ICCJ. Decizia nr. 3853/2010. Civil. Acţiune în constatare. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 3853/2010
Dosar nr. 1873/62/2008
Şedinţa publică din 18 iunie 2010
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Reclamanta E.L.M.H., în calitate de moştenitoare a proprietarelor tabulare M.Z., M.M., M.S. şi M.L. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice pentru ca prin hotărâre judecătorească să se constate că pârâtul a preluat fără titlu în baza Decretului de naţionalizare nr. 92/1950, cota de ¼ din imobilul situat în Braşov, înscris în C.F. nr. 2316 Braşov, nr.top.2243, 2244, 2245 şi 2246.
La data de 8 mai 2008 a fost înregistrată la grefa instanţei cererea de intervenţie principală formulată de M.V. şi M.P., prin care aceştia au solicitat să se constate că sunt proprietarii imobilului înscris în C.F. nr. 2316 Braşov nr.top 2246/1/2, compus din grădină de 177,62 mp şi casă.
În şedinţa publică din data de 15 mai 2008 s-a depus la dosarul cauzei cererea de intervenţie în interesul Statului Român formulată de D.C.R., prin care acesta a solicitat respingerea acţiunii reclamantei.
La data de 21 mai 2008 reclamanta şi-a completat cererea introductivă solicitând chemarea în judecată în calitate de pârâţi şi a Prefectului judeţului Braşov, Municipiul Braşov prin Primar, SC R. Braşov, SC C. SA Braşov, constatarea nulităţii absolute a schiţei de dezmembrare înscrisă în evidenţele de carte funciară C.F. nr. 2316 Braşov, sub nr. B+20 precum şi a tuturor actelor de dezmembrare subsecvente acesteia, constatarea nulităţii absolute parţiale a Ordinului Prefectului nr. 941/2001 în ce priveşte atribuirea în proprietate către intervenienţii M.V. şi M.P. a terenului în suprafaţă de 177,62 mp astfel cum a fost dezmembrat prin actul a cărui nulitate se solicită a se constata, să se dispună revenirea la situaţia anterioară acestei dezmembrări, prin intabularea în evidenţele de carte funciară a dreptului de proprietate asupra terenului în favoarea vechilor proprietari, nedezmembrat, să se constate că s-a încheiat sub condiţie rezolutorie contractul de vânzare-cumpărare nr. 23158 din 20 octombrie 1997 dintre intervenienţii M.V., M.P. şi Statul român prin mandatarul SC R. Braşov.
Învestit cu soluţionarea cauzei, Tribunalul Braşov, la termenul de judecată din data de 4 decembrie 2008, a calificat cererea de intervenţie principală formulată de intervenienţii M.V. şi M.P. ca având natura juridică a unei cereri reconvenţionale.
Totodată a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii raportat la prevederile art. 111 C. proc. civ., excepţia prescripţiei dreptului la acţiune vizând constatarea nulităţii actelor de dezmembrare şi a unit cu fondul excepţia prescripţiei dreptului la acţiunea în rectificare C.F. îndreptată împotriva pârâţilor M., excepţia lipsei de interes în promovarea acţiunii pe calea dreptului comun, excepţia lipsei calităţii de reprezentant a Ministerului Economiei şi Finanţelor pentru Statul Român, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Statul Român prin Ministerului Economiei şi Finanţelor şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Prefectul judeţului Braşov, excepţii invocate prin întâmpinări.
Prin sentinţa civilă 388/S din 18 decembrie 2008, Tribunalul Braşov a respins acţiunea formulată si precizată de reclamanta E.L.M.H. în contradictoriu cu pârâţii Statul Roman, Municipiul Braşov, SC R. SRL, SC C. SA, M.V. si M.P.
A admis cererea reconvenţională formulată de pârâţii M.V. si M.P.
A constatat ca pârâţii M.V. si M.P. sunt proprietarii imobilului situat in Braşov compus din casa-corpul III de clădire - si teren in suprafaţa de 177,62 mp înscris in C.F. 2316 Braşov nr. 2246/1/2.
În considerentele acestei hotărâri s-a reţinut că, în raport de data introducerii sale, acţiunea reclamantei întemeiată pe dispoziţiile dreptului comun nu mai este admisibilă în întregul său (atât in ceea ce priveşte cererile prealabile în constatare, cât si restul cererilor care în cele din urma, toate au aceeaşi finalitate) după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, la data de 14 februarie 2001.
Potrivit art. 6 alin. (3) din Legea nr. 213/1998, instanţele judecătoreşti sunt competente să analizeze valabilitatea titlului, numai că, in alin. (2) al aceluiaşi articol se prevede ca bunurile preluate de stat, fără un titlu valabil, pot fi revendicate de foştii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparaţie.
Întrucât legiuitorul a adoptat o lege specială de reparaţie, iar obiectul acesteia îl constituie atât imobilele preluate cu titlu valabil cât si cele preluate fără titlu sau cu titlu nevalabil de către stat, prima instanţă a apreciat că reclamanta nu poate deroga de la aceasta reglementare, fiind obligată să urmeze procedura şi termenele prevăzute de legea specială iar, in acest context, statuarea singulară asupra valabilităţii titlului statului nu poate produce nici o consecinţă juridică faţă de reclamantă, ceea ce o face lipsită de interes.
Pe de alta parte, instanţa a apreciat, pentru considerentele anterior expuse, că întregul imobil a fost preluat de către stat, astfel încât acţiunea reclamantei prin care cere instanţei sa constate că doar cota de 1/4 parte a fost preluată de stat fără titlu nu poate fi primită.
În final, tribunalul a apreciat că se impune să se constate că şi în ipoteza in care s-ar face abstracţie de existenta Legii nr. 10/2001, acţiunea reclamantei astfel cum a fost completată, pleacă de la premisa nulităţii operaţiunilor de dezmembrare pe considerentul lipsei consimţământului tuturor coproprietarilor însă ignoră actuala situaţie de carte funciară şi situaţia de carte funciară creată în urma dezmembrării iniţiale, respectiv faptul că s-a operat atât dezmembrarea cât si intabularea întregului imobil in litigiu pe numele Statului Român.
Prin urmare, a apreciat instanţa, dat fiind noul proprietar înscris in cartea funciară, în condiţiile in care nu s-a solicitat şi rectificarea acestei notări în ce priveşte titularul dreptului de proprietate, reclamanta nu mai poate ataca actul de dezmembrare şi să solicite revenirea la situaţia anterioară numai în ceea ce priveşte operaţiunea dezmembrării.
Aceasta întrucât fără radierea titlului statului român din cartea funciară orice operaţiune efectuată apare că produce efecte doar in ceea ce priveşte titularul înscris in cartea funciară, fără să poată profita sau prezenta interes pentru o terţă persoană cum este reclamanta.
Neputându-se constata nulitatea dezmembrărilor succesive si petitele subsecvente apar, pe cale de consecinţă, ca neîntemeiate, mai ales că atât la momentul încheierii contractului de vânzare cumpărare de către pârâţii M. şi emiterii Ordinului Prefectului pentru teren, statul român figura în cartea funciară ca unic proprietar asupra imobilului in litigiu.
Împotriva acestei hotărâri a declarat apel reclamanta, criticând-o pentru greşita aplicare a legii, reţinerea unei stări de fapt contrară probelor administrate, pronunţarea supra unor lucruri care nu au format obiect de judecată, nepronunţarea asupra unui lucru cerut, contradicţie între dispozitiv şi considerente.
În dezvoltarea motivelor de critică s-a arătat că instanţa a statuat că deşi nu toţi proprietarii imobilului în litigiu figurau în Decretul nr. 92/1950, imobilul a fost preluat faptic în întregul său, trecând în proprietatea statului şi determinând aplicabilitatea Legii nr. 10/2001, prin acest considerent legalizând arbitrariul.
Instanţa nu s-a pronunţat în legătură cu motivele cererii introductive, constatând greşit că uzând de prevederile Legii nr. 10/2001, reclamanta a pierdut dreptul de a se adresa instanţei, mai ales în condiţiile în care prezenta acţiune nu este o acţiune în revendicare, ci o acţiune petitorie în realizare.
S-a ignorat faptul că instanţa nu a analizat şi nu s-a pronunţat în legătură cu motivele invocate de reclamantă în susţinerea acestei prime cereri.
În realitate, preluarea restului cotei de 3/4 părţi din imobil s-a făcut în temeiul unei hotărâri judecătoreşti, sentinţa civilă 3833 din 26 martie 2001, pronunţată de Judecătoria Braşov în dosarul civil nr. 16370/2000, când la cererea reclamantului M.V. şi în contradictoriu cu Municipiul Braşov şi SC R. SRL Braşov, instanţa a decis că imobilul a fost preluat de Statul Român în anul 1975, prin aplicarea Decretului nr. 223/1974, în condiţiile în care potrivit considerentelor aceleiaşi sentinţe, imobilul era proprietate de stat ca efect al naţionalizării.
Instanţa de judecată a omis să se pronunţe în legătură cu aceste aspecte deşi era obligată să o facă dată fiind înscrierea de sub B + 23 din cartea funciară nr. 2316 Braşov.
Curtea de Apel Braşov, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, de conflicte de muncă şi asigurări sociale, prin Decizia civilă nr. 83 Ap din 10 iunie 2009 a admis apelul reclamantei şi a trimis cauza spre rejudecare primei instanţe.
Pentru a decide astfel, Curtea a apreciat că instanţa de fond a rezolvat procesul pe baza unor considerente confuze şi contradictorii, neintrând în cercetarea fondului cu care a fost învestită.
Astfel, evitând să se pronunţe asupra valabilităţii titlului statului constată că acţiunea în întregul său este inadmisibilă, lipsită de interes şi nu poate fi primită, deşi, însăşi Legea nr. 10/2001 recunoaşte incidenţa art. 6 din Legea nr. 213/1998, preluând noţiunea de „ titlu valabil" astfel cum este definit în alineatul întâi al acestui din urmă articol şi prevăzând la art. 2 că, în sensul prezentei legi, prin imobile preluate în mod abuziv se înţelege, între altele, în afara celor enumerate la lit. a) -f) şi „orice alte imobile preluate de stat cu titlu valabil, astfel cum este definit la art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia".
În concluzie, instanţa de apel a apreciat că art. 6 din legea nr. 213/1998 este şi rămâne în vigoare şi după 14 februarie 2001, textul fiind aplicabil, cu precizările făcute, şi în cazul imobilelor care cad sub incidenţa Legii nr. 10/2001.
Deşi au existat situaţii în care Decretul nr. 92/1950 a fost aplicat dincolo de litera sa, în toate aceste cazuri, titlul statului nu este valabil în sensul art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, ci este nul, iar imobilul în cauză va avea, în contextul Legii nr. 10/2001, regimul juridic al unui imobil preluat de stat tară titlu valabil.
Curtea a apreciat că legea specială de reparaţie nu constituie un impediment în cercetarea titlului de preluare a imobilului, iar prin pronunţarea generică asupra întregului, prin modul de calificare al cererilor în ansamblu ca fiind o acţiune în revendicare, prima instanţă nu s-a pronunţat asupra petitelor cu care a fost învestită, astfel încât aplicând dispoziţiile art. 297 alin. (1) C. proc. civ. a decis trimiterea cauzei spre rejudecare.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs pârâţii Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de D.G.F.P. Braşov, M.V. şi M.P.
I.1.Pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice reprezentat de D.G.F.P. Braşov şi-a întemeiat recursul pe motivul de casare prevăzut de dispoz. art. 304 pct .9 C. proc. civ. şi a formulat următoarele critici:
Curtea de Apel Braşov a pronunţat o hotărâre netemeinică si nelegală, întrucât prin promovarea prezentei acţiuni se tinde la revendicarea imobilului, situaţie reglementată de o lege specială care se aplică cu prioritate.
În sprijinul acestor afirmaţii se invocă practica Înaltei Curţi de Casaţie si Justiţie care a constatat in repetate rânduri că de la data intrării in vigoare a Legii nr. 10/2001 acţiunile in revendicare formulate in temeiul dreptului comun sunt inadmisibile.
Astfel, Legea nr. 10/2001 fiind o lege specială care priveşte regimul juridic al unor imobile preluate abuziv în perioada 06 martie 1945 - 22 decembrie 1989, aplicarea ei este prioritară în raport cu dreptul comun şi, totodată, instituie reguli si termene de prescripţie care derogă de la dreptul comun.
Prin dispoziţiile sale, Legea nr. 10/2001 a suprimat, practic posibilitatea recurgerii la dreptul comun în cazul ineficacităţii actelor de preluare a imobilelor naţionalizate şi fără să diminueze accesul la justiţie, a adus perfecţionări sistemului reparator, subordonându-l, totodată, controlului judecătoresc prin norme de procedură cu caracter special.
Legea nr. 10/2001 suprimă, aşadar, acţiunea dreptului comun al revendicării, dar nu si accesul la un proces echitabil, întrucât, ca lege nouă, perfecţionează sistemul reparator si procedural, controlul judecătoresc al reparaţiilor, prin accesul deplin si liber la trei grade de jurisdicţie, în condiţiile art. 21 alin. (1) si (3) din Constituţie si ale art. 6 alin. (1) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Or, din moment ce a fost adoptată Legea nr. 10/2001, având tocmai caracterul special menţionat, care reglementează toate situaţiile ce privesc restituirea în natură sau măsuri reparatorii prin echivalent în cazul imobilelor expropriate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, se impune ca dispoziţiile art. 480 si art. 481 C. civ. să fie considerate rămase fără aplicare în cazul acţiunilor având ca obiect asemenea imobile, dacă au fost introduse după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, ca şi în toate celelalte cazuri de preluate abuzivă de către stat.
Instanţa de judecata trebuie sa aibă in vedere faptul că Legea nr. 10/2001 este o lege specială in materia revendicării imobiliare, prin care legiuitorul a urmărit să evite perpetuarea stării de incertitudine în ceea ce priveşte situaţia juridică a unor imobile.
2. O altă critică vizează excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, astfel cum a fost invocată prin întâmpinările depuse la dosarul de fond şi in apel.
Susţine că, în acest sens, sunt prevederile art. 25 din Decretul nr. 31/1954 privind persoanele fizice si juridice care stipulează:"statul este persoana juridică în raporturile în care participă nemijlocit în nume propriu, ca subiect de drepturi si obligaţii. El participă în astfel de raporturi prin Ministerul Finanţelor, afara de cazurile în care legea stabileşte anume alte organe în acest scop" si ale art. 37 unde se arată „statul nu răspunde pentru obligaţiile organelor si celorlalte instituţii de stat, ale întreprinderilor si organizaţiilor economice de stat, precum şi ale oricăror alte organizaţii de stat, dacă ele sunt persoane juridice".
Având in vedere obiectul cauzei dedusă judecăţii, este evident faptul că Statul Roman reprezentat de Ministerul Economiei si Finanţelor nu poate avea calitate procesuala pasivă, legitimitatea procesuală revenindu-i Municipiului Braşov, prin Primar.
Imobilul care face obiectul prezentului litigiu nu face parte din domeniul public potrivit Legii nr. 213/1998 - Anexa nr. 2 cu privire la clasificare bunurilor de interes republican, judeţean sau naţional pentru a putea fi justificată calitatea procesuală a Statului Roman prin Ministerul Finanţelor Publice.
Potrivit art. 5, alin. (1) din Ordonanţa nr. 53/2002 privind statutul cadru al unităţii administrativ-teritoriale: "Comunele, oraşele si judeţele sunt persoane juridice de drept public. Ele au patrimoniu propriu si capacitate juridică deplină."
Astfel textele de lege incidente in materie converg spre aceeaşi concluzie, respectiv aceea de a da legitimitate procesuală unităţii administrativ teritoriale privitor la imobilele de pe teritoriul administrativ al acesteia, aspect faţă de care solicită admiterea excepţiei şi scoaterea din cauză a Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice.
II. Pârâţii M.V. şi M.P. au criticat Decizia arătând că reclamanta are calitate de persoană îndreptăţită în accepţiunea legii speciale de reparaţie nr. 10/2001 şi şi-a valorificat pretenţiile pe calea acestei legi, demers finalizat prin Decizia civilă nr. 334 din 3 mai 2004, rămasă irevocabilă.
Acţiunea reclamantei întemeiată pe dreptul comun nu poate fi primită atât timp aceasta a căpătat satisfacţie în procedura Legii nr. 10/2001, nemaiputând solicita încă o dată acelaşi lucru.
Astfel noul demers judiciar al reclamantei este lipsit de finalitate nu doar datorită împrejurării că anterior s-a stabilit cu putere de lucru judecat nevalabilitatea titlului statului, ci şi pentru faptul că nu se pot declara nule dezmembrările ulterioare preluării pentru că reclamanta nu a solicitat şi radierea dreptului de proprietate al Statului Român, înscris ca proprietar tabular al imobilului.
Recursurile, ce vor fi supuse unei analize comune, sunt fondate pentru considerentele ce vor succeda, Înalta Curte în exercitarea controlului judiciar cu care a fost investită având în vedere următoarele premise:
Domeniul de aplicare al Legii nr. 10/2001 este reglementat prin dispoziţiile art. 1, alin. (1) şi art. 2, alin. (1), care definesc sfera modalităţilor de preluare abuzivă a imobilelor în perioada de referinţă a acestei legi, preluări cu titlu sau fără titlu valabil.
Aşa cum corect a reţinut prima instanţă imobilul în litigiu intră sub incidenţa de aplicare a Legii nr. 10/2001.
Astfel, din materialul probator administrat rezultă că imobilul situat în Braşov, a fost înscris iniţial în C.F. nr. 2316 nr.top 2243,2244,2245 şi 2246 compus din casă cu curte şi grădină pe numele proprietarelor M.Z., M.M., M.S. şi M.L. în cote egale de 1/4.
Reclamanta E.L.M.H. este unica moştenitoare a fostelor proprietare, calitate dovedită cu actele notariale depuse-filele 4,5 dosar tribunal.
Prin Decretul de naţionalizare nr. 92/1950 statul a preluat imobilul, în anexa decretului figurând ca fiind deposedată M.M.
S-a reţinut că în cartea funciară a avut loc intabularea a două noi corpuri de clădire, un corp II edificat anterior anului 1950 şi un corp III edificat în anul 1956, urmând dezmembrări succesive, respectiv nr.topografic 2246 fiind dezmembrat iniţial în 2246/1 şi 2246/2 iar ulterior nr.top 2246/1 a fost dezmembrat în 2246/1/1 grădină şi al doilea corp de clădire şi 2246/1/2 grădină şi corpul III de clădire.
Ca urmare a acestor dezmembrări foaia de avere s-a renotat din A+1 în A+2 şi A+3, iar Statul Român a figurat ca proprietar exclusiv asupra întregului imobil de la A+2,3.
În baza sentinţei civile nr. 3833/2001 a Judecătoriei Braşov şi a Ordinului Prefectului nr. 941/2001 pârâţii M. şi-au intabulat dreptul de proprietate dobândit prin cumpărare în baza Legii nr. 112/1995 asupra construcţiei notate sub nr.top 2246/1/2.
Astfel, ca urmare a notificării formulate de către reclamantă, unitatea deţinătoare SC R. SRL Braşov a emis Decizia nr. 190 din 17 ianuarie 2003 prin care a admis parţial cererea acesteia, a dispus restituirea în natură a părţii din imobil care nu a fost înstrăinată în condiţiile Legii nr. 112/1995 (printre alţii şi pârâţilor M., precum şi intervenientului accesoriu D.C.), a suprafeţei de 1603,64 mp teren deţinută de această entitate, iar pentru partea din imobil imposibil de restituit în natură a propus acordarea de despăgubiri băneşti.
Reclamanta a acceptat această ofertă prin declaraţia autentificată sub nr. 175 din 24 ianuarie 2003 de Ambasada României din Stockolm, acceptare formulată şi prin mandatarul acesteia-declaraţia autentificată sub nr. 1903 din 24 noiembrie 2001.
Prin Decizia civilă nr. 334/2004 a Tribunalului Braşov, definitivă şi irevocabilă, a fost respinsă contestaţia formulată de către reclamantă împotriva acestei decizii.
Aşa cum se constată din lucrările dosarului, demersul judiciar prezent a fost iniţiat de către reclamantă în paralel cu cel derulat în procedura legii speciale de reparaţie.
În mod corect, prima instanţă a concluzionat că, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, o astfel de cerere nu mai poate fi promovată.
Prin Decizia în interesul legii nr. 33 din 09 iunie 2008, Înalta Curte a analizat problema existenţei unei opţiuni între aplicarea legii speciale, care reglementează regimul imobilelor preluate abuziv în perioada de referinţă, Legea nr. 10/2001, şi aplicarea dreptului comun în materia revendicării, şi anume Codul civil.
S-a reţinut astfel că, atâta timp cât pentru imobilele preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiţii aceste imobile se pot restitui în natură persoanelor îndreptăţite, nu se poate susţine că legea specială, derogatorie de la dreptul comun, s-ar putea aplica în concurs cu acesta.
Totodată, s-a argumentat că numai persoanele exceptate de la procedura acestui act normativ, precum şi cele care, din motive independente de voinţa lor, nu au putut să utilizeze această procedură în termenele legale au deschisă calea acţiunii în revendicare/retrocedare a bunului litigios.
S-a concluzionat că opinia unor instanţe, în sensul că o astfel de opţiune există pentru că nu este exclusă şi că acele persoane care nu au urmat procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 sau care nu au declanşat în termenul legal o atare procedură ori care, deşi au urmat-o, nu au obţinut restituirea în natură a imobilului, au deschisă calea acţiunii în revendicare, întemeiată pe dispoziţiile art. 480 C. civ., este greşită, deoarece ignoră principiul de drept care guvernează concursul dintre legea specială şi legea generală - specialia generalibus derogant - şi care, pentru a fi aplicat, nu trebuie reiterat în fiecare lege specială.
În consecinţă, de principiu, persoanele cărora le sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ şi aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv dispoziţiile art. 480 C. civ.
Cu atât mai mult, persoanele care au utilizat procedura Legii nr. 10/2001 nu mai pot exercita, ulterior, acţiuni în revendicare având în vedere regula electa una via şi principiul securităţii raporturilor juridice consacrat în jurisprudenţa CEDO.
Aşa cum rezultă din considerentele anterior expuse ale acestei decizii în interesul legii, Legea nr. 10/2001 are, în privinţa imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, caracterul unei legi speciale, care, după intrarea sa în vigoare, exclude posibilitatea promovării unor acţiuni întemeiate pe normele de drept comun prin care se urmăreşte restituirea bunurilor ce cad în sfera sa de reglementare.
Aplicarea principiul de drept care guvernează concursul dintre legea specială şi legea generală - specialia generalibus derogant – nu poate fi condiţionat de rezultatul obţinut prin aplicarea legii speciale.
Singura premisă care interesează aplicarea principiul de drept ce guvernează concursul dintre legea specială şi legea generală este existenţa unei norme speciale şi a unei norme generale cu acelaşi domeniu de reglementare. Dacă această premisă există, aplicarea normei speciale este obligatorie, indiferent de rezultatul pe care aceasta îl determină.
Pe de altă parte, în cadrul procedurii demarate în baza Legii nr. 10/2001 instanţa de judecată a statuat că imobilul în litigiu cade în sfera de incidenţă a acestei legi, astfel încât, problema titlului pe care l-a avut statul a fost dezlegată cu ocazia acelui litigiu.
Prin urmare, concluzia instanţei de apel în sensul că prima instanţă nu a intrat în cercetarea fondului este lipsită de relevanţă din punctul de vedere al caracterului obligatoriu al aplicării Legii nr. 10/2001 pentru restituirea bunurilor ce intră în sfera sa de reglementare.
Se reţine că reclamanta nu se regăseşte în situaţia menţionată în considerentele deciziei în interesul legii în care, din motive obiective, nu a putut să utilizeze această procedură specială în termenele legale reglementate de Legea nr. 10/2001.
Dimpotrivă, ea a declanşat procedura administrativă reglementată de legea specială prin formularea unei notificări şi a obţinut din partea unităţii deţinătoare o dispoziţie prin care această notificare a fost soluţionată, situaţie în care, aşa cum se precizează în Decizia în interesul legii nr. 33 din 09 iunie 2008, cu atât mai mult, nu mai poate exercita, ulterior, o altă acţiune în realizarea dreptului având ca finalitate aducerea în patrimoniul său a părţii din imobil imposibil de restituit în natură, pentru considerentele dezvoltate anterior.
Un alt argument ar fi acela că ar fi prezentat importanţă preluarea cu titlu sau fără titlu a apartamentului cumpărat de pârâţii M.V. şi P. dacă reclamanta ar fi solicitat constatarea nulităţii contractului de vânzare-cumpărare încheiat de stat cu aceştia, întemeiată pe dispoziţiile art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, lucru pe care reclamanta nu l-a solicitat.
Este de asemenea fondată şi critica pârâţilor subdobânditori ai imobilului în litigiu privind imposibilitatea declarării ca nule a dezmembrările ulterioare preluării atât timp cât reclamanta nu a solicitat şi radierea dreptului de proprietate al Statului Român, înscris ca proprietar tabular al imobilului.
Astfel, prin acţiunea în rectificare de carte funciară se cere îndreptarea sau suprimarea unei înscrieri necorespunzătoare realităţii făcută în cartea funciară, pentru a pune de acord starea tabulară cu situaţia juridică reală a unui imobil.
Dispoziţiile art. 36 din Legea nr. 7/1996 prevăd limitativ cazurile de exercitare a acţiunii în rectificare, arătându-se că orice persoană interesată poate cere rectificarea înscrierilor în carte funciară, dacă printr-o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă se constată unul din cele patru cazuri prevăzute de această lege.
S-a reţinut corect de către instanţa de fond că limitele cercetării judecătoreşti sunt configurate de cadrul procesual de învestire, respectiv cadrul legal incident în cauză, fiind fără relevanţă apărările întemeiate pe instituţii sau principii de drept care exced acestor coordonate specifice cauzei pendinte.
În procedura de înscriere în cartea funciară, respectiv în procedura de radiere a înscrierilor efectuate, nu pot fi primite spre analiză considerente de fapt şi de drept care sunt specifice instituţiei acţiunii în revendicare a dreptului de proprietate, cu toate garanţiile şi principiile de drept intern şi internaţional care însoţesc această materie, pentru simplul fapt că reclamanta nu a înţeles să solicite rectificarea notării anterioare privind titlul statului român.
Astfel, petitul privind schimbarea situaţiei de carte funciară, negrefat pe o acţiune de fond, de nulitate sau anulare a dreptului de proprietate al Statului Român nu poate fi admis.
În ceea ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerul Finanţelor Publice, faţă de considerentele precedente de admitere a recursurilor, care antrenează păstrarea sentinţei primei instanţe, nu se mai impune analizarea acesteia, întrucât a devenit lipsită de interes, deoarece Ministerul Finanţelor Publice nu a fost obligat în prezentul raport juridic în care a fost chemat să răspundă.
Prin urmare, potrivit art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat şi, în baza art. 304 pct. 9 C. proc. civ., va modifica hotărârea recurată, în sensul că, în temeiul art. 296 C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, apelul declarat de reclamantă împotriva sentinţei civile nr. 388 din 18 decembrie 2008 a Tribunalului Braşov, secţia civilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursurile declarate de pârâţii M.V., M.P şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice - D.G.F.P. Braşov, împotriva deciziei nr. 83Ap din 10 iunie 2009 pronunţată de Curtea de Apel Braşov, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi familie.
Modifică Decizia recurată, în sensul că, respinge apelul declarat de reclamanta E.L.M.H. împotriva sentinţei civile nr. 388/S din 18 decembrie 2008 a Tribunalului Braşov, secţia civilă, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 18 iunie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3870/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 3768/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
