ICCJ. Decizia nr. 409/2010. Civil. Reparare prejudicii erori judiciare. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 409/2010
Dosar nr. 2135/98/2008
Şedinţa publică din 27 ianuarie 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Ialomiţa la data de 4 iulie 2008, P.N. a solicitat, în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, obligarea pârâtului la plata sumei de 1 milion Euro reprezentând daune morale şi materiale, considerând că a fost privat de libertate în mod ilegal, în perioada 11 septembrie 2006 – 1 martie 2007. În drept, şi-a întemeiat acţiunea pe dispoziţiile art. 52 alin. (3) din Constituţia României, art. 504 alin. (2) C. proc. pen. şi art. 998 C. civ., cu referire la art. 6.1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
Tribunalul Ialomiţa, secţia civilă, prin sentinţa nr. 911/F din 30 octombrie 2008 a respins acţiunea formulată de reclamantul P.N. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că prin încheierea din 1 martie 2008, pronunţată în dosarul nr. 23/43/2006 de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, a fost revocată măsura arestării preventive a reclamantului şi s-a dispus punerea în libertate a acestuia, întrucât respectiva măsură nu se mai impunea a fi menţinută având în vedere că pedeapsa de 3 ani aplicată inculpatului nu poate fi majorată în propriu-i recurs, care urma a se judeca de instanţa supremă, fiind şi graţiabilă în raport de dispoziţiile art. 1 din Legea nr. 543/2002.
Astfel, revocarea arestării preventive a fost dispusă întrucât nu mai existau motive care să justifice menţinerea măsurii şi nu pentru că aceasta s-ar fi dispus în mod nelegal, iar dispoziţiile art. 504 C. proc. pen. reglementează privarea sau restrângerea de libertate în mod nelegal, ce trebuie stabilită printr-o hotărâre a instanţei de revocare a măsurii privative de libertate.
Soluţia instanţei de fond a fost menţinută de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, prin Decizia nr. 69 din 3 februarie 2009, prin care s-a respins ca nefondat apelul declarat de reclamantul P.N. împotriva sentinţei tribunalului.
S-a reţinut, în esenţă, de către instanţa de apel că textul cuprins la art. 504 C. proc. pen. nu face vorbire de situaţia în care a intervenit graţierea pedepsei aplicate, cu incidenţă asupra măsurii privative de libertate luată pe parcursul procesului penal. Instanţa de control judiciar a avut în vedere ipoteza că nu se mai justifică menţinerea măsurii preventive în raport de motivul invocat de inculpat şi anume incidenţa dispoziţiilor Legii nr. 543/2002 care vizează graţierea pedepsei deja aplicată părţii în cauză, nicidecum nelegalitatea măsurii contestate. S-a reţinut că graţierea, măsură de clemenţă adoptată de legiuitor prin Legea nr. 543/2002, are în vedere pedeapsa aplicată, iar nu categoriile de măsuri preventive ce pot fi luate împotriva inculpatului. În acest context, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a casat, prin Decizia penală nr. 3176 din 14 iunie 2007, hotărârile anterioare numai cu privire la omisiunea constatării graţierii pedepselor aplicate inculpatului.
Instanţa de apel a considerat astfel că reclamantul nu se află în situaţia prevăzută de art. 504 alin. (2) C. proc. pen., pentru a fi îndreptăţit la repararea pagubei, privarea sa de libertate în cursul procesului penal fiind legală. S-a constatat că partea nu se află nici în situaţiile de excepţie prevăzute de art. 504 alineatul ultim, care vizează doar intervenţia prescripţiei, amnistiei ori dezincriminarea faptei, nu şi graţierea.
Împotriva acestei ultime decizii a declarat recurs reclamantul, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi art. 312 C. proc. civ., arătând că îşi menţine motivele de apel susţinute şi, în legătură cu argumentele instanţei de apel, face o serie de observaţii. Astfel, într-adevăr, art. 504 C. proc. pen. nu se referă la graţiere deoarece, în acest caz, părţile şi Parchetul mai pot exercita o cale de atac ce ar putea duce la majorarea pedepsei şi la neaplicarea actului de graţiere (dacă pedeapsa ar fi mai mare de 5 ani), or, în speţă, nici părţile vătămate şi nici Parchetul nu au atacat hotărârea instanţei de fond cu apel.
În continuare, s-au criticat hotărârile penale pronunţate în fond şi apel, arătându-se că în cauză, revocarea arestării preventive nu mai era o problemă de temeinicie, de apreciere (uneori subiectivă) a instanţei, ci era o chestiune de legalitate. Constatând pedepsele graţiate, instanţele de fond şi apel, erau obligate să revoce măsura arestării preventive, constatând incidenţa în cauză a Legii nr. 543/2002, care ar fi dus, în mod legal, la punerea de îndată în libertate a inculpatului P.N.
Recursul este nul.
Potrivit art. 3021 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., cererea de recurs trebuie să cuprindă, sub sancţiunea nulităţii, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor sau, după caz, menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat.
Recursul se motivează, conform art. 303 C. proc. civ., prin însăşi cererea de recurs sau înăuntrul termenului de recurs, motivele de recurs fiind limitativ prevăzute la art. 304 C. proc. civ., iar art. 306 alin. (1) C. proc. civ. prevede că recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepţia cazurilor prevăzute la alin. (2), care se referă la motivele de ordine publică.
Potrivit legii, nu orice nemulţumire a părţii poate duce la casarea sau modificarea hotărârii recurate, întrucât a motiva recursul înseamnă, pe de o parte, indicarea motivului de recurs ca fiind unul din cele prevăzute de art. 304 C. proc. civ., iar pe de altă parte, dezvoltarea acestuia, în sensul formulării de critici privind modul de judecată al instanţei raportat la motivul de recurs invocat.
Indicarea greşită a motivelor de recurs nu atrage nulitatea recursului, dacă dezvoltarea acestora realizează exigenţele art. 306 alin. (3) C. proc. civ., în sensul că face posibilă încadrarea lor într-unul din motivele prevăzute de art. 304 C. proc. civ.
Or, în speţă, recurentul – reclamant nu s-a conformat cerinţelor impuse de art. 3021 şi art. 304 C. proc. civ., deoarece prin cererea de recurs nu a invocat vreunul din motivele prevăzute de textul de lege şi nu a formulat critici care să permită încadrarea în vreunul din acestea. Astfel, deşi a precizat formal că îşi întemeiază recursul pe dispoziţiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., reclamantul s-a limitat a arăta că îşi menţine motivele de apel şi a criticat hotărârile penale pronunţate de instanţele de fond şi apel.
Criticile formulate în recurs, pentru a se încadra în motivele prevăzute de art. 304 C. proc. civ. trebuie să vizeze aspecte de nelegalitate şi nu reiterarea motivelor de apel. Se reţine totodată că nu se pot cenzura, pe această cale, hotărârile penale a căror critică se aduce prin motivele de recurs.
Prin urmare, întrucât susţinerile recurentului – reclamant nu fac posibilă încadrarea în unul din motivele prevăzute de art. 304 C. proc. civ., în baza art. 306 alin. (1) din acelaşi cod, se va constata nul recursul declarat de acesta.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Constată nul recursul declarat de reclamantul P.N. împotriva deciziei nr. 69 A din 3 februarie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 27 ianuarie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 405/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 401/2010. Civil. Expropriere. Recurs → |
|---|
