ICCJ. Decizia nr. 3777/2010. Civil. Pretenţii. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 3777/2010
Dosar nr. 44027/3/2008
Şedinţa publică din 17 iunie 2010
Asupra recursului de faţă, din examinarea lucrărilor cauzei, constată următoarele.
Reclamantul J.G. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, ca prin hotărârea judecătorească să fie obligat pârâtul la plata sumei de 1.000.000 Euro cu titlu de daune morale şi 100.000 lei daune materiale, ca urmare a condamnării sale pe nedrept la o pedeapsă privativă de libertate.
În motivarea acţiunii, reclamantul a arătat că a fost condamnat prin sentinţa nr. 1309 din 9 decembrie 1949 la 10 ani temniţă grea şi 5 ani degradare civică, pentru uneltire contra ordinii sociale, executând pedeapsa în condiţii infernale de viaţă. De asemenea, după expirarea pedepsei a executat o pedeapsă administrativă de 3 anila Penitenciarul Jilava, în baza decretului nr. 89/1958, fără a fi judecat sau condamnat.
Învestit cu soluţionarea cauzei, Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, prin sentinţa civilă nr. 670 din 1 aprilie 2009 a admis excepţia prescripţiei şi a respins acţiunea ca fiind prescrisă.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut că, în drept, cererea reclamantului a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 998-999 C. civ. şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Conform precizării făcute în şedinţa din 1 aprilie 2009, reclamantul a arătat că perioada pentru care solicită acordarea despăgubirilor menţionate este cea cuprinsă între 21 decembrie 1958 şi 21 decembrie 1961, perioadă în care a fost încarcerat la Penitenciarul Jilava fără ca să fie pronunţată o hotărâre de condamnare.
În raport de această precizare, pârâtul a invocat excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune al reclamantului, excepţie admisă de tribunal, având în vedere atât temeiul de drept al acţiunii reclamantului cât şi dispoziţiile art. 1 şi art. 3 din Decretul nr. 167/1958.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamantul, arătând că instanţa a considerat în mod greşit că despăgubirile cerute sunt solicitări de ordin patrimonial, admiţând excepţia prescrierii dreptului material la acţiune, constatând că dreptul la acţiune a fost prescris, în conformitate cu prevederile Decretului nr. 167/1958.
Reclamantul a arătat că, prin faptul că a fost condamnat pe nedrept şi ulterior condamnat fără să fie judecat, aşa cum a prezentat în acţiune, i s-a cauzat un prejudiciu nepatrimonial constând în consecinţe dăunătoare neevaluabile în bani ce au rezultat din atingerea şi încălcarea drepturilor lui personale nepatrimoniale la libertate, demnitate şi onoare.
A considerat că, fiind întrunite elementele răspunderii civile, în conformitate cu prevederile art. 504 C. proc. pen. şi cele ale art. 48 alin. (3) din Constituţie, se impune repararea integrală a prejudiciului.
Reclamantul a precizat că, în conformitate cu prevederile Legii nr. 221/2009, condamnarea prin sentinţa nr. 1309 din 9 decembrie 1949 constituie condamnare cu caracter politic, iar perioada de 3 ani (21 decembrie 1958 -21 decembrie 1961) de detenţie în Penitenciarul Jilava, constituie măsură administrativă cu caracter politic.
Faţă de prevederile art. 5 din Legea nr. 221/2009, reclamantul a considerat că este în drept a solicita despăgubiri pentru prejudiciul moral şi material suferit aceste condamnări.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV a civilă, prin Decizia civilă nr. 603 din 23 noiembrie 2009 a admis apelul reclamantului, a desfiinţat sentinţa apelată şi a trimis cauza spre rejudecare la Tribunalul Bucureşti.
Pentru a se pronunţa astfel, Curtea a reţinut că prima instanţă a respins ca prescrisă acţiunea reclamantului considerând-o întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 998-999 C. civ., Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi având în vedere precizarea condamnatului din 1 aprilie 2009, în sensul că, perioada pentru care solicită acordarea despăgubirilor menţionate este cea cuprinsă între 21 decembrie 1958 şi 1 decembrie 1961, perioadă în care a fost încarcerat la Penitenciarul Jilava fără ca împotriva sa să fie pronunţată o hotărâre de condamnare.
Reclamantul a executat o pedeapsă administrativă de 3 ani la Penitenciarul Jilava, în baza Decretului nr. 89/1958, astfel cum a rezultat din biletul de eliberare emis de Penitenciarul Jilava, depus în copie la fila 6 din dosarul tribunalului.
În conformitate cu noile modificări legislative aduse prin Legea nr. 221 din 2 iunie 2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, constituie măsură administrativă cu caracter politic orice măsură luată de organele fostei miliţii sau securităţi, având ca obiect dislocarea şi stabilirea de domiciliu obligatoriu, internarea în unităţi şi colonii de muncă, stabilirea de loc de muncă obligatoriu, dacă au fost întemeiate pe unul sau mai multe dintre următoarele acte normative: a) (...) Decretul nr. 89 din 17 februarie 1958.
Curtea a considerat incident speţei art. 5 din Legea nr. 221/2009, potrivit căruia, orice persoană care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, poate solicita instanţei de judecată, în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.
Reţinând ca situaţie de fapt că reclamantul a executând o pedeapsă administrativă de 3 ani la Penitenciarul Jilava, în baza Decretului nr. 89/1958, se încadrează în aceste prevederi legale, Curtea a considerat că indicarea de către reclamant a unui alt temei de drept pentru răspunderea statului în cauză nu leagă instanţa civilă cu această calificare juridică, stabilirea naturii răspunderii civile fiind atributul suveran al instanţei.
Astfel, calificarea juridică a cererii în raport de situaţia de fapt descrisă în acţiune este atributul instanţei, care, faţă de prevederile legale arătate, era obligată să pună în discuţia părţilor temeiul de drept al acţiunii, şi, după dezbaterea contradictorie a acestui aspect, instanţa urma să califice acţiunea din punct de vedere juridic.
Neprocedând astfel şi respingând acţiunea ca prescrisă, în contextul arătat mai sus, prima instanţă nu a cercetat fondul raporturilor juridice dintre părţi.
Împotriva deciziei curţii de apel a declarat recurs pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, întemeiat în drept pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ.
Criticile formulate în recurs au vizat în esenţă următoarele aspecte:
- instanţa de apel a reţinut prin considerente o altă situaţie de fapt, dar mai ales de drept, preluând motivarea apelantului din cererea de apel, fără a fi avute în vedere în primul rând, dispoziţiile art. 292 alin. (1) teza I C. proc. civ., potrivit cărora părţile nu se vor putea folosi înaintea instanţei de apel de alte motive, mijloace de apărare şi dovezi, decât cele invocate la prima instanţă sau arătate în motivarea apelului ori în întâmpinare.
Prin soluţia pronunţată instanţa de casare indică o altă calificare juridică a cererii de chemare în judecată, pe care instanţa de fond ar trebui să ţină cont cu ocazia rejudecării, prin înlocuirea de fapt a temeiului juridic şi conduce de fapt la o schimbare a obiectului cererii cu care a fost învestită, instanţa fondului subrogându-se(numai) în drepturi, reclamantului.
Recurentul susţine că în raport de cadrul procesual fixat de reclamant (o cerere în acţiune de răspundere delictuală), instanţa fondului a făcut o aplicare corectă a dispoziţiilor legale indicate de către reclamant raportat la situaţia de fapt, prin admiterea excepţiei dreptului material la acţiune a reclamantului, având în vedere atât temeiul de drept al acţiunii reclamantului cât şi dispoziţiilor art. 1 şi art. 3 din Decretul nr. 167/1958, respingând acţiunea ca fiind prescris dreptul material la acţiune al reclamantului.
O altă critică vizează faptul că Legea nr. 221/2009 este un act normativ de recentă aplicare, având în vedere că a intrat în vigoare prin publicarea sa în M.Of. nr. 396 la data de 11 iunie 2009, deci, după data înregistrării cererii de chemare în judecată pe rolul instanţei, dar şi după pronunţarea soluţiei de către instanţa de fond.
Cunoscut fiind că, potrivit principiului neretroactivităţii, legea se aplică pentru viitor, cu excepţia legii penale sau contravenţionale mai favorabile, neexistând nicio dispoziţie tranzitorie/contrară pentru a stabili modalitatea de aplicare, rezultă că acest act normativ nu-şi găseşte aplicarea în prezenta cauză, instanţa de fond neputând face aplicare unui act normativ care nu era în vigoare la data învestirii sale cu soluţionarea cererii de chemare în judecată.
O ultimă critică vizează faptul că instanţa de apel a apreciat eronat că în cauză ar fi incidente noile dispoziţii cuprinse prin Legea nr. 221/2009, întrucât legiuitorul a avut în vedere, în principal, categoria de persoane ale căror condamnări de natură politică îşi produceau efectele în continuare, dat fiind că faptele care au constituit obiectul condamnărilor sunt şi astăzi prevăzute de legea penală şi nu sunt întrunite condiţiile pentru a opera reabilitarea de drept.
Unele dintre persoanele condamnate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 pentru infracţiuni împotriva statului au solicitat, după anul 1990, anularea hotărârilor de condamnare pe calea exercitării unor căi extraordinare de atac. De asemenea, consecinţele condamnărilor au fost şterse prin efectul legii în cazul acelor infracţiuni care au fost dezincriminate, precum sabotaj, ofensă adusă autorităţii, etc. Totodată, statul a acordat o serie de drepturi persoanelor persecutate din motive politice prin Decretul-lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum şi celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, republicat, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi celor cărora li s-a recunoscut calitatea de luptător în rezistenţa anticomunistă persoanelor condamnate pentru infracţiunile săvârşite din motive politice, precum şi persoanelor împotriva cărora au fost dispuse, din motive politice, măsuri administrative abuzive, aprobată cu modificări şi condamnări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările şi completările ulterioare.
Prin urmare, susţine recurentul, numai în ceea ce priveşte acea categorie de persoane care nu au beneficiat de o minimă reparaţie morală constând în ştergerea consecinţelor penale ale condamnărilor lor s-ar putea aplica prevederile Legii nr. 221/2009.
În cauza de faţă, nu există o condamnare cu caracter politic dispusă asupra reclamantului în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, însuşi acesta precizând în şedinţa publică din data de 01 aprilie 2009, în faţa instanţei de fond, că împotriva sa nu a fost pronunţată o hotărâre de condamnare.
A reţine că, în speţă, dispoziţiile Legii nr. 221/2009 sunt aplicabile, independent de modul în care este fundamentată cererea de chemare în judecată, cu care a fost învestită şi în limitele căreia a fost obligată a se pronunţa instanţa de fond, conduce la pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti criticabilă, potrivit art. 304 pct. 9 C. proc. civ., deşi, cu ocazia dezbaterilor, la judecarea apelului, a fost învederat instanţei faptul că reclamantul nu a formulat critici de natură să modifice în tot hotărârea atacată, ci înţelege să-şi modifice cererea iniţială de chemare în judecată, apelul fiind formulat cu încălcarea dispoziţiilor art. 292 C. proc. civ.
Analizând recursul, Înalta Curte constată criticile ca fiind nefondate pentru următoarele considerente:
Deşi în cuprinsul motivelor de recurs au fost indicate şi dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., Înalta Curte nu a identificat nici o critică care să poată fi circumscrisă acestui motiv de modificare a hotărârii, astfel încât nu le va primi.
Înalta Curte apreciază ca nefondate criticile ce pot atrage incidenţa motivului de recurs reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Conform prevederilor art. 129 alin. (4) C. proc. civ., cu privire la situaţia de fapt şi motivarea în drept pe care părţile le invocă în susţinerea pretenţiilor şi apărărilor lor, judecătorul este în drept să le ceară acestora să prezinte explicaţii, oral sau în scris, precum şi să pună în dezbaterea lor orice împrejurări de fapt ori de drept, chiar dacă nu sunt menţionate în cerere sau în întâmpinare.
Este adevărat că la data intentării acţiunii nu exista un act normativ care să reglementeze dreptul persoanelor care au suferit condamnări cu caracter politic sau care au făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic în timpul regimului comunist de a se adresa justiţiei pentru constatarea unor atare situaţii şi de a fi despăgubite pentru prejudiciul suferit.
Analizând pricina exclusiv sub aspectul prescripţiei, prin raportare la textele legale privitoare la răspunderea civilă delictuală, prima instanţă a stabilit că reclamantul se putea adresa justiţiei pentru repararea prejudiciului cel mai târziu într-un termen de trei ani de la data de 22 decembrie 1989.
Nu există însă niciun indiciu că un atare demers, odată dovedite susţinerile în fapt ale reclamantei, ar fi avut şanse de câştig faţă de stadiul legislaţiei naţionale din momentul introducerii cererii de chemare în judecată.
Pe parcursul procesului, la data de 2 iunie 2009 Parlamentul României a adoptat Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, iar la data de 11 iunie 2009 legea a fost publicată în M.Of., partea I, nr. 396.
Prin acest act normativ, legiuitorul a înţeles să definească ce se înţelege prin „condamnare cu caracter politic" (art.1 alin.1), precum şi prin „măsură administrativă cu caracter politic" ( art. 3 ), a enumerat faptele considerate a fi atras condamnări şi măsuri administrative cu acest caracter, a prevăzut condiţiile în care şi alte fapte se încadrează în această categorie, fără a fi enumerate expres în lege şi, totodată, a prevăzut posibilitatea persoanelor care consideră că au suferit o condamnare sau care au făcut obiectul unor măsuri administrative de acest gen de a se adresa instanţelor judecătoreşti pentru constatarea caracterului politic al condamnării pentru alte fapte decât cele expres enumerate în lege [art. 1 alin. (4), art. 4 alin. (1)], sau pentru constatarea caracterului politic al măsurii administrative [art. 3 şi art. 4 alin. (2 )].
În art. 5 alin. (1) lit. a) al legii s-a reglementat dreptul persoanelor care au suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 sau care au făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic de a primi din partea statului despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit.
În raport de obiectul cererii de chemare în judecată, Curtea a reţinut corect că analiza legalităţii şi temeiniciei pretenţiilor reclamantului, trebuia să se facă în raport de prevederile Legii nr. 221/2009, inclusiv sub aspectul excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune.
Cum acest act normativ a intrat în vigoare pe parcursul soluţionării cauzei şi este de imediată aplicare, întrucât reglementează un raport juridic în curs de desfăşurare, fiind expresia voinţei statului român de a repara o anumită categorie de erori săvârşite în perioada regimului comunist, soluţia procesuală a instanţei de apel este la adăpost de critică.
În ceea ce priveşte criticile formulate pe aspectul temeiniciei acţiunii reclamantului, acestea nu vor fi analizate de instanţa de recurs întrucât, pe de o parte, litigiul a fost soluţionat pe excepţia dreptului material la acţiune, iar, pe de altă parte, în actuala configuraţie a dispoziţiilor art. 304 C. proc. civ. interpretarea în recurs a probelor în sensul restabilirii situaţiei de fapt şi analiza temeiniciei pretenţiei reclamantului nu mai este posibilă, instanţa de recurs putând cenzura numai aspectele de nelegalitate ale hotărârii atacate.
Faţă de considerentele precedente, recursul apare ca nefondat şi va fi respins ca atare pe temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice împotriva deciziei nr. 603 din 23 noiembrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 17 iunie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3778/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 3773/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
