ICCJ. Decizia nr. 4056/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 4056/2010
Dosar nr. 26622/3/2008
Şedinţa publică din 29 iunie 2010
Asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:
Prin dispoziţia nr. 10760 din 4 iunie 2008, Primarul General al Municipiului Bucureşti a respins notificarea formulată de T.D. - vizând restituirea în natură a terenului în suprafaţă de 97,99 mp situat în Bucureşti, sector 2 - cu motivarea că notificatoarea nu a făcut dovada preluării abuzive a imobilului.
La 8 iulie 2008, persoana îndreptăţită a contestat această dispoziţie solicitând instanţei - în contradictoriu cu Municipiul Bucureşti, prin Primarul General - să oblige pârâtul de a-i restitui în natură şi diferenţa de 97,99 mp din suprafaţa totală de 278,89 mp, reprezentând terenul aferent casei de locuit, situată în Bucureşti, sector 2.
Investit în primă instanţă, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, prin sentinţa nr. 598 din 23 aprilie 2009, a admis acţiunea şi anulând dispoziţia atacată, a obligat pârâtul, să-i restituie în natură reclamantei suprafaţa de 97,99 mp, ce a constituit obiectul notificării nr. 3970 din 8 octombrie 2001.
Pentru a se pronunţa astfel, prima instanţă a reţinut în esenţă că reclamanta este unica moştenitoare legală a defunctului M.P., fostul proprietar al terenului în litigiu, care a fost trecut în proprietatea statului prin efectul sentinţei penale nr. 1324/1959, pronunţată de fostul Tribunal Popular al Raionului Tudor Vladimirescu, ce a dispus confiscarea întregii averi a celui în cauză, urmare condamnării sale la pedeapsa de 16 ani închisoare, în baza Legii nr. 284/1947.
Ulterior, mai arată instanţa fondului, prin sentinţa penală nr. 1749/1975 pronunţată de Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti, autorul reclamantei a fost reabilitat iar pedeapsa complementară a confiscării averii înlăturată, situaţie în care în mod greşit s-a reţinut, prin dispoziţia atacată că, în privinţa terenului a cărui retrocedare s-a solicitat, nu s-a făcut dovada preluării abuzive.
Soluţia a fost menţinută de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, care, prin Decizia nr. 599 din 20 noiembrie 2009, în esenţă cu aceeaşi motivare, a respins ca nefondat apelul pârâtului, reţinând aplicaţiunea în speţă a prevederilor art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 10/2001.
În cauză, a declarat recurs în termen legal, pârâtul Municipiul Bucureşti, reprezentat prin Primarul General care, invocând prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., critică hotărârile pronunţate, pe considerentul greşitei restituiri a terenului pentru care s-a formulat notificarea, în condiţiile în care acesta a fost trecut în proprietatea statului în baza unei sentinţe penale de condamnare şi nu intră în sfera de reglementare a art. 2 din Legea nr. 10/2001.
Tot astfel, se mai arată, reclamanta nu a anexat notificării suficiente înscrisuri care, întregite cu actele originare doveditoare ale dreptului de proprietate, să facă dovada calităţii sale de persoană îndreptăţită.
Recursul se priveşte ca nefondat, urmând a fi respins, în considerarea argumentelor ce succed.
Potrivit dispoziţiilor art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 10/2001, în categoria imobilelor preluate în mod abuziv pot intra şi orice alte imobile preluate de stat cu titlu valabil, astfel cum acesta este definit prin art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia, cu modificările şi completările ulterioare.
Legiuitorul a înţeles astfel să delimiteze această categorie de imobile de cele enumerate la lit. a-g din lege şi să acopere orice alte situaţii în care statul a preluat imobile de la particulari prin abuz, aplicarea incorectă a legii ori aplicarea unei legi neconstituţionale sau contrară tratatelor internaţionale, la care România era parte la data preluării.
În speţă, este de necontestat că M.P. - bunicul reclamantului - a fost proprietarul terenului în litigiu, pe care l-a dobândit prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 34190/ 1947.
Este adevărat că acest teren, ca de altfel întreaga avere a autorului reclamantei, a fost supus confiscării speciale, ca efect al condamnării pronunţată prin sentinţa penală nr. 1324 din 25 august 1959 însă ulterior, în acord cu prevederile art. 135 şi art. 137 C. pen., M.P. a fost reabilitat (a se vedea sentinţa penală nr. 1749 din 31 octombrie 1975 - fila 23 dosar fond) iar Legea nr. 284/1947 care a constituit temeiul legal al condamnării, a fost abrogată expres prin Decretul nr. 210/1960, care a stabilit regimul mijloacelor de plată străine, a metalelor şi pietrelor preţioase.
Tot astfel, acţiunea formulată de reclamantă în baza dispoziţiilor art. 341 din OUG nr. 190/2000, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 261/2002, a fost admisă de Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti care, prin sentinţa civilă nr. 2729 din 9 aprilie 2004, irevocabilă, a obligat pârâta Banca Naţională a României să-i plătească celei în cauză contravaloarea aurului confiscat de la autorul său reţinând, cu autoritate de lucru judecat, caracterul abuziv al preluării bunurilor, cu încălcarea reglementărilor constituţionale în vigoare la acea dată, în condiţiile în care a fost sancţionată simpla deţinere şi necedare a celor 120 de monede din aur, nereţinându-se obţinerea acestora prin activităţi ilicite (f.69 - dos. fond).
În adevăr, contrar art. 16 din Constituţia României de la 1938, în vigoare la data adoptării Legii nr. 248/1947, acest act normativ incrimina simpla deţinere şi necedare către Banca Naţională a metalelor sau pietrelor preţioase, fără a distinge după cum dobândirea acestora s-a realizat prin mijloace licite sau ilicite, reglementări care erau în dezacord atât cu legea fundamentală cât şi cu art. 17 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului.
Aşa fiind, în mod corect au reţinut instanţele aplicaţiunea în cauză a dispoziţiilor art. 2 alin. (1) lit. h) din lege.
Cât priveşte susţinerea vizând nedepunerea de către reclamantă, anexat notificării, a tuturor actelor ce atestă calitatea sa de persoană îndreptăţită, nici aceasta nu poate fi reţinută ca argument legal, în combaterea hotărârii dată în apel.
Astfel din nicio dispoziţie a legii, inclusiv din interpretarea prevederilor art. 23 din Legea nr. 10/2001, nu rezultă că persoana îndreptăţită, în combaterea deciziei de respingere a notificării, nu ar putea depune acte noi în instanţă, din care să rezulte calitatea sa de proprietar sau de moştenitor al fostului proprietar al imobilului ce face obiectul cererii de restituire.
Or, aşa cum s-a arătat, prin actele depuse la dosarul cauzei (contract de vânzare-cumpărare, certificat de moştenitor, act de donaţie, copii ale hotărârilor judecătoreşti invocate, etc. - f. 18-30 dos.fond) reclamanta a făcut cu prisosinţă dovada calităţii sale de unic moştenitor al fostului proprietar al terenului în legătură cu care s-a formulat notificarea, de la care imobilul a fost preluat abuziv.
În considerarea celor ce preced, recursul urmează a se respinge.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti, prin primar general împotriva deciziei nr. 599 din 20 noiembrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 29 iunie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4058/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 4054/2010. Civil → |
|---|
