ICCJ. Decizia nr. 3870/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 3870/2010
Dosar nr. 21300/3/2008
Şedinţa publică din 18 iunie 2010
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, sub nr. 21300/3/2008, reclamantul S.P. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Primăria Municipiului Bucureşti, prin Primar General, să fie obligată pârâta să îi reconstituie dreptul de proprietate asupra terenului situat în Bucureşti, sectorul 2, Bucureşti.
In motivarea cererii s-a arătat că terenul în suprafaţă de 249 mp situat în Bucureşti, parcela 8 a fost proprietatea reclamantului, fiind dobândit prin contractul de vânzare cumpărare nr. 31809 din 19 iulie 1947 autentificat la Tribunalul Ilfov Secţia notariat.
Ulterior, acest imobil a fost preluat în mod abuziv de statul român prin Decretul nr. 111/1951 de expropriere fără ca reclamantul să primească despăgubiri, iar pe amplasamentul acestuia s-a construit un bloc de locuinţe.
Reclamantul a depus notificare în baza Legii nr. 10/2001, înregistrată sub nr. 694/2001, însă nici până în prezent notificarea nu a fost soluţionată.
Prin sentinţa civilă nr. 521 din 9 aprilie 2009, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis în parte acţiunea formulată de către reclamant, a obligat pârâtul să emită dispoziţie motivată prin care să propună măsuri reparatorii prin echivalent pentru terenul în suprafaţă de 249 mp situat în Bucureşti, sectorul 2, constând în despăgubiri acordate în condiţiile prevederilor speciale privind regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv şi a respins cererea de restituire în natură sau prin compensare, ca neîntemeiată.
Pentru a hotărî astfel, s-a reţinut că absenţa răspunsului persoanei juridice deţinătoare are valoarea unui refuz de acordare a măsurilor reparatorii solicitate, iar acest refuz trebuie cenzurat de instanţă, întrucât procedura de restituire prevăzută de Legea nr. 10/2001 este subsumată exercitării unui drept subiectiv civil, astfel că, dacă este temporizată, deschide celui vătămat accesul la jurisdicţia civilă pentru a fi finalizată.
De altfel, prin Decizia nr. 20/2007 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie într-un recurs în interesul legii, s-a stabilit că în aplicarea dispoziţiilor art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, instanţa de judecată este competentă să soluţioneze pe fond, inclusiv acţiunea persoanei îndreptăţite, în cazul refuzului nejustificat al entităţii deţinătoare de a răspunde la notificarea părţii interesate.
Tribunalul a mai reţinut că terenul în suprafaţă de 249 mp situat în Bucureşti, parcela 8 a fost proprietatea reclamantului, fiind dobândit prin contractul de vânzare cumpărare nr. 31809 din 19 iulie 1947 autentificat la Tribunalul Ilfov, Secţia Notariat, teren care a fost preluat în mod abuziv de Statul Român prin Decretul nr. 111/1951, fără a se achita despăgubiri.
S-a mai reţinut că terenul sus-menţionat este afectat în totalitate de elemente de sistematizare, anume: bloc cu patru etaje, spaţiu verde aferent blocului şi alei pietonale.
HG nr. 250/2007 privind Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001 dă posibilitatea probării dreptului de proprietate asupra imobilului nu numai prin titlul original, dar şi prin alte înscrisuri care atestă direct sau indirect faptul că bunul respectiv aparţinea persoanei respective, înscrisuri care sunt depuse la dosarul cauzei.
Mai mult decât atât, în speţa dedusă judecăţii imobilul a fost expropriat, astfel încât confirmarea acestui fapt prin decretul de expropriere şi prin lista anexă la decret, fac dovada dreptului de proprietate al reclamantului asupra imobilului solicitat, conform art. 23 din HG nr. 250/2007.
De asemenea, suprapunerea totală a imobilului ce face obiectul notificării peste blocul de locuinţe, spaţiu verde aferent şi alei pietonale, constituie impedimente la restituirea în natură a imobilului, astfel încât, în raport de dispoziţiile art. 11 alin. (4), art. 7 alin. (2) şi art. 1 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, tribunalul a apreciat că reclamantul nu poate beneficia decât de acordarea unor măsuri reparatorii prin echivalent, iar susţinerile reclamantului în sensul că se impune atribuirea, prin compensare, a unui teren echivalent valoric sunt nefondate, întrucât reclamantul nu poate beneficia decât de măsuri reparatorii prin echivalent potrivit art. 1 pct. 2 din Legea nr. 10/2001 şi art. 26 pct. 1 din acelaşi act normative.
Mai mult decât atât, pârâta nu deţine alte bunuri sau servicii care pot fi acordate în compensare reclamantului, iar reclamantul nu a putut identifica un alt teren aflat în proprietatea pârâtei şi care să fie atribuit prin compensare.
Susţinerea reclamantului în sensul că se poate atribui în natură terenul, parcela nr. 2, solicitat de către o altă persoană V.M. care a renunţat la restituirea în natură a terenului şi a optat pentru echivalentul în bani este nefondată întrucât, în primul rând, nu există nici o dovadă la dosarul cauzei că această suprafaţă de teren ar fi liberă în sens juridic şi că nu ar exista impedimente la restituirea în natură a acestui teren.
În al doilea rând, reclamantul, prin apărător, la solicitarea expresă a instanţei, a arătat că nu înţelege să propună efectuarea unei expertize tehnice topografice, în cazul în care efectuarea unei expertize este strict necesară soluţionării cauzei, iar reclamantul refuză acest lucru, sancţiunea aplicabilă fiind cea a respingerii acţiunii ca neîntemeiată.
Împotriva menţionatei sentinţe a declarat apel pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primarul General.
Prin Decizia civilă nr. 567 din 11 noiembrie 2009, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâtă, reţinând în esenţă că, aşa cum s-a constatat din motivele de apel, apelanta-pârâtă a invocat o prematuritate a depunerii cererii în instanţă, respectiv în sensul că termenul de 60 de zile nu s-ar fi împlinit.
Criticile au fost apreciate ca nefondate, deoarece din copia actelor dosarului‚ întocmit în urma notificării rezultă că reclamantul a depus şi contractul de vânzare-cumpărare nr. 31809 din 19 iulie 1947, precum şi Decizia nr. 10437 din 7 iulie 1953 a Comitetului executiv al Sfatului Popular al Raionului 1 Mai prin care s-a expropriat terenul reclamantului.
În consecinţă, termenul de 60 de zile a început să curgă din momentul notificării, ocazie cu care s-au depus şi actele doveditoare, şi deci nu se poate susţine ipoteza neîndeplinirii termenului de 60 de zile prevăzut de actualul art. 25 din Legea nr. 10/2001.
În ce priveşte natura termenului, aşa cum rezultă din text este unul imperativ şi nu de recomandare, persoana notificată fiind ţinută să se pronunţe înăuntrul acestui termen.
Împotriva menţionatei decizii a formulat şi motivat recurs, în termen legal, apelanta-pârâtă Primăria Municipiului Bucureşti, prin Primarul General pentru motivul de nelegalitate întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea acestuia s-a arătat că, potrivit art. 23 în înţelesul dat de Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, în termen de 60 zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare, potrivit art. 22, unitatea deţinătoare este obligată să se pronunţe prin decizie sau dispoziţie motivată, asupra cererii de restituire în natură sau prin măsuri reparatorii.
Aşadar, termenul de 60 zile, pentru îndeplinirea obligaţiei unităţii deţinătoare de a se pronunţa asupra cererii de restituire poate avea două date de referinţă, fie data depunerii notificării, fie data depunerii actelor doveditoare, conform art. 23 Legea nr. 10/2001 pct. 23.1 HG nr. 498/2003.
În cazul în care persoana îndreptăţită a depus o dată cu notificarea toate actele de care aceasta înţelege să uzeze pentru dovedirea cererii de restituire, termenul de 60 zile curge de la data depunerii notificării. Însă, în cazul în care o dată cu notificarea nu s-au depus acte doveditoare, termenul respectiv va curge de la data depunerii acestora.
Mai mult decât atât, Normele Metodologice fac vorbire de necesitatea existenţei, alături de notificare şi celelalte acte, a unei precizări a persoanei îndreptăţite la restituire în sensul că nu mai deţine probe, precizare ce condiţionează pârâtul în a se pronunţa asupra notificării, conform pct. 23.1 din HG nr. 498/2003.
Pct. 28.1. din aceeaşi hotărâre condiţionează pronunţarea asupra notificării de existenţa unei declaraţii în mod expres că nu mai sunt alte dovezi de prezentat din partea persoanei îndreptăţite la restituire.
Aşa cum rezultă din dispoziţiile art. 21-23 din Legea nr. 10/2001, notificarea formulată înăuntrul termenului legal de persoana ce se consideră îndreptăţită la restituire trebuie însoţită de actele doveditoare ale dreptului de proprietate, precum şi, în cazul moştenitorilor foştilor proprietari, de acte doveditoare privind calitatea de moştenitor a acestor persoane - aceste acte putând fi depuse şi ulterior, în condiţiile legii.
Totodată, în Capitolul 1 pct. 1 lit. e) din acelaşi act normativ se arată că sarcina probei proprietăţii şi a deţinerii legale a acesteia la momentul deposedării abuzive revine persoanei care se pretinde a fi îndreptăţită.
Mai mult, înscrisurile avute în vedere de către instanţa de judecată la soluţionarea cauzei şi considerate de către instanţa de fond ca acte doveditoare ale dreptului de proprietate pot fi folosite de către reclamanţi în susţinerea cererii de restituire formulată, însă doar dacă acestea se întregesc cu înscrisuri originare doveditoare a dreptului de proprietate pretins, înscrisuri care nu au fost depuse la dosarul administrativ.
Obligaţia de a depune actele doveditoare ale proprietăţii, precum şi cele care atestă această calitate revine, potrivit art. 22 din Normele date în aplicarea Legii nr. 10/2001 notificatorului, iar acestea trebuiau depuse ca anexa la notificare o dată cu aceasta sau în termen de cel mult 18 luni de la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, lege sub imperiul căreia a fost soluţionată notificarea. Termenul respectiv a fost prelungit de legiuitor tocmai în ideea acordării unui interval de timp suficient notificatorului pentru depunerea tuturor actelor necesare in vederea susţinerea notificării.
A fost invocată excepţia nulităţii recursului, susţinându-se că argumentele aduse în cererea de recurs nu se pot încadra în motivele de recurs limitativ prevăzute de art. 304 C. proc. civ.
Sub acest aspect, Înalta Curte apreciază că criticile recurentului vizează modul de interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 25 alin. (1) al Legii nr.10/2001, astfel că se încadrează în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., argument faţă de care va respinge excepţia nulităţii recursului, ca nefondată.
Analizând recursul formulat, în raport de criticile menţionate, Înalta Curte apreciază că acesta este nefondat pentru următoarele considerente.
Obligaţia Municipiului Bucureşti de a emite dispoziţie faţă de notificarea adresată este o obligaţie legală, prevăzută de art. 25 alin. (1) al Legii nr. 10/2001, potrivit căruia "În termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare potrivit art. 23 unitatea deţinătoare este obligată să se pronunţe, prin decizie sau, după caz, prin dispoziţie motivată, asupra cererii de restituire în natură".
Prin urmare, termenul de 60 zile, pentru îndeplinirea obligaţiei unităţii deţinătoare de a se pronunţa asupra cererii de restituire poate avea două date de referinţă, fie data depunerii notificării, fie data depunerii actelor doveditoare.
Chiar dacă nu se instituie o sancţiune pentru depăşirea termenului de 60 de zile, lipsa depunerii actelor justificative a dreptului de proprietate şi a calităţii de persoană îndreptăţită la restituirea imobilului nu justifică refuzul unităţii deţinătoare de a răspunde la notificarea adresată în temeiul Legii nr. 10/2001.
Astfel, Municipiul Bucureşti susţine în mod greşit că nu a putut emite Decizia în lipsa actelor justificative a calităţii de persoane îndreptăţite la restituite şi a dreptului de proprietate, obligaţia sa fiind aceea ca, în cadrul termenului de 60 de zile, în condiţiile în care actele necesare nu au fost depuse la dosar, să aducă la cunoştinţa părţii înscrisurile pe care trebuie să le depună, prin corespondenţa la care se referă pct. 25.1 alin. (4) din Normele Metodologice ale Legii nr. 10/2001, menţionate în HG nr. 250/2007, care se aplică în cauză, în raport de data introducerii acţiunii, sau, în lipsa acestora, să se pronunţe în consecinţă asupra notificării formulate de reclamante.
În motivarea recursului sunt invocate prevederile HG nr. 498/2003, însă la momentul introducerii acţiunii, în anul 2008, erau în vigoare prevederile HG nr. 250/2007, la care s-a făcut corect referire de către instanţa de apel în motivarea deciziei recurate.
Deşi este adevărat că Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001 fac vorbire despre necesitatea existenţei, alături de notificare şi celelalte acte, a unei precizări a persoanei îndreptăţite la restituire în sensul că nu mai deţine probe, această precizare este cerută numai în situaţia în care persoana îndreptăţită este încunoştinţată de unitatea deţinătoare despre necesitatea completării actelor, încunoştinţare care nu s-a realizat în speţă.
Neîndeplinirea obligaţiilor prevăzute de lege de către petiţionar, în sensul că acesta nu depune înscrisurile, în cazul în care acestea ar fi fost solicitate de către unitatea deţinătoare, lipsa declaraţiei că nu mai deţine alte înscrisuri, menţionată la pct. 24.2 din HG nr. 250/2007, nu pot împiedica soluţionarea cererii, căci posibilitatea de prorogare a termenului de 60 de zile constituie o alegere lăsată la latitudinea persoanei îndreptăţite, însă numai în ipoteza în care unitatea deţinătoare îşi îndeplineşte obligaţia de a-i aduce la cunoştinţă că actele ataşate notificării sunt incomplete.
Înalta Curte consideră că şi în lipsa actelor doveditoare, atunci când petiţionarul, chiar încunoştinţat, nu înţelege să le depună, unitatea deţinătoare are obligaţia să soluţioneze notificarea, deoarece persoana îndreptăţită poate formula contestaţie în instanţă cu privire la temeinicia şi legalitatea deciziei emise în aceste condiţii, fază procesuală în care se pot solicita şi administra probe, deci se pot suplini lipsurile existente în dosarul unităţii deţinătoare.
Aceasta cu atât mai mult cu cât, potrivit art. 23 din actuala reglementare a Legii nr. 10/2001, actele doveditoare ale dreptului de proprietate ori, după caz, ale calităţii de asociat sau acţionar al persoanei juridice, precum şi, în cazul moştenitorilor, cele care atestă această calitate şi, după caz, înscrisurile care descriu construcţia demolată şi orice alte înscrisuri necesare evaluării pretenţiilor de restituire decurgând din prezenta lege, pot fi depuse la dosar până la data soluţionării notificării, adică până la soluţionarea irevocabilă a acestei cereri, ceea ce presupune şi exercitarea căilor de atac.
A lăsa în nelucrare soluţionarea notificării un termen îndelungat, motivat de lipsa de diligenţă a părţii în a ataşa la notificare actele care dovedesc calitatea sa de persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii sau alte declaraţii impuse de lege, în condiţiile în care aceste înscrisuri pot fi aduse pe tot parcursul soluţionării notificării, constituie o atitudine culpabilă a unităţii deţinătoare şi o încălcare a dreptului părţii la un proces echitabil, noţiune care implică şi soluţionarea într-un termen rezonabil a cauzei.
Pentru aceste argumente, apreciind că motivul de recurs invocat nu este incident în cauză, în temeiul art. 312 pct. 1 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.
Văzând dispoziţiile art. 274 C. proc. civ., va obliga recurenta-pârâtă la 1500 lei cheltuieli de judecată către intimatul-reclamant S.P.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge excepţia nulităţii recursului.
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta Primăria municipiului Bucureşti, prin primar general, împotriva deciziei nr. 567 din 11 noiembrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV a civilă.
Obligă recurenta-pârâtă la 1.500 lei cheltuieli de judecată către intimatul-reclamant S.P.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 18 iunie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3874/2010. Civil. Revendicare imobiliară.... | ICCJ. Decizia nr. 3853/2010. Civil. Acţiune în constatare. Recurs → |
|---|
