ICCJ. Decizia nr. 4296/2010. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 4296/2010
Dosar nr. 5253/3/2007
Şedinţa publică din 8 septembrie 2010
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 1387 din 12 septembrie 2008, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor Consiliul Local al sectorului 5 Bucureşti, Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, cu excepţia cererii de chemare în garanţie, Prefectura Municipiului Bucureşti şi SC C. SA, cu excepţia capătului de cerere privind constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare. A respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului SC C. SA, pe capătul de cerere privind constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Consiliului General al Municipiului Bucureşti, excepţia prescripţiei achizitive de scurtă durată şi excepţia inadmisibilităţii acţiunii, ca neîntemeiate.
Totodată, a admis excepţia prescripţiei achizitive a dreptului de a solicita constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare şi a admis în parte acţiunea precizată, în sensul că a constatat că reclamanţii au calitate de persoane îndreptăţite la restituirea imobilului situat în Bucureşti, sector 5, în baza Legii nr. 10/2001, cât şi capătul de cerere privind restituirea imobilului, obligându-le în acest sens pe pârâtele P.A. şi P.M. să restituie reclamanţilor apartamentul nr. 2 din imobil.
De asemenea, a fost respinsă în tot, acţiunea în contradictoriu cu pârâţii Consiliul Local al Sectorului 5 Bucureşti, Statul Român prin Ministerul de Finanţe, Prefectura Municipiului Bucureşti, SC C. SA,cu excepţia capătului de cerere privind constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.
Nici încălcarea principiului unanimităţii în intentarea acţiunii în revendicare nu poate conduce la respingerea acesteia ca inadmisibilă, întrucât demersul în justiţie pentru obţinerea unui bun succesoral aflat în posesia unui terţ neproprietar este un act de administrare care profită tuturor coproprietarilor, iar raporturile dintre moştenitori ar urma să se lămurească ulterior pe calea dreptului comun. În acest sens s-a pronunţat şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Lupaş împotriva României reţinând că „aplicarea strictă a regulii unanimităţii a impus reclamanţilor o sarcină disproporţionată care i-a privat de orice posibilitate clară şi concretă ca tribunalele să decidă asupra cererilor de restituire, aducând atingere însăşi substanţei dreptului de acces la o instanţă".
Neîntemeiată este şi excepţia prescripţiei achizitive întemeiată pe prevederile art. 1895 C. civ. şi invocată de către pârâtele P.A. şi P.M. Mihaela, căci posesiei îi lipseşte un element esenţial şi anume buna-credinţă în momentul începerii prescripţiei. Or, atât SC C. SA, cât şi pârâtele cumpărătoare au fost de rea-credinţă în momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare nr. 73 din 30 aprilie 1996, atâta vreme cât reclamanta şi autoarea acesteia au formulat notificări în baza Legii nr. 112/1995, ce au fost soluţionate prin hotărârea nr. 339 din 24 martie 1997 şi hotărârea nr. 369 din 15 aprilie 1997 a Comisiei de Aplicare a Legii nr. 112/1995.
În schimb, excepţia prescripţiei extinctive invocată de aceleaşi pârâte este întemeiată în raport de prevederile art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 republicată, prin care se stipulează că dreptul la acţiune pentru anularea contractului se prescrie într-un termen de un an şi şase luni de la intrarea în vigoare a legii. Or, reclamanţii au formulat acţiunea la data de 14 februarie 2007 cu mult peste termenul de prescripţie împlinit la data de 14 august 2002.
Instanţa a mai reţinut că se consideră legal investită cu acţiunea în revendicare şi că reclamanţii fac dovada calităţii de persoane îndreptăţite potrivit dispoziţiilor Legii nr. 10/2001. Astfel, pe lângă faptul că această calitate le-a fost recunoscută prin hotărârile sus citate, cu actele de proprietate depuse la dosar, respectiv contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 25475 din 18 mai 1935, prin care defuncta T.E. a cumpărat de la numitul C.C. un teren în suprafaţă de 211,50 mp situat în Bucureşti, şi procesul-verbal nr. 50395 din 12 septembrie 1946, din care rezultă că acelaşi imobil plus construcţia sunt amplasate ulterior în str. T. nr. 24, au făcut dovada că autoarea lor, de la care s-a şi preluat imobilul în baza Decretului nr. 92/1950 a fost proprietara imobilului. Totodată cu certificatele de moştenitor aflate la dosar reclamanţii au probat calitatea lor de moştenitori ai fostei proprietare a întregului imobil.
Procedând la compararea titlurilor de proprietate instanţa a acordat preferinţă titlului de proprietate mai bine caracterizat având în vedere şi reaua-credinţă a cumpărătorilor pârâţi, analizată în cadrul excepţiei prescripţiei achizitive.
Capătul de cerere subsidiar privind plata de despăgubiri a fost respins, ca fiind rămas fără obiect, în considerarea admiterii capătului de cerere privind revendicarea, iar cererea de chemare în garanţie formulată de către pârâte a fost disjunsă în condiţiile art. 165 C. proc. civ. şi face obiectul unui alt dosar.
Împotriva acestei hotărâri au declarat apel pârâtele P.A. şi P.M. iar prin Decizia civilă nr.467 din 6 octombrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, s-a admis apelul pârâţilor, s-a desfiinţat parţial sentinţa în sensul respingerii capătului de cerere privind restituirea în natură a apartamentului nr. 2 şi s-a trimis cauza primei instanţe pentru judecarea capătului de cerere privind acordarea de despăgubiri pentru acelaşi imobil. Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei.
Pentru a pronunţa această hotărâre au fost reţinute următoarele considerente:
Acţiunea în revendicare nu poate fi declarată inadmisibilă în raport de prevederile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publicaşi regimul juridic al acestuia, potrivit cu care „bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele obţinute prin vicierea consimţământului, pot fi revendicate de foştii proprietarii sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparaţie".
După cum se poate constata din analiza textului, acesta vizează bunuri aflate în patrimoniul statului. Or, în speţă, statul nu mai este nici proprietarul şi nici posesorul apartamentului 2 din litigiu, ce a fost vândut pârâţilor persoane fizice încă din anul 1996.
De aceea, dacă instanţele ar institui un fine de neprimire a acţiunii în revendicare, ar îngrădi dreptul la o instanţă, când reclamantul pretinde restituirea bunului în natură, ceea ce ar contraveni, prevederilor art. 6 alin. (1) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului (vezi Cauza Brumărescu împotriva României).
Tot asemenea, respingerea ca inadmisibilă a acţiunii în revendicare pe considerentul încălcării regulii unanimităţii, ar putea aduce atingere substanţei dreptului recunoscut prin lege, când numai unul sau parte din coproprietari sunt interesaţi în valorificarea dreptului lor. De aceea, pentru acest considerent, acţiunea în revendicare nu poate fi declarată inadmisibilă (vezi cauza Lungoci contra României).
Pe fondul cauzei, se constată că reclamanţii nu sunt titularii unui bun în ceea ce priveşte restituirea în natură a apartamentului nr. 2 din imobilul suscitat, în raport cu pârâţii persoane fizice, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
În acest sens, prin Hotărârea Păduraru împotriva României din 1 decembrie 2005 s-a reţinut că „un reclamant nu poate invoca o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, decât în măsura în care hotărârile pe care le contestă se raportează la bunurile sale. Noţiunea bunuri poate acoperi atât bunurile actuale, cât şi valori patrimoniale, inclusiv creanţe, în virtutea cărora reclamantul poate pretinde că are cel puţin o speranţă legitimă de a beneficia efectiv de un drept de proprietate.
În speţă, prin intentarea prezentei acţiuni în revendicare, reclamanţii nu pot avea decât speranţa de a li se recunoaşte un drept de proprietate ce nu poate fi exercitat efectiv.
În condiţiile în care titlul statului nu este declarat nul, ceea ce nu echivalează cu preluarea abuzivă reţinută de către prima instanţă, iar instanţa nu poate analiza acest aspect în lipsa căii de atac promovată de reclamanţi, este evident că aceştia din urmă nu mai posedă un titlu de proprietate asupra imobilului din litigiu.
Or, încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului nu poate fi concepută în lipsa existenţei unui bun în patrimoniul reclamanţilor.
Din acest considerent, în lipsa unui element de comparaţie, prima instanţă a procedat greşit la compararea titlurilor de proprietate.
În schimb, reclamanţii sunt titularii unui drept de creanţă în raport cu statul deci a unui bun în sensul art. 1 din Protocolul 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Astfel, fost proprietatea autorilor lor, naţionalizat în baza Decretului nr. 92/1950, a fost declarat ca preluat abuziv în baza art. 2 din Legea nr. 10/2001, cum just a reţinut şi prima instanţă, iar prin prevederile art. 20 alin. (2) ale aceleiaşi legi se stipulează că „în cazul în care imobilul a fost vândut cu respectarea Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, persoana îndreptăţită are dreptul numai la măsuri reparatorii prin echivalent pentru valoarea de piaţă corespunzătoare a întregului imobil, teren şi construcţii, stabilită potrivit standardelor internaţionale de evaluare. Dacă persoanele îndreptăţite au primit despăgubiri potrivit prevederilor Legii nr. 112/1995, ele au dreptul la diferenţa dintre valoarea încasată, actualizată cu indicele inflaţiei şi valoarea corespunzătoare de piaţă a imobilului".
Or, din adresele nr. 188 din 16 ianuarie 2003 şi 28233 din 3 decembrie 2002, a C.G.M.B., se face cunoscut că pentru imobilul din str. T. nr. 24 au fost emise două hotărâri conform Legii nr. 112/1995, respectiv 339 din 24 martie 1997 - petent T.E. şi nr. 369 din 15 aprilie 1997 - petent E.L.M., ambele cu aceeaşi sumă de 65.931.092 lei.
Suma de 181.658.870 lei ( 65.931.092 actualizată la data de 11 februarie 1998) reprezintă despăgubiri pentru întregul imobil şi a fost încasată de E.L.M. (fila 324 dosar fond).
Acceptând, prin încasarea despăgubirilor, chiar de către unul dintre coproprietari, incidenţa Legii nr. 112/1995, reclamanţii au recunoscut preluarea imobilului cu titlu de către stat, căci această lege prin art. 1 şi art. 2, a reglementat doar regimul juridic al imobilelor preluate cu titlu la stat, indiferent de modalitatea de reparaţie, respectiv restituirea în natură sau despăgubiri.
Pe de altă parte, acţiunea în nulitatea contractului de vânzare-cumpărare nr. 40691 din 4 noiembrie 1996, ce are ca obiect apartamentul nr. 2 din litigiu, este respinsă, ca prescrisă şi nu a făcut obiectul prezentei căi de atac, aşa încât sentinţa pronunţată în această privinţă este definitivă.
Or, este exclusă modalitatea de reparaţie în natură a imobilului înstrăinat cu respectarea Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, prin art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001.
În consecinţă, reclamanţii, în ceea ce priveşte apartamentul nr. 2 din imobilul pentru care au încasat despăgubirile, au dreptul, în temeiul art. 20 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, doar la diferenţa dintre valoarea încasată, actualizată cu indicele inflaţiei şi valoarea corespunzătoare de piaţă a imobilului (bineînţeles conform unui calcul raportat la apartamentul nr. 2 din imobil).
Însăşi reclamanţii, în subsidiarul acţiunii, solicită a se face aplicarea art. 20 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în situaţia în care acţiunea în revendicare va fi găsită neîntemeiată.
Faptul că statul a reglementat posibilitatea obţinerii unei satisfacţii echitabile pentru proprietarii sau moştenitorii acestora ale căror imobile au fost preluate abuziv la stat, se înscrie în dreptul recunoscut statelor „de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general", prin alin. (2) al art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Or, reclamanţii au încasat deja o parte din valoarea imobilului, iar pentru diferenţă devin incidente prevederile art. 20 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.
În acest joc al reglementării în sensul realizării unei proporţionalităţi între interesele aflate în joc, respectiv cele cu caracter general şi cele privind respectarea drepturilor fundamentale ale omului, în urma acordării unei satisfacţii echitabile pentru foştii proprietari, în raport cu aceştia, titularii contractelor de vânzare-cumpărare ai aceluiaşi imobil, rămân titularii bunului.
Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs reclamanţii E.L.M., D.I.A.S., I.P., N.P. şi S.M.P. (succesorii reclamantului P.D.M. decedat în timpul procesului la 7 octombrie 2009) şi T.R.
Criticile aduse hotărârii instanţei de apel vizează nelegalitatea ei sub următoarele aspecte:
Astfel se învederează că instanţa de apel a reţinut în mod greşit că au fost încasate despăgubiri câtă vreme nici unul din reclamanţi nu a încasat vreo despăgubire, iar teza privind hotărârea de despăgubire a defunctei T.E. decedată în 1984 şi T.C.E. decedată în Germania în 1992, precum şi teza solidarităţii tulpinilor succesorale la plata şi respectiv primirea unor eventuale despăgubiri, ca formă de acceptare tacită a moştenirii, este şi hilară, cu atât mai mult cu cât în apărările lor au susţinut că cele două defuncte susmenţionate nu aveau vocaţie de a revendica sau de a fi despăgubite, iar succesorii lor nu puteau solicita despăgubiri nefiind cetăţeni români.
În această situaţie susţin recurenţii sunt incidente dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., dar şi pct. 9 al aceluiaşi articol.
Instanţa de apel în mod greşit a făcut aplicarea deciziei CEDO Raicu/România când pendinte în cauză erau hotărârile Brumărescu/România, Babeş şi Porteanu împotriva României.
În susţinerea motivelor de recurs recurenţii au mai învederat aplicabilitatea Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi art. 1 din Protocolul 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Recurenţii susţin că la data naţionalizării, în urma decesului autorului G.T. în 1948, cele două fiice majore T.C.E. şi E.L.M. deţineau împreună cota de 3/8 din dreptul de proprietate, fiecare dintre ele deţinând cota de 3/16 parte, iar art. 5 din Decretul nr. 92/1950, se referă numai la copii minori, astfel încât cel puţin cota de 3/8 din imobil s-a preluat fără titlu.
Recurenţii mai susţin că pe aspectul comparării titlurilor de proprietate, este evidentă în cauză preluarea fără titlu, astfel încât este cert faptul că titlul recurenţilor este mai bine caracterizat şi în aceste condiţii se solicită casarea deciziei şi menţinerea hotărârii instanţei de fond.
O altă critică vizează interpretarea greşită a instanţei fiind preluarea despăgubirilor, întrucât în condiţiile în care a fost edictată Legea nr. 112/1995 s-a încălcat art. 14 din Convenţie şi art. 1 din Protocol 12 anexă la Convenţia CEDO, şi că suntem în prezenţa unei discriminări a petenţilor D.A.L. şi P.D.M.
Intimatul Consiliul local al sectorului 5 prin întâmpinarea depusă la filele 33 – 34 s-a opus admiterii recursului.
De asemenea Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, filele 37, 38 s-a opus admiterii recursului, invocând excepţia lipsei calităţii procesuale pasive.
Examinând hotărârea atacată prin prisma motivelor de recurs, a dispoziţiilor art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:
Acţiunea reclamanţilor vizează constatarea calităţii lor de proprietari ai imobilului din litigiu, - casă şi teren de 225,81 mp, precum şi calitatea de persoană îndreptăţită în sensul art. 3 alin. (1) din Legea nr. 10/2001; - a se constata nulitatea contractului de vânzare-cumpărare nr. 40691 din 4 noiembrie 1996 prin care statul ca posesor – neproprietar a vândut chiriaşilor cumpărători, apartamentul nr. 2 şi obligarea pârâţilor să le lase în deplină proprietate şi posesie apartamentul nr. 2 sens în care în principal au solicitat să li se restituie imobilul, arătându-se că înţeleg să restituie despăgubirile primite, în temeiul art. 11 alin. (1) în condiţiile prevăzute de art. 20 alin. (1) din lege, iar în subsidiar au solicitat să li se acorde diferenţa în echivalent până la valoarea de piaţă stabilită conform standardelor europene de evaluare a bunului, evaluat provizoriu la valoarea de 500.000 RON.
Prin prisma obiectului dedus judecăţii, a petitelor acţiunii şi a susţinerilor reclamanţilor, instanţa de apel a examinat hotărârea instanţei de fond, ţinând seama şi de faptul că reclamanţii nu au declarat apel împotriva hotărârii instanţei de fond din petitul privind nulitatea contractului de vânzare-cumpărare nr. 4069 din 4 noiembrie 1996 a fost respins pe prescripţia dreptului la acţiune.
Astfel în acest context şi raportat la dispoziţiile art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001 s-a reţinut că este exclusă modalitatea de reparaţie prin restituire în natură a imobilului înstrăinat cu respectarea Legii nr. 112/1995.
Cum, din adresele nr. 188 din 16 ianuarie 2003 şi nr. 28233 din 3 decembrie 2002 a Consiliului General al Municipiului Bucureşti rezultă că pentru imobilul din str. T. nr. 24 au fost emise hotărârile nr. 339 din 24 martie 1997 şi nr. 369 din 15 aprilie 1997 în temeiul Legii nr. 112/1995 privind acordarea despăgubirilor pentru întregul imobil, (despăgubiri încasate aşa cum rezultă din actele de la filele 326 dosarul instanţei de fond) instanţa de apel a dat eficienţă dispoziţiilor art. 20 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 în ce priveşte dreptul reclamanţilor doar la diferenţa dintre valoarea încasată, actualizată cu indicele de inflaţie, şi valoarea corespunzătoare de piaţă a imobilului (raportat la apartamentul nr. 2 din imobil.
Or, din perspectiva celor expuse, şi cum instanţa de fond s-a pronunţat pe excepţie şi nu pe fond în ce priveşte petitul privind acordarea despăgubirilor solicitate de reclamant, în mod legal a dispus instanţa de fond trimiterea cauzei spre rejudecare pentru soluţionarea capătului de cerere privind acordarea despăgubirilor.
Criticile recurenţilor din perspectiva celor expuse sunt astfel nefondate, nefiind incidente dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ.
Nu sunt fondate nici criticile legate de greşita aplicare a hotărârilor CEDO, şi a Deciziei nr. 33 din 9 iunie 2008 dată în recurs în interesul legii deSECŢIILE UNITEale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Este real că obiectul general al legilor de restituire este acela de a atenua consecinţelor anumitor încălcări ale dreptului de proprietate cauzate de regimul comunist, este unul legitim, dar această atenuare a vechilor încălcări, nu înseamnă însă crearea unor noi neajunsuri disproporţionate pentru persoanele ce au dobândit ulterior bunurile.
Astfel este necesar a se analiza în funcţie de circumstanţele concrete în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi dacă nu s-ar putea aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, sau atingere principiului securităţii raporturilor juridice.
Din această perspectivă nu poate fi deci ignorată consecinţa insecurităţii raporturilor juridice, deoarece principiul securităţii raporturilor juridice reprezintă unul din elementele fundamentale ale preeminenţei dreptului.
De altfel Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat cu titlu de principiu că acţiunea în retrocedare în instanţă îşi păstrează caracterul real dacă există posibilitatea readucerii lucrului solicitat în patrimoniul revendicatorului.
Or, în cauză contractul de vânzare-cumpărare nr. 40691 din 4 noiembrie 1996 nu a fost anulat, petitul privind anularea acestui contract a fost respins de instanţa de fond iar reclamanţii nu au uzat de calea de atac a apelului în ce priveşte soluţia de respingere a petitului privind anularea contractului de vânzare-cumpărare.
Din perspectiva celor expuse nefiind întemeiate şi nici prezente motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., recursul reclamanţilor urmează a fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii E.L.M., D.I.A.S., I.P., N.P. şi S.M.P. împotriva deciziei nr. 467 din 6 octombrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 8 septembrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4297/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 4293/2010. Civil. Legea nr. 10/2001. Recurs → |
|---|
