ICCJ. Decizia nr. 452/2010. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 452/2010
Dosar nr. 5545/205/2008
Şedinţa publică din 28 ianuarie 2010
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea actelor şi lucrărilor cauzei, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova sub nr. 5545/105/2008 reclamantul S.P. a chemat în judecată Statul Român prin Ministerul Economiei şi Finanţelor solicitând instanţei ca prin hotărârea ce se va pronunţa, să dispună obligarea acestuia la plata sumei de 500.000 lei, prejudiciu cauzat ca urmare a arestării sale pe nedrept, precum şi la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul proces.
În motivarea cererii, reclamantul a precizat că, prin sentinţa civilă nr. 1087 din 07 mai 1993 pronunţată de Judecătoria Ploieşti a fost condamnat la pedeapsa de 2 ani şi 6 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 239 alin. (2) C. pen., iar împotriva acestei sentinţe a declarat apel (ce a fost soluţionat de Tribunalul Buzău ca urmare a admiterii cererii de strămutare prin încheierea nr. 1261/1993 (apel respins prin Decizia 262 din 04 august 1995).
Ulterior, Curtea de Apel Ploieşti, prin Decizia penală 619 din 19 decembrie 1995 a admis recursul şi a casat ambele hotărâri, cauza fiind trimisă spre rejudecare motivat de faptul că Decizia Tribunalului Buzău a fost dată cu nerespectarea dispoziţiilor procedurale ce reglementează desfăşurarea procesului penal.
În continuare reclamantul a precizat că în perioada 12 aprilie 1993 – 08 februarie 1994 a fost arestat preventiv, situaţie în care starea sa de sănătate impunea un tratament de specialitate ce nu punea fi efectuat în reţeaua sanitară a penitenciarelor şi care a determinat o agravare iremediabilă a afecţiunilor de care suferea.
Prin sentinţa civilă 165 din 20 ianuarie 2009 Tribunalul Prahova a respins excepţia invocată şi totodată a respins ca nefondată acţiunea formulată.
Pentru a dispune astfel, instanţa a reţinut că, referitor la excepţia inadmisibilităţii acţiunii că se impune respingerea acesteia întrucât a hotărî în sens contrar, ar determina împiedicarea dreptului reclamantului privind accesul liber la justiţie, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 21 din Constituţia României, iar în ce priveşte excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, Tribunalul a stabilit că, în condiţiile în care reclamantul a făcut dovada cu actele medicale că a fost în imposibilitate de efectuare a demersului judiciar din cauza bolilor de care suferă (o atare situaţie) respectiv un caz de forţă majoră care la împiedicat pe acesta să introducă acţiunea întemeiată pe art. 504 C. proc. civ., fiind incidente dispoziţiile art. 13 Decret nr. 167/1958.
Pe fondul cauzei, se reţine că prin sentinţa penală 1087 din 07 mai 1953 a Judecătoriei Ploieşti, pronunţată în dosarul nr. 5143/1993, reclamantul a fost condamnat la 2 ani şi 6 luni închisoare în baza art. 239 alin. (2) C. pen. deoarece la 23 iunie 1994 a exercitat acte de violenţă asupra unei persoane căreia i-a cauzat leziuni ce au necesitat 8-9 zile de îngrijiri medicale.
Prin Decizia civilă nr. 262 din 04 mai 1995 Tribunalul Buzău a admis apelul Parchetului de pe lângă Judecătoria Ploieşti, a desfiinţat în parte hotărârea penală a instanţei, deducându-se din durata pedepsei timpul reţinerii şi arestării preventive de la 12 aprilie 1993 – 08 februarie 1994, în timp ce apelul declarat de reclamant a fost respins ca nefondat.
Ulterior Curtea de Apel Ploieşti, a admis recursul declarat de S.P. prin Decizia penală nr. 619 din 19 decembrie 1995, a casat Decizia penală nr. 262/1993 a Tribunalului Buzău şi a trimis cauza la acelaşi tribunal pentru rejudecarea apelului, în sensul rezolvării fondului pricinii, respectiv pentru a stabili existenţa infracţiunii de ultraj prevăzute de art. 239 alin. (2) C. pen. şi vinovăţia inculpatului.
Cauza a fost înregistrata la Tribunalul Buzău sub nr. 1417 din 15 octombrie 2004, iar prin Decizia penala nr. 483 din 09 decembrie 2004 pronunţata de această instanţă în dosarul susmenţionat, au fost admise apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Judecătoria Ploieşti şi inculpatul S.P. (care în cauza de faţă are calitatea de reclamant), s-a desfiinţat sentinţa apelată şi în baza art. 11 pct. 2 lit. b) rap. la art. 10 lit. f) C. proc. pen., a încetat procesul penal pentru infracţiunea prev. de art. 239 alin. (2) C. pen. combinat cu art. 2 din Decretul-lege nr. 41/1990, întrucât a intervenit prescripţia răspunderii penale.
Prin raportare la dispoziţiile art. 504 C. proc. pen. tribunalul a constatat ca în cazul reclamantului, nu a intervenit o hotărâre definitivă de achitare sau încetare a procesului penal pentru cauza prev. în art. 10 alin. (1) lit. j) şi nicio hotărâre de revocare a măsurii privative de libertate pentru a se putea dispune repararea pagubei cauzate acestuia, nu există o ordonanţă a procurorului de revocare a măsurii privative de libertate, de scoatere de sub urmărire penală sau încetarea urmăririi penale pentru cazul prevăzut în art. 10 alin. (1) lit. j).
Având în vedere că disp. art. 504 alin. ultim C. proc. pen. astfel cum au fost modificate si completate prin Legea nr. 281/2003 sunt aplicabile numai în situaţia în care persoana a fost privată de libertate, după ce a intervenit prescripţia răspunderii penale, iar în ceea ce-1 priveşte pe reclamant a intervenit o atare cauză care înlătură răspunderea penală după ce acesta a fost privat de libertate, iar nu anterior, pentru a fi aplicabil disp. art. 504 alin. ultim C. proc. pen., astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 281/2003, tribunalul a respins acţiunea ca neîntemeiată.
Împotriva sentinţei mai sus menţionate a declarat apel reclamantul, învederând că în mod greşit s-a reţinut că nu ar fi aplicabile în speţă prevederile art. 504 C. proc. pen., fără a se avea în vedere dispoziţiile deciziei nr. 619 din 19 decembrie 1995 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, unde se stabilea cadrul juridic de desfăşurare a procesului şi se dispunea verificarea motivului principal al existenţei sau inexistenţei elementelor constitutive ale infracţiunii de ultraj.
A învederat apelantul că, în motivarea sentinţei instanţa de fond a făcut o enumerare a situaţiilor strict reglementate de art. 504 C. proc. pen., fără a studia pe fond cauza, pentru a stabili dacă arestarea sa a fost sau nu legală şi totodată nu a avut în vedere că starea lui de sănătate s-a deteriorat pe perioada cât a fost arestat preventiv, motiv pentru care s-a dispus de altfel şi revocarea mandatului de arestare.
În continuare, precizează apelantul că instanţa nu s-a pronunţat asupra aspectului dacă, în perioada respectivă arestarea sa a fost sau nu legală nu a avut în vedere că dosarul penal a fost strămutat la Tribunalul Buzău datorită publicităţii negative efectuată de către poliţie şi parchet şi în mod eronat s-a reţinut că simpla prescripţie a faptei nu îl îndreptăţeşte să solicite despăgubiri pentru suferinţa produsă prin arestarea sa preventivă, în situaţia în care nu săvârşise fapta pentru care era cercetat.
Prin Decizia civilă nr. 111 din 25 mai 2009 Curtea de Apel Ploieşti, secţia civilă şi pentru cauze de minori şi de familie, a respins ca nefondat apelul declarat de reclamantul S.P. împotriva sentinţei civile nr. 165 din 20 ianuarie 2009 pronunţată de Tribunalul Prahova, în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice Bucureşti.
Pentru a hotărî astfel, Curtea de Apel Ploieşti a reţinut că prin art. 504-507 C. proc. pen. este reglementat prin art. 504-507 C. proc. pen. este reglementată procedura specială prin care persoana faţă de care s-a făcut actul de justiţie cu încălcarea legii, poate cere statului să-i repare prejudiciul material ori daunele morale suferite.
Ulterior, prin Legea nr. 281/2003 conţinutul acestor texte a fost îmbogăţit în sensul sporirii garanţiilor oferite de principiile fundamentale care guvernează desfăşurarea procesului penal.
Astfel cum rezultă din interpretarea prevederilor textelor de lege menţionate anterior, desfăşurarea procedurii de recuperare a pagubelor poate interveni în ipoteza în care faţă de o persoană condamnată definitiv s-a dispus, în urma rejudecării, o hotărâre definitivă de achitare sau în situaţia în care persoana dovedeşte că a fost privată sau i s-a restrâns libertatea în mod nelegal.
În acest ultim caz, care este invocat şi în speţa de faţă de către apelant, privarea ori restrângerea libertăţii în mod nelegal trebuie stabilită, după caz, prin ordonanţă a procurorului de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin ordonanţă a procurorului de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale pentru cazurile prevăzute în art. 10 alin. (1) lit. j) ori prin hotărârea instanţei de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin hotărâre definitivă de achitare sau de încetare a procesului penal pentru cauza prev. în art. 10 alin. (1) lit. j).
În alin. (3) al art. 504 C. proc. pen. s-a statuat că are drept la repararea pagubei şi persoana care a fost privată de libertate după ce a intervenit prescripţia, amnistia sau dezincriminarea faptei.
În prezenta cauză se reţine că reclamantul a fost arestat în perioada 12 aprilie 1993-8 februarie 1994, pe parcursul derulării procesului penal pe rolul instanţelor judecătoreşti având ca obiect săvârşirea infracţiunii de ultraj, iar ulterior prin Decizia penală nr. 483/2004 pronunţată de Tribunalul Buzău s-a dispus încetarea procesului penal în baza art. 11 pct. 2 lit. b) rap. la art. 10 lit. f) C. proc. pen. combinat cu art. 2 din Decretul-lege nr. 41/1990 întrucât a intervenit prescripţia răspunderii penale.
Deşi se susţine de către apelant că instanţa a interpretat greşit dispoziţiile legale întrucât art. 504 C. proc. pen. nu face distincţie între momentul în care intervine prescripţia, apărările sale sub acest aspect urmează a fi înlăturate, câtă vreme aşa cum s-a expus anterior alin. (3) al textului de lege incident statuează posibilitatea acestei reparări pentru situaţia în care privarea de libertate a persoanei s-a realizat după ce a intervenit prescripţia faptei, iar în speţă situaţia este inversă, în sensul că arestarea reclamantului s-a realizat înainte de a se constata de către instanţă că a intervenit prescripţia.
Pe de altă parte, nelegalitatea măsurii de privare de libertate a reclamantului trebuia stabilită în una din modalităţile prevăzute de alin. (2) al art. 504 C. proc. pen., astfel cum au fost ele prezentate anterior, de către organele de urmărire penală sau instanţa penală, urmând ca ulterior instanţa învestită cu soluţionarea acţiunii în despăgubiri, respectiv Tribunalul Prahova să poată proceda la judecarea acesteia, cu respectarea dispoziţiilor legale în materie.
Cert este că, instanţa civilă nu este în măsură să verifice (aşa cum susţine apelantul) aspectele vizând vinovăţia sau nevinovăţia acestuia, existenţa faptei sau „fabricarea" dosarului la adresa lui, ci aceasta are rolul de a concluziona în funcţie de specificul raportului juridic dedus judecăţii dacă reclamantul se încadrează în vreuna din situaţiile reglementate de art. 504 C. proc. pen., care îndreptăţeşte victima unei erori judiciare la reparaţii.
Dând eficienţă pe deplin disp. art. 129 alin. (4) C. proc. civ. (care reglementează rolul activ al instanţei) şi respectând totodată principiul disponibilităţii este evident că Tribunalul Prahova a procedat la o soluţionare legală a cererii de chemare în judecată, în sensul respingerii ei, aplicând corect prevederile art. 504 C. proc. pen. la specificul prezentei speţe, fiind lipsite de relevanţă în acest context susţinerile apelantului că nu s-a avut în vedere practica judiciară în materie, în condiţiile în care, în sistemul nostru de drept, practica nu constituie izvor de drept.
Împotriva deciziei a declarat recurs reclamantul S.P. care a învederat instanţei următoarele motive de nelegalitate a deciziei atacate.
Greşit s-au interpretat prevederile art. 504 C. proc. pen.; nu s-au verificat actele dosarului, doar s-au enumerat cauzele şi care sunt aplicabile art. 504 C. proc. pen.
Se mai susţine că nu se poate reţine că simpla restricţie a faptei nu îl îndreptăţeşte la a solicita despăgubiri pentru suferinţa produsă prin arestarea sa preventivă în situaţia în care nu săvârşise fapta pentru care era cercetat; nu s-a avut în vedere practica juridică, situaţia reclamantului existentă în dosarul cauzei, nu s-a verificat legislaţia materialului de arestare; nu s-a reţinut aspectul că, în conformitate cu încheierea din 01 februarie 1994, s-a dispus revocarea mandatului de arestare încheiere ce a fost pusă în executare în data de 08 februarie 1994 şi nu dovedită aşa cum prevede Codul de procedură penală.
Greşit s-a aplicat legislaţia în vigoare, instanţa nu a reţinut că a fost frustrat de toate drepturile de care ar fi beneficiat dacă nu s-ar fi dispus măsura arestării nelegale; instanţa chemată să aplice legea, instanţa face doar simple afirmaţii în sensul că nu e chemată să verifice legalitatea actelor întocmite în acea perioadă.
Analizând sentinţa recurată prin prisma motivelor de recurs şi a dispoziţiilor legale incidente Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că aceasta este nefondată pentru următoarele considerente.
În mod corect Curtea de Apel Ploieşti a respins apelul declarat de reclamantul S.P. împotriva sentinţei nr. 165 din 20 ianuarie 2009 pronunţată de Tribunalul Prahova, aplicând şi interpretând în mod just dispoziţiile legale aplicabile în materii şi anume art. 504 C. proc. pen. Criticile recurentului nu pot fi primite.
Instanţa nu s-a rezumat doar la a enumera cazurile reglementate de art. 504 C. proc. pen., considerentele deciziei cuprind atât motivele de fapt, cât şi cele de drept ce au format convingerea instanţei, conform art. 261 C. proc. civ., consemnându-se în mod just că alin. (3) al art. 504 C. proc. pen. statuează posibilitatea reparării prejudiciilor suferite pentru situaţia în care privarea de libertate a persoanei s-a realizat după ce a intervenit prescripţia.
În speţă supusă judecăţii, corect s-a reţinut că arestarea reclamantului s-a realizat înainte de a se constata de către instanţă că a intervenit prescripţia, iar nelegalitatea măsurii de privare de libertate a reclamantului trebuia stabilită în una din modalităţile prevăzute de alin. (2) al art. 504 C. proc. pen., de către organele de urmărire penală sau de către instanţa penală.
Instanţele au aplicat în mod corect dispoziţiile art. 584 C. proc. pen., nefiind incident motivul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susţinerile recurentului privind încălcarea anumitor drepturi fiind susţineri de fapt ce nu pot atrage nelegalitatea deciziei recurate.
Pentru aceste considerente, se va respinge recursul şi în baza art. 312 C. proc. civ. se va menţine Decizia recurată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul S.P. împotriva deciziei civile nr. 111 din 25 mai 2009 a Curţii de Apel Ploieşti.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 28 ianuarie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 460/2010. Civil | ICCJ. Decizia nr. 443/2010. Civil → |
|---|
