ICCJ. Decizia nr. 404/2010. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 404/2010
Dosar nr. 26.477/3/2007
Şedinţa publică din 27 ianuarie 2010
Asupra recursului de faţă, constată următoarele:
Prin cererea formulată la 10 aprilie 2007, reclamanţii P.D.A., T.A.M., N.O.C., P.I.R. şi C.A.G. au chemat în judecată pe pârâţii Primăria Municipiului Bucureşti prin Primarul General, SC C. SA, U.V. şi U.M. solicitând să se constate nevalabilitatea titlului statului cu privire la imobilul situat în Bucureşti, sectorul 5 şi obligarea pârâţilor să lase în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul reclamanţilor.
În motivarea acţiunii s-a arătat că imobilul a fost dobândit în proprietate de către autorul reclamanţilor P.I. la data de 6 octombrie 1939, prin actul de vânzare-cumpărare transcris la Secţia notariat a Tribunalului Ilfov sub nr. 15137/1939, fiind trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr. 92/1950.
Reclamanţii sunt moştenitorii lui G.A. care l-a moştenit pe adevăratul proprietar P.I.
S-a arătat că actul de naţionalizare este contrar Codului civil, a Constituţiei din 1948, nefiind un titlu valabil pentru stat, conform Legii nr. 213/1998 şi, întrucât bunul nu a ieşit niciodată, în mod valabil din patrimoniul titularului său, nu putea fi transmis valabil pârâţilor prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 41165/1996 încheiat de Primăria Municipiului Bucureşti prin SC C. SA, în favoarea pârâţilor U.V. şi M.
În drept acţiunea s-a întemeiat pe art. 480, art. 481 C. civ.
Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a pronunţat sentinţa civilă nr. 435 din 29 februarie 2008 prin care a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active, ca neîntemeiată, a admis acţiunea reclamanţilor, a constatat nevalabilitatea titlului asupra imobilului situat în Bucureşti, sectorul5, a obligat pe pârâţii U.V. şi M. să lase reclamanţilor în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul situat la adresa menţionată (construcţie şi teren aferent), a respins acţiunea formulată în contradictoriu cu SC C. SA ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut, cu privire la dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu, că acesta a aparţinut lui P.I. conform actului de vânzare-cumpărare nr. 35917 din 6 octombrie 1939.
Potrivit certificatului de moştenitor nr. 700 din 3 iunie 1987 emis de Notariatul de Stat Local Sector 2 Bucureşti, G.A. a fost moştenitoarea testamentară a lui P.I. (ca legatară universală), iar reclamanţii sunt moştenitorii acesteia din urmă.
Tribunalul a mai reţinut, totodată, că prin Decretul de naţionalizare nr. 92/1950 s-a dispus trecerea în proprietatea statului a acestui imobil, iar prin contractul de vânzare-cumpărare cu nr. 41165/1996, încheiat în baza Legii nr. 112/1995, Primăria Municipiului Bucureşti, prin S.C. C. SA, a vândut pârâşilor U.V. şi U.M., chiriaşi, imobilul în litigiu.
Prin dispoziţia Primarului General al municipiului Bucureşti nr. 4329 din 16 mai 2005 s-a dispus restituirea în natură, conform Legii nr. 10/2001, către reclamanţi a imobilului situat în Bucureşti, cu excepţia apartamentelor vândute în baza Legii nr. 112/1995, între care se află şi acela deţinut de pârâţii persoane fizice în speţă.
Reţinând că prin Decretul nr. 92/1950 s-a dispus trecerea în proprietatea statului a imobilului în litigiu, instanţa a constatat că această preluare s-a făcut cu titlu gratuit şi fără acordul proprietarului, ceea ce contrazicea prevederile constituţionale în vigoare.
În plus, instanţele judecătoreşti sesizate anterior de reclamanţi cu acţiuni în revendicare privind apartamente din acelaşi imobil au stabilit, definitiv şi irevocabil, că autorul reclamanţilor P.I., fiind funcţionar, făcea parte dintr-o categorie exceptată de la naţionalizare (cu trimitere în acest sens, la Decizia civilă nr. 995 din 28 septembrie 2001 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, definitivă şi irevocabilă prin respingerea apelurilor).
Întrucât imobilul în litigiu nu a trecut cu titlu valabil în proprietatea statului şi recunoscându-se implicit, cu efect retroactiv, dreptul de proprietate al reclamanţilor, instanţa a constatat că aceştia deţin un bun, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, iar prin vânzarea imobilului către chiriaşi s-a realizat o privare a reclamanţilor de proprietatea lor.
A fost înlăturată apărarea pârâţilor referitoare la buna-credinţă a acestora la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare, considerându-se că respectiva atitudinea subiectivă nu este suficientă pentru dobândirea dreptului de proprietate şi că nu ar putea reprezenta un criteriu de preferabilitate în cadrul acţiunii în revendicare întemeiate pe dispoziţiile art. 480 C. civ.
Totodată, s-a considerat ca fiind incidentă jurisprudenţa relevantă a Curţii Europene care a pus în discuţie situaţii litigioase similare, concluzionând că vânzarea de către stat a unui bun al altuia, combinată cu lipsa totală a despăgubirii constituie o privaţiune contrară art. 1 din Protocolul nr. 1.
Împotriva sentinţei au declarat apel Primăria Municipiului Bucureşti prin Primarul General şi U.V. şi U.M.
1) Primăria municipiului Bucureşti prin Primarul General a criticat soluţia sub aspectul lipsei de interes în ceea ce priveşte constatarea preluării fără titlu a imobilului în litigiu, în proprietatea statului, întrucât odată cu apariţia Legii nr. 10/2001 au fost definite în mod corect atât imobilele preluate în mod abuziv, cât şi modalităţile de reparaţie (restituire în natură, ori prin echivalent).
Cât timp prin lege specială s-a statuat că toate imobilele trecute în proprietatea statului în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989 au fost preluate în mod abuziv, instanţa nu mai poate să constate altceva decât ceea ce prevede legea, ca atare nu se justifică interesul.
S-a mai susţinut că speţei îi este aplicabil în exclusivitate, regimul special al Legii nr. 10/2001, întrucât, în caz contrar, ar însemna să coexiste două reglementări diferite ale acestor categorii de litigii respectiv, dreptul comun şi calea specială dată de Legea nr. 10/2001.
Or, trebuia considerat că norma specială suprimă practic dreptul comun şi face inadmisibil astfel, demersul judiciar al acţiunii obişnuite în revendicare, cu privire la imobile ce cad sub incidenţa de reglementare a actului normativ special, sens în care a fost invocată şi Decizia nr. 33/2008 a Secţiilor Unite ale Î.C.C.J.
2) Pârâţii U.V. şi U.M. au criticat sentinţa susţinând, de asemenea, neglijarea raportului dintre norma generală şi cea specială.
S-a arătat că valabilitatea contractului de vânzare-cumpărare a fost constatată irevocabil prin sentinţa civilă nr. 5564 din 20 noiembrie 2003 a Judecătoriei sectorului 5 (menţinută prin Decizia nr. 1602 din 12 septembrie 2006 a Curţii de Apel Bucureşti), astfel încât în favoarea apelanţilor-pârâţi funcţionează atât principiul securităţii raporturilor juridice, cât şi cel al validităţii aparenţei în drept.
Ambele apeluri au fost respinse ca nefondate prin Decizia civilă nr. 100/A din 16 februarie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a.
În considerentele deciziei s-a reţinut că nu poate fi primită critica vizând inadmisibilitatea acţiunii în revendicare, chestiune de drept tranşată de altminteri prin Decizia în interesul legii nr. 33/2008, conform căreia „nu se poate aprecia, în toate situaţiile, că existenţa Legii nr. 10/2001 ar exclude o asemenea acţiune, întrucât este posibil ca reclamantul să se poată prevala de un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 şi trebuie să i se asigure astfel, accesul la justiţie".
Or, s-a constatat că în speţă, nevalabilitatea titlului statului a fost stabilită definitiv şi irevocabil prin hotărâri judecătoreşti, anterior promovării prezentei acţiuni (în anii 2001, 2002). Totodată, calitatea de persoană îndreptăţită a reclamanţilor a fost reconfirmată şi prin dispoziţia emisă de primar pe temeiul Legii nr. 10/2001, prin care au fost restituite părţi din imobil, cu excepţia celor care fuseseră vândute conform Legii nr. 112/1995.
În consecinţă, reclamanţilor li s-a creat nu numai speranţa legitimă, ci chiar li s-a recunoscut existenţa unui bun, în accepţiunea art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie.
Pe acest aspect, Curtea Europeană a Drepturilor Omului s-a pronunţat în mai multe cauze (Păduraru v. România, Străin şi Porţeanu) ca fiind întrunită prima cerinţă a art. 1 din Protocolul nr. 1 menţionat anterior, atunci când a avut loc recunoaşterea dreptului de proprietate în patrimoniul petenţilor.
În aceste condiţii, privarea de proprietate nu se mai poate face decât pentru cauză de utilitate publică, potrivit dispoziţiilor legale şi în aşa fel încât măsura să răspundă criteriului proporţionalităţii.
Or, în speţă, asemenea cerinţe nu sunt întrunite întrucât vânzarea de către stat a bunului altuia către terţi, chiar dacă aceştia sunt de bună-credinţă, constituie o privare de bun care, combinată cu lipsa totală de despăgubiri, este contrară normelor convenţionale.
Tot din perspectiva jurisprudenţei Curţii Europene, instanţa de apel a reţinut că nu poate considera că pârâţii au dobândit un bun în momentul în care s-a respins irevocabil cererea de anulare a contractului de vânzare-cumpărare, câtă vreme vânzarea de către stat a bunului altuia constituie o privare de proprietate.
Decizia a fost atacată cu recurs de către apelanţii-pârâţi U.V. şi U.M., care au formulat următoarele critici:
- În mod greşit instanţa a analizat cu referire la apelul pârâţilor un motiv pe care aceştia nu l-au invocat, referitor la inadmisibilitatea acţiunii în revendicare.
O analiză asemănătoare este realizată şi cu privire la nevalabilitatea titlului statului deşi dimpotrivă, apelanţii au pretins existenţa valabilităţii titlului şi ca atare, faptul că imobilul făcea obiectul Legii nr. 112/1995.
Instanţa de apel şi-a motivat hotărârea pe jurisprudenţa CEDO, care nu stabileşte însă, cui revine proprietatea atunci când părţile prezintă deopotrivă, două titluri legal constituite.
În acest fel, este înlăturată aplicarea Legii nr. 10/2001, cu motivarea că nu asigură cadrul necesar valorificării dreptului de proprietate şi că ar fi vorba de o încălcare a proprietăţii protejate de art. 1 din Protocolul nr. 1, deşi în speţă se punea problema comparării a două titluri de proprietate.
În drept, au fost invocate dispoz. art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Examinând criticile formulate, Înalta Curte constată caracterul fondat al acestora în sensul următoarelor considerente:
Soluţia de admitere a acţiunii în revendicare s-a bazat pe raţionamentul instanţei conform căruia în pricina dedusă judecăţii, reclamanţii s-au prevalat de un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, împrejurare dedusă din aceea că prin hotărâri irevocabile pronunţate în anii 2001, 2002, s-ar fi constatat nevalabilitatea preluării imobilului de către stat.
Totodată, s-a reţinut că o confirmare a calităţii de proprietar a autorului reclamanţilor ar fi reprezentată de dispoziţia emisă de primar pe temeiul Legii nr. 10/2001, conform căreia părţi din imobil au fost restituite reclamanţilor (cu excepţia apartamentelor care fuseseră deja înstrăinate). În felul acesta, s-ar fi creat reclamanţilor nu numai „speranţa legitimă" la redobândirea bunului, ci s-a recunoscut chiar existenţa unui bun în patrimoniul lor.
Asemenea considerente sunt însă eronate, în condiţiile în care singurele hotărâri de care s-au prevalat părţile pe parcursul procesului, pronunţate în anii 2001, 2002 (având în vedere că instanţa de apel nu le particularizează) sunt cele care au soluţionat acţiunea în revendicare formulată de reclamanţi cu privire la imobilul din sect. 5, în contradictoriu cu Consiliul General al Municipiului Bucureşti şi cu S.C. C. S.A.
Or, dacă prin sentinţa civilă nr. 995 din 28 septembrie 2001 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, menţinută în apel potrivit deciziei nr. 145/A din 19 martie 2002 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, s-a admis acţiunea în revendicare, reţinându-se nevalabilitatea titlului statului, în continuare, în recursul exercitat, cele două hotărâri au fost casate şi prin rejudecarea cauzei, acţiunea respinsă (Decizia nr. 5388 din 30 septembrie 2004 a Î.C.C.J., secţia civilă şi de proprietate intelectuală).
Conform considerentelor deciziei menţionate, intrate în puterea lucrului judecat, soluţia de respingere a acţiunii a fost dată de împrejurarea că imobilul fusese înstrăinat (şi deci, cererea a fost greşit îndreptată), nemaiprocedându-se la analiza valabilităţii sau nevalabilităţii titlului satului.
Rezultă că, în aprecierea existenţei unui bun în patrimoniul reclamanţilor instanţa de apel s-a întemeiat pe verificările jurisdicţionale conţinute de hotărâri judecătoreşti care nu mai produceau însă efecte juridice, fiind desfiinţate în calea de atac.
Tot astfel, cu referire la jurisprudenţa CEDO, instanţa a considerat că ar rezulta calitatea de proprietari şi deţinerea bunului de către reclamanţi din emiterea dispoziţiei primarului în conformitate cu Legea nr. 10/2001, prin care partea de imobil neînstrăinată a fost restituită acestora.
Or, o asemenea dispoziţie de restituire valorează titlu şi confirmă dreptul de proprietate cu privire la imobilul restituit, nu şi în privinţa părţii nerestituite, pentru care „speranţa legitimă" ce se putea naşte în favoarea părţii dacă ar fi apelat la dispoziţiile legii speciale era aceea a măsurilor reparatorii prin echivalent.
Aşadar, deşi referirea la jurisprudenţa CEDO nu este - contrar susţinerii recurenţilor - eronată întrucât ea constituie, împreună cu normele Convenţiei aşa - numitul „bloc de convenţionalitate" impunându-se ca atare statelor, în acelaşi timp, instanţa a reţinut greşit incidenţa art. 1 din Protocolul nr. 1 în favoarea reclamanţilor cu referire la hotărâri judecătoreşti a căror valoare juridică fusese înlăturată prin casarea lor.
Această premisă eronată a dus şi la concluzia greşită a instanţei în sensul că pârâţii nu s-ar prevala în mod valabil de un bun deoarece, deşi deţin o hotărâre judecătorească irevocabilă, de confirmare a valabilităţii contractului de vânzare-cumpărare, a fost în realitate, vorba de vânzarea bunului altuia. Or, faptul că bunul ar fi fost al altuia - în speţă, al reclamanţilor - a fost stabilit de instanţă, astfel cum s-a arătat, cu referire la hotărâri judecătoreşti ale căror efecte fuseseră înlăturate din punct de vedere juridic.
Rezultă că în soluţionarea cauzei instanţa s-a întemeiat pe împrejurări de fapt insuficient clarificate, trăgând consecinţe juridice în legătură cu existenţa noţiunii de bun şi incidenţa dispoziţiilor art. 1 din Protocolul nr. 1 în favoarea reclamanţilor, pe baza unor realităţi juridice inexistente.
Tot astfel, aprecierea în legătură cu inexistenţa unui drept de proprietate al pârâţilor (şi în mod corespunzător, a unui bun în patrimoniul acestora) deşi se prevalau de o hotărâre irevocabilă, care le confirmase contractul de vânzare-cumpărare, a avut în vedere aceeaşi situaţie premisă, constând în hotărâri anterioare care ar fi statuat asupra nevalabilităţii preluării bunului de către stat.
În consecinţă, constatând incorecta stabilire a elementelor de fapt pe baza cărora s-a concluzionat din punct de vedere juridic asupra dreptului de proprietate al părţilor şi văzând dispoz. art. 314 C. proc. civ., recursul va fi admis şi cauza trimisă spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
La reluarea judecăţii, instanţa urmează să verifice, raportat şi la judecăţile anterioare ale părţilor în cadrul cărora s-a pus în discuţie şi s-a dezbătut problema proprietăţii cine se prevalează de un bun în sensul Convenţiei şi în favoarea cărei părţi este incident art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie.
Chestiunea admisibilităţii acţiunii în revendicare, astfel cum a fost dezlegată de instanţele anterioare rămâne câştigată cauzei, De altminteri, criticile recurentului sub acest aspect au vizat nu greşita rezolvare a problemei admisibilităţii acţiunii, ci faptul că nu ar fi dedus analizei în apel o asemenea împrejurare, astfel încât instanţa ar fi depăşit limitele învestirii.
Susţinerea recurentului este însă nefondată, în condiţiile în care critica respectivă s-a regăsit în apelul celeilalte părţi, aşa încât instanţa a fost corect învestită şi trebuia să se pronunţe asupra acestui aspect.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de pârâţii U.V. şi U.M. împotriva deciziei nr. 100 A din 16 februarie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Casează Decizia atacată şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi curte de apel.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 27 ianuarie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4049/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 4028/2010. Civil. Acţiune în constatare. Recurs → |
|---|
