ICCJ. Decizia nr. 4138/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr.4138/2010
Dosar nr. 9086/3/2005
Şedinţa publică din 1 iulie 2010
Asupra cauzei de faţă, din examinarea lucrărilor cauzei, constată următoarele:
La data de 30 aprilie 2002, reclamanţii V.A.I., V.E., V.N., V.M., I.I., B.G. şi I.G.C. au chemat în judecată pe pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primarul General, solicitând instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa să dispună restituirea către reclamanţi, în natură si liber de orice sarcini, a imobilului situat în Bucureşti, sector 1, compus din teren şi două corpuri de construcţie.
În motivarea acţiunii, reclamanţii au arătat că au urmat procedura administrativă prevăzută de Legea nr. 10/2001, formulând notificarea nr. 1048 din 03 iulie 2001, înregistrată la pârât sub nr. 6979 din 04 iulie 2001, completând dosarul astfel format cu noi documente, conform notei Primarului General al Municipiului Bucureşti, la data de 19 decembrie 2001, fără însă a primi vreun răspuns sau soluţionarea notificării.
Reclamanţii au mai arătat că au formulat acţiunea în calitate de moştenitori ai autoarei lor G.Z. (născută V.), care deţinea proprietatea în urma actului de împărţeală voluntară autentificat sub nr. 8653 din 20 august 1908, transcris sub nr. 3635 din 22 august 1908 la Tribunalul Ilfov, fiind căsătorită cu M.G., care se încadra în categoria persoanelor exceptate de la naţionalizare prin art. 11 din Decretul nr. 92/1950, fiind cadru militar, astfel că imobilul a fost preluat abuziv în proprietatea statului, în temeiul acestui act normativ, la poziţia 2852 din lista anexă la decret.
Însuşi decretul a fost un act neconstituţional în raport de Constituţia din 1948, iar aplicarea prevederilor lui s-au făcut în mod abuziv, cu nerespectarea condiţiilor de exceptare pe care le conţinea.
Autoarea reclamanţilor locuia în imobil la data naţionalizării, unde s-a aflat la data decesului în 1961, conform datelor ce rezultă din certificatul de moştenitor.
In drept, s-au invocat prevederile Legii nr. 10/2001 şi art. 480 C. civ.
La data de 13 iunie 2002, reclamanţii şi-au completat acţiunea, solicitând constatarea nulităţii absolute a actelor de înstrăinare nr. 4823/25525 din 10 iulie 1997 referitor la apartamentul nr.2, parter, încheiat de SC H.N. SA, cu B.A. în temeiul Legii nr. 112/1995, nr. 1659/22692 din 09 decembrie 1996 referitor la apartamentul nr. 3, încheiat cu T.L.N. şi nr. 4664/27175 din 02 iulie 1997 referitor la apartamentul nr. 3, et. 1, cu M.L. şi introducerea în cauză a acestora în calitate de pârâţi.
S-a arătat că aceste contracte aveau un obiect ilicit şi s-au încheiat cu frauda la lege la data cumpărării, întrucât erau de notorietate abuzurile săvârşite de statul comunist în anul 1950, cumpărătorii fiind de rea-credinţă, potrivit art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.
Întrucât pârâtul B.A. a decedat în timpul procesului, în cauză a fost introdus moştenitorul său, B.I.F.
Cauza a fost suspendată la data de 04 septembrie 2002, potrivit art. 243 pct. 1 C. proc. civ., până la introducerea în cauză a moştenitorilor reclamantului V.N., decedat la data de 01 august 2003.
La data de 15 octombrie 2004 cauza a fost repusă pe rol, din oficiu, pentru verificare subzistenţei motivelor de suspendare, invocându-se şi excepţia de perimare a acţiunii.
Prin sentinţa civilă nr. 887 din 15 octombrie 2004 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV a civilă, în dosarul nr. 3594/2002 s-a constatat perimată acţiunea potrivit art. 248-252 C. proc. civ., constatându-se neîndeplinirea nici unui act de procedură timp de 1 an, cauza fiind lăsată în nelucrare mai mult de 1 an din culpa reclamanţilor, fiind astfel încălcate dispoziţiile art. 6 din C.E.D.O. privitoare la termenul rezonabil în care trebuie soluţionate litigiile.
Prin Decizia civilă nr. 355 din 09 martie 2005 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV a civilă, In dosarul nr. 5090/2004, s-a admis recursul formulat de reclamanţi (mai puţin V.N.), s-a casat sentinţa susmenţionată, cauza fiind trimisă spre rejudecare la aceeaşi instanţă - Tribunalul Bucureşti, constatându-se că prima instanţă a ignorat prevederile art. 250 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. privind calculul termenului de perimare, neobservând că la dosar există o cerere de introducere în cauză a moştenitorilor, care trebuiau citaţi.
La data de 11 mai 2005 pârâtul B.I.F. a solicitat respingerea acţiunii completate, arătând că autorul său (decedat) a încheiat contractul de vânzare-cumpărare cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, la data respectivă neexistând nici o intenţie manifestată de reclamanţi pentru retrocedarea imobilului, statul fiind proprietarul aparent, necontestat în calitate de vânzător. Primul demers de restituire a fost formulat doar prin notificarea în baza Legii nr. 10/2001, cu mult după data încheierii contractului de vânzare-cumpărare, neputându-se reţine frauda la lege şi reaua-credinţă a tatălui său, B.A., care a cumpărat apartamentul în care locuia în calitate de chiriaş, depunând diligentele prealabile la Primărie privind situaţia juridică a imobilului în litigiu, acesta beneficiind de prevederile art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, buna-credinţă a cumpărătorului salvând contractul de la sancţiunea nulităţii, actul juridic fiind încheiat cu deplina respectare a cerinţelor art. 948 C. civ. privind validitatea în convenţii.
Ca urmare a decesului pârâtei T.L.N., cauza a fost suspendată conform art. 243 pct. l C. proc. civ. la data de 06 septembrie 2005, fiind repusă pe rol cu introducerea în proces a moştenitorului acesteia T.M.N.T.
În cauză s-au administrat probe cu înscrisuri, relaţii de la autorităţile locale privind situaţia juridică a imobilului şi o expertiză tehnică în construcţii efectuată de către expertul C.V. - filele 65-120 dosar fond iniţial nr. 3594/2002 al Tribunalului Bucureşti, secţia a IV a civilă.
In raportul de expertiză tehnică s-a identificat imobilul în litigiu revendicat, compus din teren în suprafaţă de 317 mp şi 2 corpuri de construcţie care corespunde titlurilor înfăţişate de reclamanţi în cauză, precum şi situaţia exactă a apartamentelor, în sensul că cele trei apartamente menţionate în acţiunea completatoare au fost vândute în baza Legii nr. 112/1995 pârâţilor persoane fizice, apartamentul nr.4 de la etajul II al imobilului a fost vândut cumpărătorilor E.A. şi V. în baza Legii nr. 112/1997, cu contractul de vânzare-cumpărare nr. 4382/30915 din 23 mai 1997, care nu intră în obiectul revendicării, întrucât autoarea reclamanţilor 1-a înstrăinat încă din 1947, restul apartamentelor, în număr de două, fiind ocupate de chiriaşi.
Reclamanţii şi-au restrâns acţiunea, cu excluderea apartamentului nr.4 le la etajul II vândut cumpărătorilor de autoarea reclamanţilor, încă din anul 1947, potrivit relaţiilor de la dosar obţinute de la autorităţile locale.
Pârâţii-persoane fizice au invocat şi excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor, pusă în discuţia părţilor cu prioritate, de către instanţă.
Pentru reclamantul decedat V.N., au fost introduşi în cauză moştenitorii săi din Elveţia, unde au fost legal citaţi, V.F.M.(M.), V.L., V.O. şi V.A.
Prin sentinţa civilă nr. 887 din 12 iunie 2007 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV a civilă, în dosarul nr. 9086/3/2005 s-a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor ca neîntemeiată, s-a admis acţiunea, astfel cum a fost completată şi precizată de reclamanţi, pârâţii Municipiul Bucureşti prin Primarul General, SC H.N. SA şi pârâţii persoane fizice au fost obligaţi să restituie reclamanţilor, în deplină proprietate şi posesie imobilul situat în Bucureşti, compus din teren în suprafaţă de 317 mp şi două corpuri de casă - corpul din faţă şi corpul din spate, cu excepţia apartamentului de la etajul 2 deţinut cu contractul de vânzare-cumpărare nr. 4382/30915 din 23 mai 1997 de E.A. şi V. imobilul fiind identificat prin raportul de expertiză efectuat de către expertul C.V. în dosarul nr. 3594/2002 al Tribunalului Bucureşti, secţia a IV a civilă.
S-a respins cererea de constatare a nulităţii absolute a celor 3 contracte de vânzare-cumpărare, ca neîntemeiată.
Pentru a se pronunţa astfel, pe respingerea excepţiei privind lipsa de calitate procesuală activă, instanţa de judecată a reţinut calitatea de moştenitori ai reclamanţilor faţă de autoarea G.Z., potrivit certificatelor de moştenitor depuse la dosar (în număr de 9), iar faptul că unul din moştenitori, respectiv C.C. nu a fost introdus în cauză, nu conduce la lipsirea de calitate procesuală activă a reclamanţilor, avându-se în vedere şi prevederile art. 4 din Legea nr. 10/2001 privitor la dreptul de acrescământ, care operează în favoarea moştenitorilor ce şi-au manifestat intenţia de restituire a imobilului şi având în vedere şi principiul disponibilităţii.
Prima instanţă a apreciat că legitimarea procesuală activă este conturată totodată şi de identificarea imobilului în litigiu de către expertiza efectuată în cauză, în raport de actele de proprietate invocate şi administrate, fiind exceptat de la revendicare apartamentul de la etajul 2 vândut de autoare în 1947, anterior naţionalizării.
Pe fond, tribunalul a analizat titlurile părţilor, prin comparare, constatând că imobilul în litigiu a fost naţionalizat în mod abuziv în baza Decretului 92/1950, fiind încălcate prevederile Constituţiei din 1948 şi ale Codului civil, deci a fost preluat în proprietatea statului fără titlu valabil.
Comparând titlul valabil al autoarei reclamanţilor cu o lipsă de titlu a statului, a dat câştig de cauză titlului celor dintâi, acesta fiind preferabil, potrivit art. 480 C. civ.
S-a constatat că titlurile celor trei persoane fizice fac parte din cel de-al doilea corp de clădire ( care are la etajul 2 apartamentul deţinut de E.A. şi V. ce nu face obiectul revendicării) şi, întrucât titlul reclamanţilor este preferabil, urmare a principiului nemo plus iuris ad alium transferre potest quam ipse habet, pârâţii persoane fizice au fost obligaţi să restituire apartamentele pe care le deţin, către reclamanţi.
Cu privire la cererea de constatare a nulităţii contractelor de vânzare-cumpărare ale pârâţilor persoane fizice, instanţa a analizat nulitatea în raport de data încheierii celor 3 contracte, constatând că nu pot fi avute în vedere cauze de nulitate ce au survenit ulterior încheierii actelor de vânzare-cumpărare.
S-a reţinut că cele 3 contracte au fost perfectate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, imobilul figura ca trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr. 92/1950, deci cu titlu, statul fiind proprietarul imobilului necontestat, nefiind nici o intenţie de revendicare la data vânzării-cumpărării, cumpărătorii fiind de bună-credinţă, potrivit prevederilor art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primarul General şi pârâţii persoane fizice T.M.T., B.I.F. şi M.L.
In apelul declarat de Municipiul Bucureşti prin Primarul General s-a arătat că în mod greşit instanţa de fond la obligat să restituie imobilul în litigiu asupra căruia a dobândit dreptul de proprietate în baza Decretului nr. 92/1950, deci prin lege, conform art. 645 C. civ., în mod greşit considerându-se că prevederile erau neconstituţionale, Constituţia din 1948 conţinând dispoziţia că dreptul de proprietate este ocrotit de lege.
S-a solicitat admiterea apelului, cu consecinţa respingerii acţiunii ca neîntemeiată.
In apelul declarat de pârâţii T.M.N.T., B.I.F. şi M.L. s-au adus critici sentinţei primei instanţe pe mai multe aspecte:
In mod greşit s-a arătat că au fost obligaţi pârâţii-cumpărători la restituirea apartamentelor pe care le deţin, instanţa acordând ceea ce nu s-a cerut, întrucât o cerere în revendicare împotriva lor nu există, acţiunea fiind completată doar cu cererea de constatare a nulităţii contractelor de vânzare-cumpărare, fără a se cere şi o comparare a titlurilor în cazul acestora.
Pe compararea titlurilor, s-a arătat că s-a ignorat de către prima instanţă principiul potrivit căruia legea specială, care derogă de la dreptul comun, are prioritate în aplicare.
Or, situaţia imobilelor preluate în proprietatea statului în perioada 6 martie 1945 - 21 decembrie 1989, a făcut obiectul de reglementare al Legilor nr. 112/1995 şi nr. 10/2001, legiuitorul urmărind prin aceste prevederi să dea stabilitate raporturilor juridice ce au luat naştere în baza acestora şi nu să le desfiinţeze sau să le pericliteze existenţa.
Compararea titlurilor foştilor proprietari faţă de contractele de vânzare-cumpărare ale chiriaşilor este creaţia unei părţi a practicii judiciare care ignoră prevederile legilor speciale în materie şi spiritul acestora.
Reclamanţii şi-au manifestat intenţia de restituire a imobilului, abia prin notificarea din 2001 în baza Legii nr. 10/2001, fără a urmări soluţionarea prealabilă a ei pe cale administrativă, astfel că instanţa trebuia să respingă prezenta acţiune, ca inadmisibilă.
S-a mai arătat că în mod greşit s-a respins excepţia lipsei de calitate procesuală activă, întrucât I.C.C., în calitate de moştenitor al defunctului I.C. (decedat la 31 august 1964), a înstrăinat prin contractul de vânzare-cumpărare de drepturi succesorale nr. 954 din 23 august 1999 cota s-a indiviză de 5/8 din drepturile succesorale deţinute, numiţilor T.R.A. şi C.C., or s-a depus ulterior o convenţie de reziliere a acestui contract, încheiat doar cu T.R.A., astfel că C.C. trebuia introdus în cauză, în lipsa acestuia, reclamanţii neavând legitimare procesuală activă.
S-a solicitat admiterea apelului, modificarea în parte a sentinţei apelate, în sensul respingerii cererii de obligare a apelanţilor-pârâţi la restituirea celor 3 apartamente.
La data de 06 noiembrie 2007, reclamanţii V.F.M.(M.), V.O., V.A. şi V.L. au formulat cerere de aderare la apel potrivit art. 293 C. proc. civ., solicitând schimbarea în parte a sentinţei apelate, în sensul constatării nulităţii absolute şi a celor trei contracte de vânzare-cumpărare ale pârâţilor-cumpărători persoane fizice.
S-a arătat că nulitatea absolută în baza art. 948 C. civ. este determinată de nevalabilitatea obiectului contractelor, fiind încălcate prevederile art. l, art. 10 [alin. (2)] din Legea nr. 10/2001, întrucât nu există titlu juridic valabil pentru trecerea unui imobil în patrimoniul statului.
In plus, prevederile Legii nr. 10/2001 nu sunt aplicabile în situaţia contractelor de vânzare-cumpărare încheiate anterior intrării lor în vigoare, contrar prevederilor art. 15 alin. (2) din Constituţie.
Înstrăinătorul se face vinovat de frauda la lege, întrucât el cunoştea că titlul său nu este valabil, cu complicitatea cumpărătorului care a încheiat actul în frauda proprietarului, în acest caz, contractul fiind nul pentru „fraus omnia corrumpit", neputând fi reţinută buna-credinţă a chiriaşilor.
La data de 06 noiembrie 2007, reclamanţii V.A.I., V.E., V.M., I.I. şi B.G. au formulat, de asemenea, cerere de aderare la apel conform art. 293 C. proc. civ., prin care au solicitat modificarea parţială a sentinţei apelate, în sensul de a se constata şi nulitatea celor 3 contracte de vânzare-cumpărare ale pârâţilor-persoane fizice.
In motivarea acestui apel s-a arătat că în mod greşit s-a reţinut valabilitatea contractelor de vânzare-cumpărare, câtă vreme cumpărătorii aveau reprezentarea faptului că obiectul actelor juridice vizează un imobil naţionalizat de stat în baza Decretului nr. 92/1950, deci fără titlu valabil, întrucât autorii erau exceptaţi de la naţionalizare potrivit art. II din Decretul nr. 92/1950, iar însuşi decretul era neconstituţional.
Aşadar, obiectul contractelor a fost unul ilicit, făcând inaplicabile prevederile art. 9 din Legea nr. 112/1995, subdobânditorii nefiind de bună-credinţă, întrucât trebuiau să aibă dubii cu privire la valabilitatea titlului statului potrivit HG nr. 11/1997.
In apel nu s-au administrat noi probe.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III a civilă şi pentru cauze cu minori şi familie, prin Decizia civilă nr. 274A din 14 aprilie 2008 a respins apelurile reclamanţilor, ca nefondate, a admis apelurile pârâtului Municipiul Bucureşti prin Primarul General şi a pârâţilor - persoane fizice şi, în consecinţă, a schimbat în parte sentinţa apelată, iar, pe fond, a obligat pârâţii Municipiul Bucureşti prin Primarul General şi SC H.N. SA să restituie reclamanţilor imobilul în litigiu, teren de 317 mp şi două corpuri de clădire, exceptând apartamentele ce au făcut obiectul celor trei contracte de vânzare-cumpărare cu pârâţii, persoane fizice, dar şi apartamentul 4 de la etajul 2 aflat în proprietatea numiţilor E.A. şi V. şi care a făcut obiectul înstrăinării către alte persoane, de către autoarea reclamanţilor, încă din anul 1947, a respins cererea de revendicare îndreptată împotriva pârâţilor-persoane fizice, ca neîntemeiată şi a menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei.
Curtea a reţinut că apelul Municipiului Bucureşti este fondat în parte, cu privire la obligarea sa la restituirea în întregime a imobilului în litigiu, în condiţiile în care din probele administrate - înscrisuri şi expertiză tehnică a rezultat că parţial imobilul a fost vândut către cumpărătorii-chiriaşi în temeiul Legii nr. 112/1995.
Critica aceluiaşi pârât, în sensul că, trecerea imobilului în proprietatea statului s-a făcut în mod legal, prin lege conform art. 645 C. civ. şi nu abuziv, nu a fost primită, întrucât prevederile substanţiale ale Legii nr. 10/2001, republicată, după modificările şi completările efectuate prin Legea nr. 247/2005, calificând preluarea prin naţionalizare în baza Decretului nr. 92/1950 a imobilelor ca abuzivă, aşadar cu nerespectarea prevederilor constituţionale din 1948 şi ale Codului civil (art. 480-481), neprimindu-se în schimb despăgubiri în echivalent, pentru lipsirea de proprietate.
Curtea a reţinut că prima critică din apelul declarat de pârâţii, persoane fizice T.M.N.T., B.I.F. şi M.L. privind faptul că instanţa s-a pronunţat pe o cerere ce nu a fost formulată de către reclamanţi, de revendicare îndreptată împotriva pârâţilor-cumpărători, aşadar cu încălcarea principiului disponibilităţii, nu poate fi primită, întrucât acţiunea cu care a fost sesizată instanţa s-a îndreptat către Municipiul Bucureşti, având un dublu temei juridic, cel prevăzut de art. 480 C. civ. şi cel privind dispoziţiile speciale ale Legii nr. 10/2001, întrucât nu s-a soluţionat notificarea reclamanţilor de către „entitatea deţinătoare" a imobilului.
După clarificarea situaţiei juridice a imobilului, în sensul constatat ulterior, că o parte din imobil a fost înstrăinată către pârâţii - persoane fizice, s-a solicitat, în acţiunea completatoare prin care s-a formulat o nouă cerere, constatarea nulităţii absolute a contractelor de vânzare-cumpărare, cu consecinţa repunerii părţilor în situaţia anterioară şi introducerea în cauză a acestor pârâţi-cumpărători, în calitate de pârâţi.
În acest fel - şi având ca temei şi prevederile art. 480 C. civ. şi Legea nr. 10/2001 - acţiunea în revendicare priveşte deopotrivă, prin completarea susmenţionată, revendicarea în contradictoriu şi cu pârâţii-persoane fizice.
Curtea a apreciat că prima instanţă a constatat corect că sunt perfect valabile contractele de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995 cu pârâţii chiriaşi, cu deplina respectare a prevederilor art. 9 din legea menţionată, în condiţiile în care statul era proprietarul aparent al imobilului în litigiu, şi necontestat, nici în instanţă, nici printr-o altă cerere a reclamanţilor, fiind pe deplin aplicabil principiul error communis facit just, reţinând buna-credinţă a cumpărătorilor că au contractat, potrivit legii, cu adevăratul proprietar de la acel moment, care era statul.
Prima instanţă, însă, a făcut o aplicare greşită a legii, atunci când a trecut la compararea vechiului titlu de proprietate al autoarei G.Z. cu cele trei contracte de vânzare-cumpărare încheiate cu pârâţii-persoane fizice, acordând prioritate celui dintâi.
Curtea a apreciat că într-o astfel de comparare, preferinţă nu pot avea decât pârâţii-cumpărători care au încheiat contractul valabil pentru cele trei apartamente pe care le-au deţinut anterior în calitate de chiriaşi, ulterior în calitate de proprietari, dându-se eficienţă principiului securităţii-circuitului civil, al siguranţei încheierii raporturilor civile, dar şi principiului potrivit căruia, instanţele nu sunt chemate să asigure îndreptarea unor nedreptăţi privitor la foştii proprietari (incontestabile, de altfel, potrivit reglementărilor legislativ ulterioare), cu consecinţa nedreptăţim actualilor proprietari şi posesori ai bunurilor, prin lipsirea de dreptul lor de proprietate, legal dobândit.
Instanţa de apel nu a primit critica privitoare la greşita respingere a excepţiei privind lipsa calităţii procesuale active a reclamanţilor în revendicare, avându-se în vedere, pe de o parte, principiul limitelor sesizării instanţei şi principiul disponibilităţii, instanţele neavând căderea de a introduce în proces noi părţi, în contra voinţei titularilor acţiunii.
În plus, legitimarea procesuală activă este complinită şi de prevederile art. 4 din Legea nr. 10/2001 care dau posibilitatea moştenitorilor care şi-au manifestat intenţia de restituire prin notificare, de a putea culege şi drepturile corespunzătoare pe care ceilalţi moştenitori le-ar avea asupra aceluiaşi bun supus restituirii şi care, la rândul lor, nu şi-au manifestat intenţia de revendicare.
In acest sens, Curtea a constatat că în mod corect prima instanţă nu a dispus introducerea în cauză a numitului C.C., cesionar de drepturi succesorale în anul 1999 de la reclamantul I.C.C.
Nu a fost primită nici critica privind respingerea acţiunii, ca inadmisibilă.
Apelul formulat de reclamanţii V.F.M.(M.), V.O., V.A. şi V.L. prin cerere de aderare la primele două apeluri analizate, conform art. 293 C. proc. civ., prin care s-a solicitat să se constatate şi nulitatea absolută a celor trei contracte de vânzare-cumpărare încheiate pentru trei apartamente din imobilul revendicat, cu pârâţii - persoane fizice, a fost apreciat de Curte ca nefondat.
Astfel, Curtea a reţinut că la data perfectării contractelor, Decretul nr. 92/1950 constituia un titlu valabil al statului prin reglementările de la momentul încheierii contractelor, calitatea de proprietar aparent al statului nefiind în nici un fel contestată.
O astfel de contestare a avut loc ulterior încheierii contractelor, la circa 2 ani, ceea ce nu poate invalida actele juridice încheiate cu deplina respectare a Legii nr. 112/1995.
Frauda la lege invocată prin faptul că înstrăinătorul cunoştea că titlul statului nu este valabil, nu se poate răsfrânge asupra cumpărătorilor care au perfectat actele juridice cu deplina credinţă a faptului că statul-vânzător este proprietarul imobilului şi a respectării prevederilor legale.
Prudenţa şi diligenta invocată în sarcina cumpărătorilor care ar fi trebuit să se abţină de la cumpărare este o susţinere care nu-şi are suport în reglementarea legislativă de la momentul încheierii contractelor, neputându-li-se reproşa lipsa de diligente (al căror conţinut nu s-a reglementat prin nici o prevedere legală), în baza unor modificări legislative ulterioare care au avut loc, după perfectarea contractelor de vânzare-cumpărare.
Apelul reclamanţilor V.A.I., V.E., V.M., I.I. şi B.G. a fost respins ca nefondat, pentru aceleaşi considerente reţinute şi pentru apelul celorlalţi reclamanţi, susmenţionaţi, formulat tot pe cale de aderare, conform art. 293 C. proc. civ.
Curtea a apreciat, ca nefondate, criticile privind faptul că pârâţii nu trebuiau să cumpere, întrucât cunoşteau că imobilul era naţionalizat prin Decretul nr. 92/1950 şi deci era exclusă buna-credinţă a cumpărătorilor, câtă vreme Decretul nr. 92/1950 era considerat titlu valabil al statului prin Normele Metodologice de aplicare a prevederilor Legii nr. 112/1995, iar titlul statului nu era contestat prin nici o cerere de către reclamanţi la data încheierii contractelor, inclusiv în justiţie şi care, ar fi impus o suspendare procedurilor de vânzare, până la clarificarea situaţiei juridice a imobilului, potrivit HG nr. 11/1997 invocat (cel mult pentru două dintre cele trei contracte de vânzare-cumpărare încheiate în anul 1997, întrucât unul dintre acestea s-a încheiat în decembrie 1996, aşadar anterior intrării în vigoare a HG nr. 11/1997).
Cum reaua-credinţă nu a fost probata cu elemente de fapt certe critica nu a fost primită.
Împotriva deciziei au declarat recurs reclamanţii V.A.I., V.E., V.M., I.I., B.G. (1), I.C.C. (2) şi pârâţii T.M.N.T., B.I.F. şi M.L.
I. Reclamanţii V.A.I., V.E., V.M., I.I., B.G. au indicat următoarele motive de recurs:
Referitor la capătul de cerere privind constatarea nulităţii absolute a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995, instanţa a reţinut, în mod greşit, respectarea în cauză a dispoziţiilor art. 9 din acest act normativ, apreciind, eronat, valabilitatea titlului statului la momentul perfectării acestor acte de înstrăinare, faţă de împrejurarea că acesta nu a fost contestat de către reclamanţi.
Valabilitatea titlului statului nu este dată şi nu poate fi analizată prin prisma faptului dacă acesta a fost sau nu contestat anterior încheierii contractelor în temeiul Legii nr. 112/1995, ci valabilitatea acestuia trebuie analizată prin prisma dispoziţiilor art. 6 din Legea nr. 213/1998, urmând a se verifica dacă actul normativ în temeiul căruia a operat preluarea imobilului, respectiv Decretul nr. 92/1950, era sau nu în concordanţă cu prevederile constituţionale şi cu reglementările legale în vigoare la momentul preluării şi cu tratatele internaţionale la care România era parte.
Se critică şi nerespectarea prevederilor actului normativ în temeiul căruia a operat preluarea imobilului, astfel la data naţionalizării, proprietarul imobilului, respectiv doamna Z.G., era casnică şi căsătorită cu colonel M.G., care se încadra în categoria persoanelor exceptate de la naţionalizare prev. de art. II din acelaşi act normativ, acesta fiind cadru militar, conform dovezilor depuse la dosar.
Decretul nr. 92/1950 a reglementat neconstituţional preluarea imobilelor, fără vreo justificare legală şi fără o dreaptă şi prealabilă despăgubire, operând o deposedare fără titlu, o încălcare flagrantă a dreptului de proprietate particulară imobiliară, garantat constituţional de prevederile art. 6 alin. (1), art. 8, art. 10 şi art. 11 din Constituţia de la 1948.
Recurenţii susţin că imobilul în litigiu a intrat în proprietatea statului fără titlu, iar reţinerea caracterului preluării constituie premisa de la care trebuie să pornească cercetarea fondului acţiunii, iar de caracterul preluării bunului de către stat depinde, de altfel, statuarea asupra valabilităţii contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995, sub aspectul regimului juridic al locuinţei ce a făcut obiectul vânzării, cât timp în temeiul Legii nr. 112/1995 nu puteau fi vândute către chiriaşi, în condiţiile de favoare acordate acestora, decât locuinţele preluate cu titlu.
Vânzarea realizată de stat către chiriaş, chiar dacă acesta este considerat a fi fost de bună credinţă şi chiar dacă această vânzare s-a făcut anterior confirmării în justiţie, în mod irevocabil, a dreptului de proprietate al reclamanţilor, reprezintă o privare de bun, constituind o ingerinţă în dreptul de proprietate al reclamanţilor, întrucât potrivit dispoziţiile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, persoanele ale căror imobile au fost preluate fără titlu îşi păstrează calitatea de proprietar avută la data preluării, exerciţiul dreptului fiind ulterior obţinerii hotărârii judecătoreşti de restituire în natură şi de constatare a nulităţii absolute a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995.
Urmare a acestor vânzări, reclamanţii nu au mai avut posibilitatea de a intra în posesia bunului şi de a dispune de acesta. In consecinţă, această situaţie a avut ca efect privarea reclamanţilor de proprietatea asupra imobilului, în sensul celei de a doua fraze a primului alineat al art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia europeană privind apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
O astfel de interpretare a fost dată şi de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în numeroasele cauze pronunţate împotriva României (Străin, Păduraru, Porteanu etc.)
În speţă, la momentul vânzării, statul nu avea titlu asupra imobilului revendicat astfel că ingerinţa produsă prin vânzarea acestuia către chiriaşi era lipsită de bază legală din moment ce Legea nr. 112/1995 nu permitea decât vânzarea bunurilor preluate cu titlul.
In consecinţă, ingerinţa în dreptul de proprietate al reclamanţilor este lipsită de bază legală, încălcându-se astfel art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia europeană privind apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
O alta critica, referitoare la compararea titlului reclamanţilor cu cel al pârâţilor - persoane fizice, este aceea ca instanţa de apel a făcut o aplicare greşită a legii dând prioritate celor trei contracte de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995 pe considerentul/principiul securităţii circuitului civil şi al siguranţei încheierii raporturilor civile, apreciindu-se de către instanţa de apel că astfel se poate menţine echilibrul în societate, actualii proprietari fiind ocrotiţi de lege prin dispoziţiile art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, iar foştii proprietari ar beneficia de prevederile dispoziţiile art. 18 lit. d) din Legea nr. 10/2001.
Recurenţii-reclamanţi susţin că nu se poate reţine că titlul pârâţilor are prioritate, întrucât dreptul de proprietate al reclamanţilor dobândit prin moştenire de la adevăratul proprietar este preferabil dreptului pârâţilor dobândit de la statul neproprietar.
Nu se poate reţine nici faptul că dispoziţiile art. 45 alin. (2) coroborate cu dispoziţiile art. 18 lit. d) din Legea nr. 10/2001 ar înlătura posibilitatea proprietarului, al cărui drept de proprietate a fost răpit în timpul regimului comunist, de a revendica în prezent imobilul de la cel care îl deţine fără titlu sau în baza unui titlu mai puţin caracterizat, din cel puţin trei considerente:
Dispoziţiile art. 18 lit. d) din Legea nr. 10/2001 se referă la o altă ipoteză decât cea în cauză, reţinută greşit de instanţa de apel, şi anume la situaţia restituirii imobilului în baza legii speciale şi după procedura prevăzută de această lege.
Această dispoziţie normativă se referă la imobile înstrăinate fostului chiriaş cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, ipoteză care, de asemenea, nu se regăseşte în cauză întrucât imobilul a fost preluat fără titlu.
In contextul actual, al unei societăţi democratice, nu se poate aprecia că legiuitorul ar fi urmărit să înlăture posibilitatea proprietarului deposedat abuziv de bunul său, în timpul regimului comunist, de a promova o acţiune în revendicare pentru redobândirea bunului său, respectiv de a invoca dispoziţiile art. 480 C. civ.
Prin urmare, garantarea dreptului de proprietate exclude protejarea, în orice formă, a unui abuz, iar garantarea securităţii circuitului civil impune existenţa unui circuit civil normal în care abuzurile sunt sancţionate.
II. Reclamantul I.C.C. a formulat următoarele critici de recurs:
Hotărârea pronunţată a fost dată cu aplicarea greşita a legii, deoarece acţiunea în revendicare a fost introdusa ulterior intrării in vigoare a Legii nr. 10/2001, legea speciala in acest domeniu.
In materie de retrocedare, legile speciale au prioritate de aplicare în raport cu dreptul comun, potrivit art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, iar potrivit art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001, imobilele naţionalizate prin Decretul nr. 92/1950 sunt considerate imobile preluate în mod abuziv.
Totodată dispoz. art. 44 din Constituţia României stipulează că dreptul la proprietate este garantat şi proprietatea privată este garantată şi ocrotită în mod egal de lege.
Statul român, prin Primăria Municipiului Bucureşti, efectuând tranzacţiile reprezentate de contractele de vânzare-cumpărare a celor trei apartamente ce intră in componenta imobilului din Bucureşti, sector 1 si menţionate in acţiunea de revendicare, a nesocotit in mod flagrant caracterul perpetuu al dreptului de proprietate şi a încălcat in mod abuziv cerinţele imperative ale principiului proprietăţii, potrivit căruia nimeni nu poate ceda ce nu-i aparţine precum şi limitările specifice ale vânzării lucrului altuia.
De asemenea, a admite faptul că, chiriaşii-cumpărători s-au aflat într-o eroare comuna asupra calităţii esenţiale a vânzătorului pe care, cu "bună credinţă", l-au considerat adevăratul proprietar, implică (atât de către chiriaşi, în calitate de cetăţeni romani cât şi de către instituţiile statului) recunoaşterea valabilităţii celor stipulate de către Decretul nr. 92/1950 la data cumpărării apartamentelor.
Ori, Decretul nr. 92/1950 reprezintă un act normativ de sorginte totalitară care, nu putea să fiinţeze după anul 1989 decât, în mod ilegal si neconstituţional.
Reclamantul I.C.C. susţine ca motiv de recurs şi excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei B.G., succesor care nu a acceptat moştenirea potrivit declaraţiei notariale nr. 397 din 25 ianuarie 1965, iar instanţele au reţinut că se legitimează procesual activ în baza certificatului de moştenitor nr. 33 din 29 aprilie 1997, care nu corespunde realităţii, deşi la dosar există un set de înscrisuri ce confirmă excepţia invocată.
In dezvoltarea acestei critici recurentul susţine că legitimarea sa procesuală activă este stabilită prin sentinţa civila nr. 21227 din 08 decembrie 1999, definitivă şi irevocabilă, pronunţată în dosarul nr. 13180/1999 care s-a aflat pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, recurentul având calitatea de unic succesor al defunctului I.C.I. şi de succesor al autoarei G.Z., intimata reclamanta B.G. fiind renunţătoare la succesiune, sens în care certificatul de moştenitor nr. 33 din 29 aprilie 1997 cuprinde date neconforme realităţii, fiind fals.
Solicita admiterea recursului, modificarea deciziei civile nr. 274 A din 14 aprilie 2008 pronunţata de către Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, respingerea apelurilor formulate de către de apelanţii paraţi T.M.N.T., B.I.F., M.L., Municipiul Bucureşti prin Primarul General.
Solicită să se ia act de calitatea de succesor al recurentului - prin ramura I.C.I. - al autoarei noastre G.Z., de calitatea de renunţătoare la succesiune a intimatei reclamante B.G., de neconformitatea cu realitatea a datelor conţinute de certificatul de moştenitor nr. 33 din 29 aprilie 1997 şi să se dispună declanşarea procedurii înscrierii in fals pentru certificatul de moştenitor nr. 33 din 29 aprilie 1997.
In susţinere a anexat copii după următoarele înscrisuri:
Declaraţia de renunţare la succesiune nr. 397 din 25 ianuarie 1965 emisa de notariatul de Stat al Raionului "30 Decembrie", certificatul de succesiune vacanţa nr. 12 din 26 iunie 1965 emis de către Notariatul de Stat al Raionului "30 Decembrie ", sentinţa civila nr. 13751 din 16 septembrie 1998 în dosarul nr. 4118/1997 care s-a aflat pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, cererea de renunţare a intimatei B.G. din data de 12 februarie 1999 la apelul împotriva sentinţei civile nr. 13751 din 16 septembrie 1998 si solicitarea ca aceasta sentinţa să rămână definitivă, cererea de legalizare a intimatei B.G. din data de 17 februarie 1999 a sentinţei civile nr. 13751 din 16 septembrie 1998 data in dosarul nr. 4118/1997 care s-a aflat pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, Decizia civila nr. 1208 din 18 mai 1999 in dosarul nr. 1559/1999 care s-a aflat pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, sentinţa civila nr. 21227 din 08 decembrie 1999 definitiva si irevocabila data in dosarul nr. 13180/1999 care s-a aflat pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, Decizia nr. 3794 din 01 noiembrie 2002 data in dosarul nr. 1201/2002 care s-a aflat pe rolul Curţii Supreme de Justiţie, secţia civila, declaraţia de învinuit/inculpat din data de 22 august 2005, data de către numita B.G. in dosarul penal nr. 1039478/2005 aflat pe rolul D.G.P.M.B. - Secţia 1 Politie, piesă aflată la dosarul penal nr. 5284/P/2005 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti, ordonanţa din data de 07 noiembrie 2005 din dosarul penal nr. 5284/P/2005 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti, chitanţa serie TS2A nr. 0082783 pentru încasarea amenzii penale in valoare de 500 RON plătită de către B.G., adresa de confirmare a plaţii amenzii penale in suma de 500 RON cu seria A / Anul 2002 nr. 0505044 emisă la data de 30 noiembrie 2005 sub nr. înregistrare 1700810 de către Ministerul Finanţelor Publice, D.G.F.P. Sectorul 1 Bucureşti către Parchetul de pe lângă Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti.
III. Pârâţii T.M.N.T., B.I.F. şi M.L. au formulat următoarele critici în recurs:
Este nelegală obligarea celor doi pârâţi la restituirea către reclamanţi în deplină proprietate şi posesie a întregii suprafeţe de teren de 317 mp, pe care se află cele două corpuri de clădire, deoarece instanţa de apel nu a ţinut seamă de faptul că atât recurenţii" cât şi E.A. şi V., prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 4382/30915 din 23 mai 1997, au dobândit dreptul de proprietate atât asupra apartamentelor respective cât şi a terenului situat sub construcţie, conf. art. 33 din HG nr. 20/1996.
Astfel, T.M.N.T. a dobândit suprafaţa de 28,16 mp teren situat sub construcţie, B.I. a dobândit proprietatea a 22,16 mp teren situat sub construcţie şi M.L. a dobândit proprietatea a 21,57 mp teren situat sub construcţie.
In ce priveşte pe numiţii E.A. şi V., conform titlului de proprietate al acestora, din acelaşi constatări ale raportul de expertiză, rezultă ca odată cu apartamentul au cumpărat şi suprafaţa de teren de 56,55 mp aflat sub construcţie.
Prin urmare suprafeţele de teren respective trebuiesc scăzute din suprafaţa totală de 317 mp şi numai ceia ce rezultă poate face obiectul obligării la restituire de către pârâţi în favoarea reclamanţilor.
Au solicitat admiterea recursului şi modificarea în parte a soluţiei instanţei de apel, în sensul că suprafaţa totală de 128,43 mp conf. contractelor de vânzare-cumpărare, depuse la dosar, prezintă proprietatea subsemnaţilor şi a numiţilor E.A. şi V. urmând ca cei doi pârâţi Municipiul Bucureşti şi SC H.N. SA să fie obligaţi să restituie în deplină proprietate şi liniştită posesie reclamanţilor, numai terenul în suprafaţă de 188,57 mp, teren asupra căruia urmează a se stabili ulterior, în favoarea subsemnaţilor un drept de servitute care să facă posibil accesul fiecăruia dintre noi la apartamentele respective.
În drept, au fost invocate dispoz. art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ.
I. Recursul formulat de către reclamanţii V.A.I., V.E., V.M., I.I., B.G. nu este fondat pentru cele ce urmează:
Cu privire la critica vizând nelegalitatea deciziei atacate sub aspectul respingerii petitului privind constatarea nulităţii contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 10/2001 Înalta Curte va avea ca premisă situaţia de fapt stabilită de curtea de apel.
Modul în care instanţa de apel, în urma evaluării probatoriului administrat, a reţinut o anumită situaţie de fapt nu poate constitui motiv de recurs în actuala reglementare a art. 304 C. proc. civ., pct. 11 al art. 304 C. proc. civ., singurul care permitea cenzurarea în recurs a modului de apreciere a probelor în faza procesuală anterioară, fiind abrogat la data de 02 mai 2001, odată cu intrarea în vigoare a OUG nr. 138/2000.
Potrivit dispoziţiilor art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 [devenit art. 45 alin. (2) după republicare] sunt lovite de nulitate absolută actele de înstrăinare, având ca obiect imobilele care cad sub incidenţa prevederilor acestei legi, încheiate cu rea-credinţă.
In principiu, recurenţii-reclamanţi au susţinut imposibilitatea validării actului încheiat de terţii-chiriaşi, chiar de bună credinţă fiind, întrucât s-ar încălca regula potrivit căreia nimeni nu poate transmite mai mult decât are.
Astfel, când obiectul contractului de înstrăinare constă într-un bun ce nu aparţinea vânzătorului, recunoaşterea dreptului translativ de proprietate al unui asemenea act ar contraveni principiului nemo plus iuris ad allium transferrepotest quam ipse habet.
Se reţine că teoria aparenţei în drept a dat naştere unor ample controverse în practica şi literatura de specialitate datorită existenţei unui conflict între doi titulari de drepturi reale imobiliare, pe de o parte terţul dobânditor de bună credinţă care a încheiat actul cu proprietarul, sau moştenitorul aparent, iar pe de altă parte, adevăratul proprietar, sau moştenitor, titularul dreptului real.
În final, a fost adoptată ipoteza culpei adevăratului proprietar care a neglijat să-şi exercite dreptul, înlesnind astfel crearea unei aparenţe înşelătoare. Prin efectul acestei greşeli, titularul veritabil angajează răspunderea sa proprie faţă de terţul de bună credinţă, iar reparaţia prejudiciului suferit de acest terţ se face numai prin menţinerea ca valabil a actului încheiat de titularul aparent. Răspunderea adevăratului titular al dreptului se bazează pe riscul de a fi titularul unui drept. El este, deci, expus riscului de a pierde dreptul său, spre a se garanta stabilitatea actelor îndeplinite în favoarea terţului de bună credinţă de către titularul aparent.
In conflictele de interes legitim dintre adevăratul proprietar şi subdobânditorul de bună credinţă al bunului său imobil, este preferat acesta din urmă, pentru asigurarea securităţii circuitului civil şi a stabilităţii raporturilor juridice, raţiuni exprimate de adagiul error communis facit jus recunoscut în doctrina juridică şi aplicat în cazuri de excepţie în practica instanţelor judecătoreşti.
Curtea a reţinut că pârâţii-cumpărători au fost de bună credinţă, adică au avut convingerea că persoana cu care tratează este adevăratul proprietar şi a existat o eroare comună, în sensul unei convingeri generale că persoana cu care terţul de bună credinţă a încheiat actul este adevăratul proprietar.
In speţă, instanţa de apel a apreciat că pârâţii cumpărători au avut convingerea că au cumpărat imobilul de la adevăratul proprietar, deşi, în realitate, acestuia îi lipsea această calitate, iar din împrejurările de fapt a rezultat că la data încheierii acestor contracte aceştia au respectat prevederile art. 9 din Legea nr. 112/1995, în condiţiile în care statul era proprietarul aparent al imobilului în litigiu, fiind pe deplin aplicabil adagiul susmenţionat.
Totodată, aşa cum corect a reţinut Curtea, recurenţii reclamanţi nu au dovedit reaua-credinţă a pârâţilor cumpărători şi nu au probat contestarea în vreun fel a calităţii de proprietar aparent al statului, la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare reclamanţii neaducând la cunoştinţa cumpărătorilor pretenţiile lor cu privire la imobil.
In practica judiciară a fost subliniată ideea că pentru identificarea elementului de „bună credinţă", cerut de textul art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în cadrul cercetării judecătoreşti trebuie produse probe pe aspectul cunoaşterii sau nu a faptului că părţile contractului au ştiut că bunul înstrăinat este proprietatea altei persoane (persoana îndreptăţită).
In acest context al analizei, se cere subdobânditorului să fi depus diligente minime pentru a se convinge că a contractat cu versus dominus însă nu i se poate pretinde să facă ceea ce este de atributul instanţei de judecată, respectiv să analizeze valabilitatea titlului statului.
Astfel, nu se poate invalida actul subdobânditorului dacă acesta nu a fost un act juridic intenţional, în sensul că, nu a reprezentat un act de intenţie fondat pe o cauză ilicită sau fraudă, cumpărătorul neştiind de intenţia fostului proprietar de a-şi redobândi bunul şi neavând, cunoştinţă de faptul că titlul statului a fost contestat în instanţă.
Nu poate fi primită nici critica potrivit căreia subdobânditorii chiriaşi au manifestat rea credinţă întrucât cunoşteau că imobilul a fost naţionalizat prin Decretul nr. 92/1950, fiind de notorietate ilegalitatea preluării imobilelor de către stat în perioada comunistă.
Se generalizează astfel o prezumţie care contravine, în primul rând, dispoziţiilor art. 1203 C. civ., care lasă prezumţiile la aprecierea judecătorului, abilitat a decide dacă prezumţia are greutatea de a naşte o astfel de posibilitate.
In al doilea rând contravine regulii de interpretare logică extrasă din dispoziţiile art. 978 C. civ. potrivit căreia norma juridică trebuie interpretată în sensul aplicării ei, iar nu în sensul în care să nu se aplice.
Or, generalizarea invocată în critică ar lăsa fără aplicare art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, iar pentru judecător ar constitui un exces de putere prin a contesta orice valoare unui text care are încă forţa legala, exces sancţionat de art. 304 pct. 4.
Cum eroarea comună presupune atât un element obiectiv reprezentat de aparenţa creată de titlul de proprietate prezentat cât şi un element subiectiv, psihologic, constând in credinţa cumpărătorului în aparenţa creată de titlul de proprietate coroborată cu celelalte împrejurări de fapt ce întăresc aceasta credinţă: publicitatea dreptului, conduita proprietarului aparent faţă de bun, durata de timp in care proprietarul aparent a stăpânit public anterior bunul, percepţia colectivităţii faţă de bunul sau categoria din care face parte bunul deţinut de proprietarul aparent, soluţia Curţii este la adăpost de critică, cu aplicarea corectă a dispoziţiilor legale incidente.
In ceea ce priveşte jurisprudenţa CEDO invocată, Înalta Curte constată că aceasta nu a fost încălcată prin pronunţarea hotărârii recurate.
Astfel, privarea de bun, în absenţa oricărei despăgubiri, constituie o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, astfel cum s-a stabilit în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, însă în speţa de faţă instanţele de fond au concluzionat just că persoanele îndreptăţite au dreptul la măsuri reparatorii constând în restituirea imobilului în natură cu excepţia apartamentelor vândute în temeiul Legii nr. 112/1995, realizându-se astfel o reparaţie echitabilă.
Se observă că instanţa europeană a stabilit că exigenţele art. 1 din Protocolul nr. 1 şi principiul securităţii raporturilor juridice trebuie respectate atât în cazul fostului proprietar, cât şi în cel al cumpărătorului de bună-credinţă.
Ca urmare, oricare dintre aceştia nu poate fi lipsit de proprietate decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.
În concluzie, principiul validităţii aparenţei de drept, principiul ocrotirii bunei-credinţe a subdobânditorului cu titlu oneros al imobilului, principiul securităţii raporturilor juridice, principiul preeminenţei legii speciale, consolidarea dreptului de proprietate al chiriaşilor cumpărători sunt criteriile avute în vedere în mod judicios de instanţa de apel la soluţionarea pricinii şi constituie temei pentru respingerea recursului ca nefondat.
Cu alte cuvinte, cât priveşte raportul dintre legea internă, respectiv Legea nr. 10/2001 şi art. 1 din Primul Protocol adiţional la C.E.D.O., este necesar a se analiza, în funcţie de circumstanţele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi dacă admiterea acţiunii reclamanţilor nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securităţii raporturilor juridice, cel al cumpărătorilor de bună credinţă.
Astfel, atunci când există neconcordanţe între legea internă şi Convenţie, trebuie să se verifice dacă şi pârâţii au, la rândul lor, un bun în sensul Convenţiei.
In acest sens este relevantă Decizia C.E.D.O. în cauza Pincova şi Pine contra Republicii Cehe, prin care s-a reţinut faptul că, deşi obiectivul general al legilor de restituire este unul legitim, este necesar a se asigura că atenuarea vechilor încălcări ale dreptului de proprietate cauzate de regimul comunist, nu creează noi neajunsuri disproporţionate.
In acest scop, legislaţia trebuie să facă posibilă luarea în considerare a circumstanţelor particulare ale fiecărei cauze, astfel încât persoanele care au dobândit bunuri cu bună-credinţă să nu fie puse în situaţia de a suporta greutatea responsabilităţii statului care cândva a confiscat aceste bunuri (paragraful 58, citat şi în cauza Raicu contra României).
Altfel spus, trebuie să se ţină cont de faptul că, pentru încălcarea de către stat a obligaţiei pozitive de a sigura implementarea cu o claritate şi o coerenţă rezonabile a măsurilor reparatorii ce se cuvin persoanelor îndreptăţite (cauza Văduraru contra României) nu trebuie să suporte consecinţele un particular, ceea ce ar echivala cu o nouă privare nelegală de proprietate, de data aceasta a pârâţilor cumpărători.
Acestea sunt considerentele pentru care Decizia instanţei de apel apare ca fiind legală şi pentru care Înalta Curte va respinge recursul reclamanţilor V.A.I., V.E., V.M., I.I., B.G.
II. Recursul formulat de către reclamantul I.C.C. nu este fondat pentru cele ce urmează.
Recurentul susţine ca instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a legii atunci când nu a constatat nulitatea contractelor încheiate in temeiul Legii nr. 112/1995 cu pârâţii chiriaşi, deşi imobilele naţionalizate prin Decretul nr. 92/1950 sunt considerate imobile preluate in mod abuziv.
A criticat şi faptul ca instanţa de apel a reţinut eronat că reclamanta B.G. are calitate procesuală activă.
Aceste critici au fost invocate omisso medio, întrucât recurentul nu le-a supus analizei devolutive a apelului, fiind invocate de către acesta direct in recurs, neputând fi astfel primite.
Pe de alta parte, calitatea de persoana îndreptăţită a reclamantei B.G. a fost dovedită prin certificatul de moştenitor nr. 33 din 29 aprilie 1997, act autentic care nu a fost anulat printr-o hotărâre judecătorească, astfel încât face dovada deplină a calităţii acesteia de moştenitor, cum corect au reţinut instanţele fondului.
De altfel, potrivit prevederilor Legii nr. 36/1995 privind notarii publici si activităţile notariale, certificatul de moştenitor se eliberează de către notarul public in cadrul procedurii succesorale notariale necontencioase si cuprinde constatările referitoare la masa succesorală, calitatea moştenitorilor şi cotele ce le revin acestora din patrimoniul defunctului, respectiv bunurile atribuite dacă moştenitorii şi-au împărţit averea prin bună învoială.
Potrivit art. 88 teza a II a din actul normativ sus amintit până la anularea sa prin hotărâre judecătorească, certificatul de moştenitor face dovada deplină in privinţa calităţii de moştenitor şi a cotei sau a bunurilor care se cuvin fiecărui moştenitor în parte.
Prin urmare, aşa cum rezultă din această dispoziţie legală, actul emis de notarul public, respectiv certificatul de moştenitor nu poate fi ignorat prin simpla lui negare, întrucât acest act, până la anularea lui prin hotărâre judecătorească, face dovada deplină asupra calităţii de moştenitor.
Pentru considerentele precedente Înalta Curte apreciază că nu sunt îndeplinite cerinţele cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., motiv pentru care recursul reclamantului I.C.C. apare ca nefondat şi va fi respins ca atare, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
III. Cu privire la recursul formulat de pârâţii T.M.N.T., B.I.F. şi M.L., criticile formulate nu vor fi primite pentru următoarele considerente:
In primul rând se reţine că motivul prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. a fost indicat numai formal, deoarece nu a fost dezvoltată nici o critică care să se circumscrie ipotezei reglementate - interpretarea greşită a actului juridic (iar nu a actelor ca înscrisuri probatorii, ce constituie o chestiune de fapt) dedus judecăţii.
Instanţa de apel a stabilit, pe baza probelor administrate, situaţia de fapt în cauză. Acest aspect nu mai poate face obiect de analiză în calea de atac a recursului care, faţă de actuala configuraţie a art. 304 C. proc. civ., permite reformarea unei hotărâri numai pentru motive de nelegalitate, nu şi de netemeinicie, instanţa de recurs nemaiavând competenţa de a cenzura situaţia de fapt statuată prin hotărârea atacată şi de a reevalua în acest scop probele, aşa cum de fapt urmăresc recurenţii.
Simpla menţionare a cazului de modificare nu investeşte în mod legal instanţa de recurs cu exercitarea controlului de legalitate din perspectiva respectivului motiv de recurs, astfel încât Decizia recurată nu va fi verificată prin prisma dispoziţiilor art. 304 pct. 8 C. proc. civ.
Cât priveşte motivul de recurs vizând modul greşit de apreciere a situaţiei de fapt, în sensul că pârâţii Primăria municipiului Bucureşti şi SC H.N. SA nu pot restitui în natură cotele-parte din suprafaţa totală de 317 mp teren reprezentând terenul de sub apartamentele pârâţilor, critica nu va fi primită întrucât, pe de o parte, instanţa de recurs nu poate face o astfel de analiză pe starea de fapt în actuala configuraţie a art. 304 C. proc. civ., pârâţii formulând o astfel de apărare pentru prima dată în recurs, aspect nesupus analizei devolutive în apel.
Pe de altă parte, din probele administrate nu rezultă că suprafaţa de 317 mp teren care urmează a se restitui reclamanţilor beneficiari ai legii speciale de reparaţie include şi cotele-părţi din terenul situat sub construcţie, dobândite de pârâţi în conformitate cu dispoz. art. 33 din HG nr. 20/1996.
Pentru aceste considerente, se va respinge ca nefondat recursul declarat de pârâţii T.M.N.T., B.I.F. şi M.L. şi în baza art. 312 C. proc. civ. se va menţine Decizia atacată ca legală.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanţii B.G., I.I., I.C.C., V.A., V.F.M., V.L., V.O., V.A.I., V.E., V.M. împotriva deciziei nr. 274A din 14 aprilie 2008 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III a civilă şi pentru cauze cu minori şi familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 1 iulie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4143/2010. Civil. Revendicare imobiliară.... | ICCJ. Decizia nr. 4136/2010. Civil → |
|---|
