ICCJ. Decizia nr. 4074/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 4074/2010
Dosar nr. 4480/117/2007
Şedinţa din 29 iunie 2010
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin dispoziţia nr. 4038 din 18 decembrie 2003, Primarul Municipiului Cluj Napoca a respins notificarea formulată de B.R.A., O.E.A. şi H.T., vizând restituirea apartamentelor, rămase neînstrăinate către chiriaşi, situate în imobilul din Cluj, înscris în C.F. 2857, nr. top 33 cu motivarea că petenţii nu au făcut dovada calităţii de moştenitor după fostul proprietar tabular al imobilului.
La 27 ianuarie 2004, persoanele îndreptăţite au contestat această dispoziţie, solicitând instanţei, în contradictoriu cu Primarul Municipiului Cluj Napoca şi Ministerul Finanţelor Publice prin D.G.F.P. Olt, să oblige pârâţii a le restitui în natură, părţile din imobilul în legătură cu care s-a formulat notificarea, care nu au făcut obiectul vreunor înstrăinări, în condiţiile Legii nr. 112/1995.
Un prim ciclu procesual a fost finalizat prin Decizia nr. 4190 din 23 mai 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, care, admiţând recursurile declarate în cauză, formulate atât de reclamanţi cât şi de pârâţi şi intervenienţi, a casat Decizia dată în apel cât şi sentinţa pronunţată în primă instanţă şi a trimis cauza aceluiaşi tribunal, pentru rejudecare.
Pentru a decide astfel, instanţa supremă a reţinut că deşi reclamanţii au dovedit vocaţia succesorală după S.V., fosta proprietară tabulară a imobilului, de la care nemişcătorul a fost preluat de stat în temeiul Decretului nr. 92/1950, aceştia nu au probat însă dacă autorii lor, M.D., H.T. şi H.M. au şi acceptat succesiunea, aspect esenţial pentru legitimarea procesuală activă.
Or, se arată în motivarea deciziei, interpretarea ce trebuie dată dispoziţiilor art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 este aceea că repunerea de drept în termenul de acceptare a succesiunii operează pentru moştenitorii persoanelor fizice, proprietari ai imobilelor la data preluării abuzive, prin aceştia înţelegându-se moştenitorii din clasa şi gradul cel mai apropiat.
Astfel, repunerea în termenul de acceptare nu operează de drept şi în mod absolut, până la limita vocaţiei succesorale stabilită prin art. 4 din Legea fiscală din 28 iulie 1921, când cercul rudelor chemate de lege la moştenire a fost restrâns pe linie colaterală, la cele până la gradul al IV-lea inclusiv, ci doar în cazul moştenitorilor de gradul cel mai apropriat pe linie descendentă, colaterală sau ascendentă, faţă de persoana fizică proprietară a imobilului la data preluării abuzive şi al soţului supravieţuitor al acesteia.
În situaţia în care au intervenit succesiuni succesive, cum este cazul în speţă, pentru dovedirea calităţii de persoană îndreptăţită la acordarea măsurilor reparatorii şi implicit a legitimării procesuale active şi pentru că legea nu recunoaşte îndreptăţirea persoanelor care au renunţat la moştenire, este necesar ca reclamanţii să facă dovada acceptării moştenirilor, până la proprietarul tabular al imobilului de la data preluării abuzive, pentru fiecare clasă şi grad de moştenitor în parte.
Or, reclamanţii, colaterali de gradul III şi IV cu proprietara tabulară – deci aflându-se la un grad succesibil situat la limita vocaţiei succesorale – au depus la dosar, doar acte de stare civilă, necesare, dar nu şi suficiente pentru a-şi legitima calitatea procesuală activă, acte cu care şi-au probat doar vocaţia succesorală, fără a face dovada acceptării succesiunilor succesive, situaţie în care nu pot fi consideraţi şi moştenitori ai proprietarei tabulare a imobilului.
În rejudecare, Tribunalul Cluj, secţia civilă, prin sentinţa nr. 89 din 19 februarie 2008, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantului H.T., a respins excepţia tardivităţii contestaţiei formulată de O.A. şi a lipsei calităţii acesteia de persoană îndreptăţită, respingând totodată şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Ministerul Economiei şi Finanţelor prin D.G.F.P. Cluj.
A admis în parte acţiunea formulată de reclamanţii O.A. şi B.A.R., continuată pentru ultimul reclamant de moştenitorul B.R. şi în consecinţă, a anulat în parte dispoziţia nr. 4038 din 18 decembrie 2003, emisă de Primarul Municipiului Cluj-Napoca.
A dispus restituirea în natură în favoarea reclamanţilor B.R. şi O.A.E., în cote de ½ parte pentru fiecare, a apartamentelor nr. 1, 6, 8, 10, 13, 16, 20, 21, 22, 23 înscrise în C.F. 122835 Cluj, cu nr. top 33/1 şi cu privire la p.i.c. aferente acestora, precum şi cu privire la cota parte aferentă din curtea înscrisă în C.F. 2847 Cluj, nr. top 33/2, conform expertizei tehnice M.D.
A dispus acordarea despăgubirilor băneşti, în sumă de 1.196.200 lei către cei doi reclamanţi în cotă de ½ parte pentru fiecare, reprezentând valoarea de circulaţie a apartamentelor nr. 2, 3, 4, 5, 7, 9, 11, 12, 14, 15, 17, 18, 19, la care se adaugă despăgubirile aferente cotei părţi din curtea imobilului situat în Cluj Napoca, obligând Ministerul Economiei şi Finanţelor, la plata acestora.
A respins acţiunea formulată de reclamantul H.T.C., pentru lipsa calităţii procesuale active.
A admis excepţia lipsei calităţii de mandatar al avocatului intervenientului C.G.M.
A anulat cererea de intervenţie în interesul pârâtului Primarul Municipiului Cluj Napoca, formulată de intervenientul C.G.M.
A respins celelalte cereri de intervenţie accesorie formulate în cauză.
A respins cererea de intervenţie în interes propriu formulată de H.T., pentru lipsa calităţii procesuale active.
Pentru a se pronunţa astfel, prima instanţă a reţinut în esenţă că faţă de interpretarea dată art. 4 alin. (2) şi (3), prin Decizia instanţei supreme, H.T. şi M.M. - cele două surori ale defunctei S.V., fosta proprietară tabulară a imobilului - pot fi considerate ca repuse în termenul de acceptare a succesiunii, fiind succesibili aflaţi în clasa şi gradul cel mai apropiat de fostul proprietar de C.F.
Din certificatul de moştenitor nr. 683/1981, eliberat de fostul notariat de Stat Judeţean Cluj la 2 iunie 1981, rezultă că moştenitoarea lui M.M., decedată la 20 octombrie 1974, este B.D., fiica acesteia, care la rândul său a fost moştenită de fiul său B.A.R.D., persoana care a formulat notificare şi care a decedat în cursul procesului, la 7 februarie 2004.
Conform certificatului de calitate de moştenitor nr. 22 eliberat la 26 martie 2004 de B.N.P. A.V., moştenitorul lui B.A.R. este B.R., care a înţeles să continue procesul.
Cât priveşte succesiunea rămasă după H.T., se mai reţine, aceasta reiese din certificatul de moştenitor nr. 476 din 25 aprilie 1998 emis de fostul Notariat de Stat al Sectorului 3 Bucureşti, potrivit căruia moştenitoarea acesteia, în calitate de nepoată de fiică este O.A.E., la rubrica renunţători fiind înscris H.T.T., fiu.
Ca atare, conchide instanţa fondului, în raport de dispoziţiile art. 4 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, fiul renunţătorului respectiv reclamantul H.T., este străin de succesiune şi nu poate avea calitate de persoană îndreptăţită şi deci, calitate procesuală activă în cauză.
Cât priveşte tardivitatea contestaţiei formulată de reclamanta O.E.A., tribunalul a reţinut că dispoziţia atacată a fost comunicată iniţial mandatarului M.E., deşi mandatul acestuia fusese revocat la 27 octombrie 2003, în vreme ce, către noul mandatar - B.R. - comunicarea s-a făcut la 14 ianuarie 2004.
Cum reclamantei i s-a expediat copia de pe dispoziţie, la 22 decembrie 2003, fără a exista la dosar dovada că aceasta a primit actul, s-a apreciat contestaţia, ca fiind formulată în termen.
În legătură cu semnătura de pe notificare s-a apreciat că nu se impune verificarea acesteia atâta vreme cât, reclamanta şi-a însuşit-o, chiar dacă actul ar fi fost semnat de către o altă persoană.
De altfel, se mai arată, fiind vorba de un mandat tacit, dovada existenţei acestuia nu trebuie făcută în formă scrisă, intenţia reclamantei de a solicita restituirea imobilului rezultând, fără echivoc, şi din declaraţia autentică depusă la dosar din care reiese că nu a primit despăgubiri pentru imobilul notificat.
Apelurile declarate de pârâţii Primarul Municipiului Cluj-Napoca, Ministerul Economiei şi Finanţelor şi intervenienţii F.A.M., R.M., SC D.C. SRL, SC S.I. SRL şi SC L.I.E. SRL, au fost admise în parte de Curtea de Apel Cluj, secţia civilă, de muncă şi asigurări sociale, pentru minori şi familie care, prin Decizia nr. 271/A din 21 octombrie 2009 a schimbat în parte sentinţa şi în consecinţă:
A respins acţiunea formulată de reclamanţii O.A. şi B.A.R., decedat în timpul procesului, acţiune continuată de moştenitorul B.R..
A admis cererea de intervenţie accesorie formulată în interesul Primarului Municipiului de către intervenienţii SC A.I. SRL, SC S.I. SRL, SC D. SRL, SC L.I.E. SRL, F.A.M., R.M., Filiala Judeţeană Cluj a U.A.P.R.
A menţinut dispoziţiile sentinţei vizând: admiterea excepţiei lipsei calităţii procesuale active a reclamantului H.T. şi respingerea acţiunii acestuia şi cererii de intervenţie, respingerea excepţiei tardivităţii contestaţiei formulată de reclamanţi, admiterea excepţiei lipsei calităţii de mandatar a avocatului intervenientului C.G.M.
A respins apelul reclamanţilor B.R. şi O.E., declarat împotriva aceleiaşi sentinţe, precum şi apelul intervenientului C.G..
Pentru a decide astfel, instanţa de control judiciar a reţinut în esenţă că declaraţiile reclamantei O.A. sunt contradictorii sub aspectul semnării notificării formulată în 2001 iar din raportul de expertiză grafică, efectuat în cauză, rezultă că nici B.R.A.D. şi nici reclamanta O.A., nu au semnat personal această notificare.
Nu s-a reţinut nici aprecierea instanţei de fond în sensul că notificarea ar fi fost formulată printr-un mandatar, atâta vreme cât existenţa acestui mandatar care ar fi depus notificarea, nu este susţinută de reclamanţi, care au declarat constant că îşi însuşesc semnăturile de pe notificare şi că aceste semnături le aparţin.
De altfel, se arată, contractul de mandat este un act juridic care se naşte prin acordul de voinţă al părţilor, acord de voinţă ce poate fi probat, ca „instrumentum" doar prin redactarea unui înscris, prin care terţii să poată verifica puterile conferite mandatarului de către mandant.
Ca atare, s-a luat act de faptul că notificarea depusă în 2001, nu emană de la reclamanţi.
Avându-se în vedere consecinţele nedepunerii în termen a notificării, s-a apreciat că reclamanţii nu au formulat notificarea în termenul de un an, prevăzut de Legea nr. 10/2001, demersurile acestora debutând abia în 2003, deci în afara termenului prevăzut de art. 22 din Legea nr. 10/2001.
Ca atare, conchide instanţa de control judiciar, notificarea de care s-au prevalat reclamanţii este formulată de o persoană care nu a fost identificată şi care, evident, nu a fost mandatată de reclamanţi să-i reprezinte.
În cauză, au declarat recurs în termen legal reclamanţii O.E.A. şi B.R. care, invocând temeiurile prevăzute de art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ., critică hotărârea dată în apel, după cum urmează:
- dispozitivul deciziei recurate, conţine contradicţii faţă de considerentele aceleiaşi hotărâri.
Astfel, în considerente se arată, că sentinţa instanţei de fond va fi schimbată în totalitate, în vreme ce în dispozitiv se menţionează doar schimbarea în parte a acestei sentinţe.
- prin apelul formulat, intervenienţii accesorii au reiterat excepţiile tardivităţii formulării contestaţiei şi a lipsei calităţii de persoană îndreptăţită a E.O., excepţii care, nu au fost analizate de instanţa de control judiciar, lăsându-se practic nesoluţionate, aspecte decisive ale cauzei.
- au fost încălcate flagrant dispoziţiile art. 177-179 C. proc. civ., ce reglementează procedura verificării de scripte.
Astfel, pe întreg parcursul procesului, reclamanţii au arătat că-şi însuşesc semnăturile existente pe notificarea formulată în 2001 şi că le recunosc, poziţie procesuală neechivocă, de natură a opri „din start" orice cercetare ulterioară cu privire la validitatea acestor semnături.
De altfel, se mai arată, în Decizia de casare a instanţei supreme, nu s-a stabilit printre îndrumări şi cercetarea valabilităţii semnăturilor de pe notificare, recunoscându-se implicit că acestea nu sunt supuse contestării.
- legiuitorul, în art. 22 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, indică în mod expres şi imperativ cerinţele pe care trebuie să le îndeplinească notificarea, printre acestea nefiind menţionată şi semnătura care, poate fi complinită ulterior la fel ca semnătura oricărei căi de atac;
- chiar dacă pentru reclamanţi ar fi semnat o altă persoană, doar aceştia pot ratifica depăşirea limitelor mandatului acordat acestei persoane.
- este greşită şi susţinerea vizând expedierea tardivă a notificării în condiţiile în care chiar instanţa supremă a achiesat implicit la soluţia de respingere a excepţiei, atunci când a casat cu trimiterea cauzei spre rejudecare doar pe aspecte ce vizează dovada acceptării succesiunilor succesive;
- greşit s-a respins apelul reclamanţilor, Decizia neconţinând motivele ce ar justifica o astfel de soluţie. Astfel, prin sentinţa apelată, instanţa fondului a acordat doar despăgubiri, fără a le preciza cuantumul, pentru curtea interioară a imobilului, aferentă apartamentelor ce nu mai pot fi restituite în natură, teren care nu a fost înstrăinat niciodată către foştii chiriaşi ale căror contracte de vânzare-cumpărare vizează doar apartamentele şi părţile indivize comune ale acestora, cu excepţia terenului interior;
- în apel, trebuiau examinate şi admise şi cererile vizând reactualizarea cuantumului despăgubirilor pentru apartamentele ce nu au putut fi restituite în natură, acestea neputând fi apreciate ca cereri noi;
- greşit s-a admis şi apelul formulat de Primarul Municipiului Cluj-Napoca, care nu a putut să probeze data la care „notificarea" i-a fost efectiv comunicată reclamantei;
- prin încălcarea legii s-a admis şi apelul Ministerului Economiei şi Finanţelor. Astfel, notificarea fiind soluţionată prin dispoziţia atacată, înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 247/2005, instanţa sesizată cu soluţionarea contestaţiei formulată împotriva acestei dispoziţii, poate stabili cuantumul despăgubirilor inclusiv prin acordarea unor despăgubiri băneşti.
Recursul declarat de reclamanţi, se priveşte ca fondat, urmând a fi admis, în limitele şi pentru considerentele ce succed.
În mod greşit, instanţa de control judiciar a apreciat – în afara limitelor casării – că notificarea din 20 august 2001, nu emană de la reclamanţi, nefiind semnată, nici de aceştia şi nici de către o altă persoană, în baza unui mandat tacit.
Este de reţinut că după apariţia Legii nr. 10/2001, la Biroul executorului judecătoresc S.M. a fost înregistrată sub nr., 1742 din 20 august 2001 (şi ulterior sub nr. 49740 din 23 august 2001 la Primăria Municipiului Cluj-Napoca) o notificare, ce purta semnături în dreptul numelor reclamanţilor, prin care se solicita restituirea în natură a tuturor apartamentelor şi spaţiilor comerciale nevândute chiriaşilor din imobilul situat în Cluj-Napoca, înscris în C.F. 2857 Cluj.
Niciuna din cele două ipoteze analizate de instanţe, existenţa unui mandat tacit acordat unei alte persoane sau, în lipsa unui asemenea mandat, nesemnarea notificării personal de către cei în cauză - nu putea conduce la concluzia neformulării notificării şi respectiv a lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor, avându-se în vedere poziţia procesuală constantă a acestora şi actele dosarului care atestă, fără echivoc, intenţia de a se prevala de dispoziţiile reparatorii ale Legii nr. 10/2001.
Potrivit dispoziţiilor art. 1533 C. civ., mandatul poate fi expres sau tacit.
Tot astfel, şi primirea mandatului poate fi tacită şi să rezulte din executarea lui din partea mandatarului.
Mandatul este tacit, când rezultă din împrejurări care fac neîndoielnică voinţa părţilor, dovada acestuia putându-se face atât între părţi cât şi faţă de terţi prin orice mijloace de probă, ca o excepţie de la regula instituită prin dispoziţiile art. 1191 alin. (1), (2) şi (3) C. civ.
Potrivit regulii simetriei formelor, mandatul trebuie să aibă forma cerută de lege pentru actul juridic preconizat a se încheia, mandatul tacit, prin definiţie, neavând formă scrisă, situaţie în care nici proba acestuia nu este supusă formei scrise.
În speţă, chiar dacă s-ar accepta ipoteza depunerii notificării de către o altă persoană, în numele reclamanţilor, fără a fi existat – la acea dată – fie şi un mandat tacit din partea acestora, nu trebuie a fi ignorată poziţia persoanelor îndreptăţite, ulterior înregistrării notificării, din care rezultă, fără echivoc, intenţia de a revendica imobilul în litigiu (a se vedea în acest sens şi declaraţia reclamantei O.E.A., autentificată sub nr. 3135 din 5 noiembrie 2004 - f. 350 - dosar fond).
Or, toate acţiunile reclamanţilor de după data formulării cererii prevăzută de art. 22 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, echivalează cu o ratificare a actului, confirmând, în mod tacit, formularea şi depunerea notificării.
Ca atare, aflându-ne în sfera de aplicare a principiului ratihabitio mandato acguiparatur, potrivit căruia, ratificarea valorează mandat, se constată că greşit instanţa de apel a reţinut că demersurile reclamanţilor vizând restituirea imobilului, au debutat ulterior anului 2003, deci în afara termenului defipt prin lege.
Nici cea de a 2-a ipoteză, avută în vedere de data aceasta de instanţa de control judiciar - respectiv nesemnarea notificării de către reclamanţi ci de către o altă persoană căreia nu i s-a dovedit calitatea de mandatar - nu justifică concluzia nedepunerii notificării, în termen legal, ceea ce pe cale de consecinţă ar conduce la aplicaţiunea dispoziţiilor art. 22 alin. (5) din Legea nr. 10/2001.
Astfel, cum legiuitorul nu solicită în mod expres, ca o condiţie de formă a notificării, existenţa semnăturii [a se vedea art. 22 alin. (2) din lege] aceasta poate fi complinită ulterior, pe tot parcursul derulării procedurii, inclusiv în etapa contencioasă, în acord şi cu dispoziţiile art. 133 alin. (2) C. proc. civ.
Din această perspectivă, apar ca fiind întemeiate şi criticile referitoare la inutilitatea iniţierii, de către instanţa de apel, a procedurii verificării de scripte, în condiţiile în care reclamanţii au declarat constant că-şi însuşesc notificarea, ale cărei semnături, puteau fi complinite în tot cursul judecăţii sau, odată contestate, în şedinţa următoare aceleia în care s-a invocat nulitatea.
Ca atare, examinând apelul reclamanţilor doar din perspectiva, greşită, a neformulării notificării de către aceştia - personal sau prin mandatar – instanţa de control judiciar nu a soluţionat pe fond calea de atac şi nu a analizat toate aspectele care sunt de esenţa litigiului.
Aşa fiind recursul reclamanţilor urmează a se admite, cu consecinţa casării deciziei atacate şi a trimiterii cauzei spre rejudecare, aceleiaşi instanţe.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de reclamanţii B.R. şi O.E.A. împotriva deciziei nr. 271/A din 21 octombrie 2009 a Curţii de Apel Cluj, secţia civilă de muncă şi asigurări sociale pentru minori şi familie.
Casează Decizia atacată şi trimite cauza spre rejudecare, aceleiaşi instanţe de apel.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 29 iunie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4076/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 4072/2010. Civil. Revendicare imobiliară.... → |
|---|
