ICCJ. Decizia nr. 4214/2010. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 4214 /2010
Dosar nr. 1917/118/2008
Şedinţa publică din 2 iulie 2010
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Constanţa la data de 26 octombrie 2006, reclamantul N.M. a solicitat instanţei ca prin hotărârea care o va pronunţa, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin M.F.P. si D.G.F.P. Constanţa, să oblige pe pârât să îi plătească despăgubiri pentru averea tatălui său, N.Ş., care a fost confiscată de regimul comunist, în sumă de 241.000 dolari şi 30.000 euro, pentru 10 ani de puşcărie.
Ulterior, reclamantul a formulat precizări prin care a arătat că solicită obligarea pârâtului să îi restituie imobilul compus din 3 camere şi beci, suprafaţa de teren de 1.000 mp, 1 grajd de animale, 4,4 ha teren arabil, 1 cal, 1 căruţă, 1 plug, boroană, 2 berbeci, 31 oi, 12 capre sau obligarea pârâtului la plata contravalorii de 200.000 euro.
În motivare, s-a arătat că prin sentinţa penală nr. 5 din 9 septembrie 1952 a Tribunalului Militar Teritorial Bucureşti, tatăl reclamantului a fost condamnat 10 ani temniţă grea, pentru uneltire contra ordinii sociale şi i-a fost confiscată întreaga avere, precizând totodată că valoarea pretenţiilor sale în lei este de 700.000 lei.
În drept au fost invocate dispoziţiile art. 480 C. civ.
În baza art. 158 alin. (3) C. proc. civ., instanţa a admis excepţia necompetenţei materiale şi a declinat cauza în favoarea Tribunalului Constanţa.
Prin sentinţa civilă nr. 574 din 16 aprilie 2009 Tribunalul Constanţa a respins, ca nefondată, acţiunea, reţinând în esenţă că prin sentinţa penală nr. 5 din 10 septembrie 1952 pronunţată de fostul Tribunal Militar Teritorial Bucureşti s-a dispus condamnarea autorului N.Ş. la pedeapsa închisorii de 10 ani temniţă grea pentru săvârşirea crimei de uneltire contra ordinii sociale, pedeapsă prev. de art. 209 din fostul C. pen., art. 3 din fostul C. pen., art. 157 din fostul C. pen., iar în temeiul art. 25 alin. (6) din fostul C. pen. s-a dispus confiscarea averii acestuia. Recursul declarat împotriva sentinţei penale mai sus menţionate a fost respins ca nefondat prin Decizia penală nr. 158/1953, pronunţată de fostul Tribunal Suprem.
Instanţa de fond a mai reţinut că probele administrate în cauză nu au fost suficiente pentru a demonstra existenţa în patrimoniul autorului N.Ş. a dreptului de proprietate asupra terenurilor şi asupra construcţiei situate pe raza localităţii Cobadin şi nici asupra animalelor şi inventarului agricol.
Avându-se în vedere că prin sentinţa penală nr. 5/1952, pronunţată de fostul Tribunal Militar Teritorial Bucureşti s-a dispus măsura confiscării averii deţinute de autorul N.Ş. în folosul statului, instanţa de fond a reţinut că, în speţă, nu sunt incidente dispoziţiile art. 480 C. civ. întrucât, pe de o parte, nu s-a demonstrat caracterul abuziv al măsurii confiscării dispuse de către o instanţă judecătorească în aplicarea unor norme juridice în vigoare la momentul respectiv, nu s-a demonstrat că această măsură a fost adusă la îndeplinire decătre autorităţile competente şi, pe de altă parte, nu s-a demonstrat existenţa în patrimoniul acestuia a bunurilor despre care se pretinde că ar fi format obiectul confiscării.
Împotriva menţionatei sentinţe a formulat apel, în termen legal, reclamantul N.M..
Prin Decizia civilă nr. 300/ C din 14 decembrie 2009, Curtea de Apel Constanţa, secţia civilă, minori şi familie, litigii de muncă şi asigurări sociale, a admis apelul formulat de reclamant, a desfiinţat sentinţa apelată şi a trimis cauza spre rejudecare la Tribunalul Constanţa.
În motivarea acestei soluţii, instanţa de apel a reţinut că reclamantul a investit instanţa de judecată, în contradictoriu cu Statul Român prin M.F.P., solicitând despăgubiri pentru averea tatălui său care a fost confiscată de regimul comunist.
Dat fiind faptul că reclamantul a făcut mai multe precizări prin care a solicitat despăgubiri pentru anii de detenţie politică suportaţi de tatăl său, instanţa a pus în discuţie temeiul juridic, respectiv Legea nr. 221/2009 sau dispoziţiile art. 480 C. civ.
Reclamantul a precizat, în raport de modificările legislative intervenite, că solicită despăgubiri în temeiul Legii nr. 221/2009 pentru bunurile mobile şi imobile confiscate, precizând că renunţă la despăgubiri pentru cei 10 ani de detenţie, precizări faţă de care s-a constatat că prima instanţă de fond a avut în vedere în motivarea sa o cu totul altă situaţie, astfel că a desfiinţat hotărârea atacată şi a trimis cauza spre rejudecare.
Împotriva acestei decizii a formulat şi motivat recurs, în termen legal, apelantul-pârât Statul Român, prin M.F.P., prin D.G.F.P. Constanţa.
În motivarea cererii de recurs s-a arătat că instanţa ierarhic superioară este limitată să cerceteze cauza numai cu referire la motivele indicate în cererea de apel, iar a doua regulă restrictivă, exprimă tocmai ideea că efectele apelului nu se pot răsfrânge decât numai asupra ceea ce s-a judecat de către prima instanţă.
Conform art. 294 alin. (1) C. proc. civ., prevede: "în apel nu se pot schimba calitatea părţilor, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată şi nici nu se pot face alte cereri noi", iată că legea instituie tocmai principiul inadmisibilităţii modificării elementelor menţionate.
Instanţa de fond a respins acţiunea formulată ca nefondată deoarece, pe de o parte, nu s-a demonstrat caracterul abuziv al măsurii confiscării dispusă de către o instanţă judecătorească în aplicarea unor norme juridice în vigoare la momentul respectiv, nu s-a demonstrat că această măsură a fost adusă la îndeplinire de către autorităţile competente şi, pe de altă parte, nu s-a demonstrat existenţa în patrimoniul autorului N.Ş. a bunurilor care se pretinde că ar fi format obiectul confiscării.
Deşi în faţa instanţei de fond a precizat de mai multe ori că îşi întemeiază acţiunea pe prevederile art. 480 C. civ., chiar şi la cererea recurentului formulată la termenul din data de 04 decembrie 2006, în apel reclamantul a înţeles să modifice temeiul juridic al acţiunii.
Cum legea nu îngăduie schimbarea în nici un mod a pretenţiilor deduse în faţa primei instanţe se consideră că orice schimbare în acest sens în calea de atac a apelului, ar conduce la privarea părţilor de beneficiul celor două grade de jurisdicţie. Drept urmare, în apel reclamantul nu poate schimba temeiul juridic astfel cum acesta a fost formulat în cererea de chemare în judecată, o atare atitudine constituind o modificare inadmisibilă a unui element esenţial al judecăţii.
În faza procesuală a recursului a fost formulată întâmpinare, intimatul solicitând respingerea recursului pentru că nu se încadrează în art. 304 C. proc. civ. şi, în subsidiar, ca nefondat.
Analizând recursul formulat, în raport de criticile menţionate, care se încadrează în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Curtea apreciază că acesta este nefondat, pentru următoarele considerente:
Recurentul invocă încălcarea art. 294 C. proc. civ., care prevede că în faza procesuală a apelului nu poate fi modificată cauza acţiunii, adică temeiul juridic al cererii de chemare în judecată.
O astfel de interdicţie intră în sfera de aplicare a principiului disponibilităţii, care este restrâns de dispoziţiile de procedură civilă în raport de care acţiunea poate fi precizată, atât în faţa primei instanţe de fond, până la prima zi de înfăţişare, cât şi în faţa instanţei de apel, potrivit art. 294 C. proc. civ., astfel încât cadrul procesual să fie stabilit în mod definitiv, iar administrarea probelor şi, ulterior, analizarea motivelor de apel şi devoluarea fondului în această fază procesuală, să se desfăşoare în limitele investirii instanţei.
Astfel, reclamantul nu poate modifica temeiul de drept pe care şi-a întemeiat acţiunea, deoarece prima instanţă a analizat-o prin prisma acestui temei juridic, iar pârâtul şi-a formulat apărările tot în baza acestuia, astfel încât modificarea cauzei acţiunii în calea de atac a apelului ar priva părţile de un grad de jurisdicţie, dacă în apel s-ar analiza pentru prima dată pretenţiile reclamantului în raport de noul temei de drept.
Cu toate acestea, în ipoteza în care situaţia de fapt descrisă a rămas neschimbată, iar pe parcursul soluţionării apelului s-au modificat numai prevederile legale care o reglementează, este corectă soluţia instanţei de apel de trimitere a cauzei la prima instanţă pentru a soluţiona cauza în raport de noua lege, neputând fi invocată privarea de un grad de jurisdicţie.
O astfel de soluţie este posibilă cât timp procesul se află în faza soluţionării sale pe fond, apelul având caracter devolutiv, iar legea nouă este de imediată aplicaţiune, ea fiind aplicabilă tuturor proceselor pendinte care analizează fondul, urmând să se realizeze iarăşi verificarea situaţiei de fapt, în considerarea noii legi, de către prima instanţă de fond, pentru ca astfel părţile să nu fie private de un grad de jurisdicţie.
Înalta Curte observă că prin art. 5 lit. b) din Legea nr. 221/2009 se prevede legislativ pentru prima dată posibilitatea acordării de despăgubiri în cazul condamnărilor cu caracter politic şi a măsurilor administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, ipoteză care se regăseşte în speţă.
Soluţia instanţei de apel, de trimitere a cauzei spre rejudecare la prima instanţă în temeiul Legii nr. 221/2009, la solicitarea reclamantului, se suprapune cu posibilitatea acestuia de a renunţa la acţiunea formulată în temeiul art. 480 C. civ. şi de a depune o nouă acţiune, în temeiul art. 5 lit. b) al Legii nr. 221/2009, la prima instanţă, astfel încât, soluţia instanţei de apel, raportată la poziţia a reclamantului, nu aduce pârâtului nici o vătămare.
De asemenea, trebuie avut în vedere art. 6 parag. 1 al C.E.D.O., privind dreptul la un proces echitabil, care presupune ca instanţa să nu respingă acţiunea cu motivarea că reclamantul trebuie să urmeze o nouă procedură care ar avea aceeaşi finalitate, respectiv prin introducerea unei alte acţiuni la prima instanţă, în raport de noul temei juridic, căci o astfel de soluţie ar fi de natură să afecteze soluţionarea într-un termen rezonabil a cauzei.
Astfel fiind, chiar dacă modificările legislative au survenit după pronunţarea hotărârii în primă instanţă, Înalta Curte apreciază că, atâta vreme cât acestea permit valorificarea dreptului dedus judecăţii, se impune trimiterea cauzei spre rejudecare, în considerarea noului temei de drept aplicabil.
Pentru aceste argumente, Înalta Curte consideră că nu este incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul urmează a fi respins, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Statul Român prin M.F.P. împotriva Deciziei nr. 300/ C din 14 decembrie 2009 a Curţii de Apel Constanţa, secţia civilă, de muncă şi asigurări sociale, pentru minori şi familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 2 iulie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4210/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 4216/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
