin Decizia civilă nr. 472 A din 8 octombrie 2009, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi familie, a admis apelul declarat de reclamanţi, a schimbat în tot sentinţa apelată şi a trimis cauza spre soluţionare instanţei de fond.
În motivarea acestei soluţii, instanţa de apel a reţinut că apelul este fondat deoarece nici un text de lege naţională şi nici din reglementările internaţionale nu poate constitui, din punct de vedere procedural, un „fine de neprimire" al acţiunii în revendicare întemeiată pe dispoziţiile art. 480 C. proc. civ., iar instanţele investite cu astfel de acţiuni, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, trebuie să se pronunţe asupra temeiniciei cererii deduse judecăţii.
Totodată, nimeni nu poate confunda admisibilitatea în principiu a unei acţiuni cu temeinicia sa şi, în consecinţă, cu admiterea sa.
A mai reţinut instanţa de apel că pot exista ipoteze de drept şi situaţii de fapt în care acţiunea foştilor proprietari să fie respinsă ca nefondată, dar, a spune că este „inadmisibilă" de plano, este greşit din punct de vedere juridic, excesiv, nepotrivit şi contraproductiv, mai ales în contextul reglementărilor internaţionale.
Împotriva menţionatei decizii a formulat recurs, în termen legal, apelantul-pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice pentru motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ
În dezvoltarea acestuia s-a arătat că în mod greşit a fost admis apelul reclamanţilor pe considerentul că instanţa de fond nu putea respinge acţiunea ca inadmisibilă, fără însă a avea în vedere că, prin raportare la situaţia de fapt existentă în speţa dedusă judecăţii, rezultă că situaţia juridică a imobilului în cauză este reglementată de Legea nr. 10/2001.
Conform art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, instanţa de judecată nu are competenţa să se pronunţe asupra cererii de restituire în natură a imobilelor, decât după soluţionarea notificării pe calea administrativă.
În consecinţă, singura instituţie în măsură să se pronunţe pe cererea reclamantului de restituire în natură a imobilului sau de acordare de măsuri reparatorii prin echivalent este Primăria Municipiului Bucureşti, conform prevederilor Legii nr. 10/2001 şi, în subsidiar, instanţa de judecată în cadrul unei contestaţii formulate în cazul în care partea este nemulţumită de modul de soluţionare a notificării, or, în speţa de faţă reclamantul a înţeles să facă o acţiune direct în instanţă.
Doar Decizia prin care este soluţionată notificarea emisă în temeiul Legii nr. 10/2001 poate fi supusă controlului de către instanţa de judecată.
În acest sens Curtea Constituţională a statuat prin Decizia nr. 373 din 4 mai 2006 că "Legea nr. 10/2001 recunoaşte persoanelor îndreptăţite la restituirea imobilelor preluate abuziv calitatea de proprietar avută la data preluării, însă restituirea în natură a imobilului şi implicit exercitarea dreptului de proprietate se fac numai în urma constatării dreptului de proprietate, fie prin decizie a autorităţii administrative implicate în aplicarea legii, fie prin hotărâre judecătorească, în cazul în care deciziile acesteia sunt atacate în justiţie".
De asemenea, se arată că instanţa de apel nu a avut în vedere la pronunţarea hotărârii Decizia nr. IX din 20 martie 2006 a Înaltei Curţi de Casaţie si Justiţie, Secţiile Unite, care a statuat, aşa cum şi prima instanţă a arătat în hotărârea de fond, că "obiectul unei asemenea pricini priveşte o procedură prealabilă impusă de dispoziţiile Legii nr. 10/2001, necontencioasă, dar obligatorie potrivit art. 109 alin. (2) C. proc. civ."
Apelantul-reclamant a mai arătat că legiuitorul permite revendicarea imobilelor preluate abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, numai în condiţiile Legii nr. 10/2001, act normativ cu caracter special, ce se aplică cu prioritate faţă de prevederile art. 480 C. civ. care constituie dreptul comun în materia revendicării.
Analizând recursul formulat, în raport de criticile menţionate, Curtea apreciază că acesta este fondat pentru următoarele considerente:
Imobilele revendicate în prezenta cauză au trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr. 351/1985, reclamanţii susţinând că acestea se află în prezent în deţinerea municipiului Bucureşti.
Prin urmare, obiectul acţiunii în revendicare îl constituie imobilele preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, ceea ce determină incidenţa în cauză a prevederilor Legii nr. 10/2001, lege prin care sunt reglementate toate cazurile de preluare abuzivă a imobilelor din perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, indiferent dacă preluarea s-a făcut cu titlu valabil sau fără titlu valabil, fiind reglementată inclusiv restituirea acelor imobile a căror situaţie juridică şi-ar fi putut găsi dezlegarea, până la data intrării sale în vigoare, în temeiul art. 480 şi art. 481 C. civ.
Raportul de prioritate în aplicare dintre Legea nr. 10/2001 şi dreptul comun reprezentat de art. 480 C. civ. a fost stabilit prin Decizia în interesul legii nr. 33/2008, în careSECŢIILE UNITEale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie au stabilit că, în ceea ce priveşte acţiunile întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 şi soluţionate neunitar de instanţele judecătoreşti, concursul dintre legea specială şi legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant.
Având în vedere că terenurile revendicate se află în deţinerea municipiului Bucureşti, sunt incidente prevederile art. 21 şi urm. din Legea nr. 10/2001, care instituie o procedură administrativă de revendicare a acestor imobile, obligatorie, supusă unui termen de decădere.
Prin Decizia nr. IX din 20 martie 2006 a Înaltei Curţi de Casaţie si Justiţie, Secţiile Unite, s-a statuat, aşa cum şi prima instanţă a arătat în hotărârea de fond, că "obiectul unei asemenea pricini priveşte o procedură prealabilă impusă de dispoziţiile Legii nr. 10/2001, necontencioasă, dar obligatorie potrivit art. 109 alin. (2) C. proc. civ."
De asemenea, sancţiunea prevăzută de Legea nr. 10/2001 în cazul nerespectării termenului de formulare a notificării este menţionată de art. 22 pct. 5 conform căruia „Nerespectarea termenului de 6 luni prevăzut pentru trimiterea notificării atrage pierderea dreptului de a solicita în justiţie măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent".
Reclamanţii nu au formulat notificare în termenul prevăzut de lege, astfel că acţiunea în revendicare a devenit inadmisibilă, în lipsa dreptului de a solicita în justiţie măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent, astfel că partea nu îşi mai poate valorifica acest drept pe altă cale, motiv pentru care în mod corect prezenta acţiune a fost respinsă a inadmisibilă.
O astfel de sancţiune este prevăzută de legea internă şi trebuie aplicată, căci fiecare stat are dreptul de a stabili limite temporale de protecţie a drepturilor la despăgubire pe care le recunoaşte persoanelor deposedate de bunurile lor în perioada comunistă, bunuri aflate în prezent în posesia statului sau a unităţilor sale administrativ - teritoriale, astfel că apare ca nelegală soluţia instanţei de apel, care consideră o astfel de sancţiune ca "excesivă, nepotrivită şi contraproductivă", fără a indica reglementările internaţionale care ar interzice o astfel de sancţiune.
Pentru aceste argumente, Înalta Curte consideră că este incident în cauză motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi, în temeiul art. 312 C. proc. civ., Curtea va admite recursul declarat de Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, va modifica în tot Decizia recurată în sensul că va respinge apelul formulat de reclamanţi împotriva sentinţei civile nr. 685 din 6 mai 2009 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, prin D.G.F.P. Bucureşti împotriva deciziei civile nr. 472/A din 8 octombrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Modifică în tot Decizia recurată, în sensul că respinge apelul formulat de reclamanţi împotriva sentinţei civile nr. 685 din 6 mai 2009 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 18 iunie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3927/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 3870/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
