ICCJ. Decizia nr. 4298/2010. Civil. Reparare prejudicii erori judiciare. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 4298/2010
Dosar nr. 1121/83/2008
Şedinţa publică din 8 septembrie 2010
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
1. Cererea de chemare în judecată.
1.1. Obiect.
Prin cererea înregistrată la data de 11 aprilie 2008, reclamantul B.T. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român reprezentat de Ministerul Economiei şi Finanţelor prin D.G.F.P. Satu Mare solicitând obligarea pârâtului la plata sumei de 300.000 lei, reprezentând daune materiale şi morale, cuantumul acestora din urmă fiind lăsat la aprecierea instanţei; obligarea pârâtului la plata sumei de 200.000 lei reprezentând privarea de libertate, abuzivă şi nelegală, timp de 11 luni, obligarea pârâtului la plata sumei de 200.000 lei pentru durata excesivă a procesului penal, a cărui desfăşurare a depăşit cu mult termenul rezonabil, dar şi pentru neechitarea procedurii.
1.2. În fapt
În motivarea cererii, reclamantul a învederat că a fost cercetat şi arestat preventiv în perioada 19 octombrie 1999 – 10 septembrie 2000 pentru săvârşirea unei presupuse infracţiuni de evaziune fiscală şi fals intelectual, de către Parchetul de pe lângă Judecătoria Satu Mare, infracţiuni pe care nu le-a comis şi pentru care parchetul nu avea probe sau indicii temeinice, fiind astfel privat de libertate în mod abuziv şi nelegal.
În timpul detenţiunii a fost tratat în mod nedemn şi degradant, tratament constând atât în condiţiile locului de arest cât şi în modul în care a fost cercetat, sens în care a relevat că săptămânal era chemat la parchet fiind pus să scrie declaraţii prin care să recunoască fapta ce-i era imputată, cerere însoţită şi de ameninţări, în scopul obţinerii acelor declaraţii.
De asemenea, pe aceeaşi perioadă i-a fost încălcată în mod grosolan prezumţia de nevinovăţie, fiind lipsit de apărător din oficiu, cerinţă obligatorie, a fost supus unor suferinţe psihice greu de imaginat, determinate de interzicerea accesului familiei sale de a-l vizita, interzicerea accesului la mijloace de scris, toate acestea culminând cu probleme familiale (a ajuns în pragul divorţului, a vândut apartamentul şi posibilitatea obţinerii unei sume considerabile dintr-o afacere nefinalizată), dar şi cu probleme de sănătate.
După 11 luni de arest preventiv, perioadă în care i-au fost încălcate drepturi elementare, a intrat în greva foamei pentru a determina anchetatorul să finalizeze cercetarea şi să-l trimită în judecată, fapt care s-a produs, fiind trimis în judecată în baza unui simulacru de rechizitoriu, întocmit neprofesionist şi fără să indice sau conţină probele ce ar fi putut susţine starea de arest în care s-a aflat în toată această perioadă.
După indicarea etapelor procesuale şi hotărârilor pronunţate de instanţele sesizate, reclamantul a arătat că în final, prin Decizia nr. 234/R din 17 mai 2007, pronunţată de Curtea de Apel Oradea, instanţa a constatat că atât fapta, cât şi răspunderea sa penală sunt prescrise, dispunând încetarea procesului penal pentru intervenirea acestei cauze.
A învederat că atât deţinerea abuzivă şi nelegală, cât şi durata excesivă a procedurii, determinată exclusiv de culpa instituţiilor statului şi nu de conduita sa (a fost prezent la toate termenele de judecată fixate în cauză pe tot cursul evoluţiei sale), i-au produs importante prejudicii materiale, constând în cheltuielile de judecată exorbitante efectuate cu purtarea procesului penal, care l-au determinat să vândă apartamentul proprietate personală, dar şi morale, constând nu doar suferinţele expuse, consecinţa directă a stării de detenţie, dar şi de mediatizarea excesivă negativă a cauzei, de asemenea cu importante implicaţii psihologice, precum şi pierderea tatălui său care, la scurt timp după declanşarea cercetării penale, de supărare s-a îmbolnăvit şi în anul 2004 a decedat.
1.3. În drept.
Cererea de chemare în judecată a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 504 şi urm. C. proc. pen., art. 52 alin. (3) din Constituţia României, art. 5 şi art. 6 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, jurisprudenţa CEDO şi comunitară.
2. Hotărârea primei instanţe.
Prin sentinţa nr. 1666 D din 5 decembrie 2008, Tribunalul Satu-Mare, secţia civilă, a admis în parte acţiunea reclamantului şi a obligat Statul Român prin Ministerul Economiei şi Finanţelor reprezentat prin D.G.F.P. Satu Mare să plătească reclamantului suma de 200.000 lei cu titlu de despăgubiri şi suma de 14.000 lei cu titlu de despăgubiri pentru încălcarea dispoziţiilor art. 6 din Convenţia europeană a drepturilor omului.
Prima instanţă a reţinut, în esenţă, după expunerea situaţiei de fapt din dosar că în cauză nu sunt incidente dispoziţiile art. 504 alin. (1)-(4) C. proc. pen., întrucât constatarea prescripţiei răspunderii penale a avut loc în timpul procesului penal cu mult timp după arestarea preventivă a reclamantului, motiv pentru care nu a analizat cererea dedusă judecăţii din perspectiva acestui text de lege.
Problema de drept din prezenta cauză priveşte aplicarea directă a dispoziţiilor art. 5 şi art. 6 din Convenţia europeană a drepturilor omului în ordinea juridică naţională, raportat la faptul că prin Legea nr. 30/1994 România a ratificat Convenţia dată de la care, potrivit art. 11 alin. (2) din Constituţie, Convenţia face parte din dreptul intern.
S-a reţinut, după expunerea conţinutului art. 5 pct. 1 din Convenţie, că privarea de libertate trebuie să se întemeieze pe probe şi să corespundă circumstanţelor cauzei.
Or, la data reţinerii şi arestării pentru primele 30 de zile (20 octombrie 1999-18 noiembrie 1999) în privinţa reclamantului au existat temeiuri legitime care au justificat această măsuri, aspect confirmat de probele administrate în dosarul de urmărire penală. S-a arătat astfel că în raportul de expertiză contabilă întocmit în cauză s-au constatat nereguli în activitatea contabilă a firmei SC E. SRL Carei, al cărei administrator a fost reclamantul, referitor la activitatea comercială a firmei cu un număr de patru societăţi comerciale din Bucureşti ori din Baia Mare.
Procesul-verbal din 28 mai 1999 încheiat de garda Financiară Satu Mare cu ocazia controlului efectuat la societatea administrată de reclamant, a constatat de asemenea nereguli în activitatea contabilă a acestei societăţi, constatări care însoţite de acte contabile reprezintă motive plauzibile pentru a se bănui în sensul art. 5 alin. (1) din Convenţie că reclamantul săvârşise infracţiunile de care era acuzat.
S-a constatat însă violarea art. 5 alin. (3) din Convenţia europeană, constând în luarea măsurii preventive de către procuror, care potrivit jurisprudenţei CEDO nu este magistrat în sensul acestor dispoziţii, cât şi sub aspectul prelungirii duratei arestării preventive alin. (30) în 30 de zile periodic de către instanţe în perioada 19 noiembrie 1999 – 11 august 2000, cu privire la care, din conţinutul încheierilor de prelungire rezultă că s-a efectuat în mod automat, prin folosirea aceluiaşi formular, cu aceeaşi justificare „cercetarea penală nu s-a terminat".
S-a relevat astfel că în cauza Tase contra României, CEDO s-a pronunţat în sensul că prelungirile automate ale detenţiei şi folosirea aceloraşi formule contravin garanţiilor prevăzute de art. 5 alin. (3) din Convenţie, concluzionându-se în sensul că lipsesc motivele concrete în justificarea detenţiei.
Invocarea de către instanţele de fond ca motiv al prelungirii arestării preventive faptul că cercetarea penală nu s-a terminat este o simplă afirmaţie, materializată în formule stereotipe, fără a se indica concret probele necesare a fi administrate în cauză, care să justifice prelungirea ei (Cauza Pasz Kowski contra Poloniei, Cauza Tekin şi Baltorc contra Turciei).
Cu privire la încălcarea dispoziţiilor art. 6 alin. (1) din Convenţie, tribunalul a reţinut că durata procesului penal, declanşat în 20 octombrie 1999 şi epuizat prin Decizia penală nr. 234 din 17 mai 2007 pronunţată de Curtea de Apel Oradea, după 3 casări cu trimitere spre rejudecare, prin constatarea intervenirii prescripţiei speciale a răspunderii penale, nu poate fi imputată reclamantului şi nu se justifică nici în raport de complexitatea cauzei, motiv pentru care durata procesului nu răspunde exigenţelor „termenului rezonabil" pretins de norma evocată, a cărei încălcare s-a constatat.
Reţinând astfel că a avut loc o încălcare a dispoziţiilor art. 5 paragraful 3 din Convenţie, s-a constatat ca fiind întrunite elementele răspunderii civile prevăzute de art. 52 alin. (3) din Constituţie, dispunându-se obligarea pârâtului la acoperirea unui prejudiciu moral evaluat de instanţă la suma de 200.000 lei.
La stabilirea prejudiciului tribunalul a avut în vedere durata arestării, consecinţele asupra vieţii de familie a reclamantului determinate de durata excesivă a procesului penal, precum şi faptul că în perioada de referinţă, reclamantul deţinea o societate comercială prosperă, care, consecinţă a procesului penal declanşat împotriva acestuia, a intrat în faliment.
A fost respinsă cererea de despăgubiri, ca echivalent al prejudiciului material şi care s-a raportat la activitatea firmei reclamantului, datorită imposibilităţii determinării distincte a acestui prejudiciu, obiect al unor aprecieri globale şi al cumulului cu despăgubirile morale.
Constatându-se, de asemenea, încălcarea dispoziţiilor art. 6 alin. (1) din Convenţie, s-a dispus acordarea de despăgubiri către reclamant în cuantum de 14.000 lei, pentru nerespectarea termenului nerezonabil al procedurii.
3. Hotărârea instanţei de apel.
Prin Decizia nr. 134/2009-A din 8 octombrie 2009, Curtea de Apel Oradea, secţia civilă mixtă, a admis apelul declarat de reclamantul B.T. împotriva susmenţionatei hotărâri care a fost schimbată în parte.
S-a majorat câtimea despăgubirilor morale şi materiale acordate de la suma de 200.000 RON la suma de 300.000 RON, totalul despăgubirilor fiind de 314.000 RON.
Au fost păstrate celelalte dispoziţii ale sentinţei.
Au fost respinse ca nefondate apelurile declarate de pârâtul Statul Român reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice prin D.G.F.P. Satu mare şi de apelantul Parchetul de pe lângă Tribunalul Satu Mare.
Instanţa de apel a reţinut, în esenţă, după expunerea circuitului dosarului penal ce-l privea pe reclamant şi a soluţiilor pronunţate în cauză că în mod corect prima instanţă nu a analizat pricina prin raportare la dispoziţiile art. 504 C. proc. pen., perspectivă din care criticile pârâtului şi parchetului pe acest aspect au fost găsite ca nefondate.
S-a constatat însă ca fondate pretenţiile reclamantului privind majorarea câtimii despăgubirilor materiale, defalcate în apel ca fiind în sumă de 200.000 RON constând în beneficiul nerealizat de societatea comercială administrată de reclamant în perioada declanşării procesului penal.
S-a reţinut astfel, din suplimentarea probaţiunii în apel că sumele datorate de anumiţi beneficiari puteau fi recuperate dacă s-ar fi acţionat în timp util, anterior intrării debitorilor în incapacitate de plată, perioadă ce se suprapunea celei în care a fost arestat reclamantul, stare care a fost astfel consecinţa directă a încetării activităţii societăţii comerciale.
S-a conchis în sensul că suma reţinută a fi cuvenită astfel cum a fost consemnată în dispozitiv, este consecinţa nu doar a constatării încălcării dispoziţiilor art. 5 şi art. 6 din Convenţia europeană a drepturilor omului, ci şi prin raportare la consecinţele stării în care s-a aflat reclamantul asupra societăţii pe care o administra, prosperă până la începerea urmăririi penale, daune apreciate a fi echitabile şi în măsură a repara integral prejudiciul produs reclamantului.
4. Recursul
4.1. Motive
Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs reclamantul, pârâtul Statul Român reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice prin D.G.F.P. Satu Mare şi Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea, criticând-o pentru nelegalitate.
În dezvoltarea recursului său, neîncadrat în drept, reclamantul B.T. a criticat cuantumul sumei determinate ca fiind cuvenite pentru încălcarea prevederilor art. 6 pct. 1 din Convenţia europeană, sens în care a relevat că în raport de circumstanţele speţei, suma cuvenită cu acest titlu ar trebui să fie de 140.000 RON, sens în care a solicitat majorarea acesteia până la cuantumul pretins, corespunzător unei juste şi echitabile satisfacţii.
A solicitat totodată majorarea cuantumului sumei cuvenite cu titlu de daune morale, apreciată la nivelul sumei de 200.000 lei echivalent al prejudiciului pentru arestarea şi detenţia nelegală timp de un an de zile.
Pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice a susţinut în dezvoltarea recursului său, că în speţă nu sunt incidente dispoziţiile art. 504 alin. (1) C. proc. pen. şi că au fost greşit aplicate prevederile art. 505 C. proc. pen.
S-a învederat că se impune diminuarea cuantumului daunelor morale acordate reclamantului justificat de circumstanţele concrete ale speţei (perioada pe care reclamantul a executat-o în stare de arest), stabilire a unor despăgubiri mai mari comparativ cu situaţia reală fiind de natură să contravină spiritului legii, care presupune acordarea unei satisfacţii morale pe baza unei aprecieri în echitate.
Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea a susţinut în dezvoltarea recursului său încadrat în prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., că Decizia atacată este netemeinică în ceea ce priveşte cuantumul daunelor acordate reclamantului şi nelegală sub aspectul obligării Ministerului Public la plata cheltuielilor de judecată în apel.
S-a arătat că despăgubirile reale acordate reclamantului sunt într-un cuantum mult prea mare în raport de prejudiciul efectiv suferit de acesta, constând în încălcarea unor drepturi consfinţite de normele convenţionale, iar cât priveşte daunele materiale s-a relevat că acestea sunt nejustificate.
S-a învederat că prin raportare la normele convenţionale reţinute a fi incidente cauzei de cele două instanţe, se impunea ca la determinarea prejudiciului moral cauzat reclamantului, instanţele să ţină seama de elementele concrete ale speţei – măsura arestării preventive nu a fost luată şi prelungită în mod arbitrar, vinovăţia reclamantului a fost definitiv stabilită printr-o hotărâre judecătorească de condamnare, iar durata procesului penal a profitat reclamantului sub aspectul stabilirii răspunderii sale penale.
Daunele materiale sunt nejustificate, întrucât consecinţele de ordin material pretinse de reclamant cu referire la activitatea societăţii administrate de acesta, constituie o chestiune care trebuie privită în ansamblu şi nu doar prin raportare strictă la concluziile expertizei efectuată în cauză, împrejurări din care reiese că motivul determinant al stării de incapacitate a firmei reclamantului îl constituie tocmai neregulile constatate la această societate şi care au declanşat procesul penal intentat acestuia.
Decizia este nelegală şi sub aspectul obligării Ministerului Public la plata sumei de 2000 lei cheltuieli de judecată către reclamant, întrucât procurorul nu este parte în procesul civil, el având o poziţie procesuală sui-generis, nesusceptibil a fi obligat potrivit prescripţiilor art. 274 C. proc. civ., greşit aplicate.
4.2. Analiza făcută de instanţa de recurs.
Referitor la recursurile declarate de reclamant şi pârât se constată următoarele:
La soluţionarea cauzei în cele două etape procesuale, instanţele au avut în vedere normele convenţionale invocate de reclamant în cererea dedusă judecăţii care prevăd:
„Orice persoană are dreptul la libertate şi la siguranţă.
Nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa cu excepţia următoarelor cazuri şi potrivit căilor legale: c) dacă a fost arestat sau reţinut în vederea aducerii sale în faţa unei autorităţi judiciare competente, atunci când exista motive verosimile de a bănui că a săvârşit o infracţiune sau când există motive temeinice de a crede în necesitatea de a-l împiedica să săvârşească o infracţiune sau să fugă după săvârşirea acesteia.
Orice persoană care este victima unei arestări sau a unei deţineri în condiţiile contrare acestui articol are dreptul la reparaţii (art. 5 pct. 5).
Aşa cum în mod constant a decis Curtea Europeană, proclamând „dreptul la libertate", paragraful 1 al art. 5 are în vedere libertatea individuală în accepţiunea ei clasică, adică libertatea fizică a persoanei, urmând ca nimeni să nu fie privat de această libertate în mod arbitrar.
Investită cu soluţionarea unor plângeri întemeiate pe prevederile evocate, instanţa europeană, în jurisprudenţa sa, a afirmat în mod constant că scopul esenţial art. 5 este protejarea individului împotriva arbitrariului autorităţii statale şi că, în realizarea acestui scop, orice privare de libertate trebuie să aibă o bază legală.
În aplicarea art. 5 lit. e), în jurisprudenţa sa, instanţa europeană a cercetat întotdeauna respectarea condiţiei existenţei unor bănuieli legitime, plauzibile, verosimile, care să justifice arestarea unei persoane.
În acest sens, în speţă, justificat s-a considerat, în raport de probaţiunea existentă la momentul luării măsurii preventive că existau, în sensul normei evocate, suficiente date/elemente care să se constituie în motive plauzibile de a se bănui în sensul art. 5 paragraful 1 din Convenţie că reclamantul săvârşise infracţiunile de care era acuzat.
Totodată este de reţinut că potrivit paragrafului 3 al art. 5 din Convenţie „orice persoană arestată sau deţinută în condiţiile prevăzute de paragraful 1 lit. … din prezentul articol trebuie adusă de îndată înaintea unui judecător sau a altui magistrat împuternicit prin lege cu exercitarea atribuţiilor judiciare şi are dreptul de a fi judecată într-un termen rezonabil sau eliberată în cursul procedurii".
În analiza acestei norme raportat la datele speţei şi jurisprudenţa convenţională relevantă, s-a constatat violarea acesteia atât în raport de modalitatea de luare a măsurii preventive cât şi a modului de prelungire a acesteia în perioada 19 noiembrie 1999 – 11 august 2000.
Prin urmare, temeiul despăgubirii reclamantului l-a constituit încălcarea normei convenţionale evocate, parte a dreptului intern odată cu ratificarea sa de România şi nu textul art. 504 C. proc. civ., invocat de pârât, perspectivă din care criticile formulate sub acest aspect nu numai că sunt nefondate dar exced cadrului şi limitelor desfăşurării judecăţii în această cauză.
Cât priveşte cuantumul despăgubirilor acordate reclamantului pentru durata nerezonabilă a procedurii, se reţine că, în aplicarea art. 6 alin. (1) din Convenţia europeană, potrivit cărora orice persoană are dreptul la judecarea (…) într-un termen rezonabil a cauzei sale de către o instanţă (…) care va hotărî (…) asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptată împotriva sa", prima instanţă ca şi instanţa de apel, au apreciat în funcţie de complexitatea cauzei raportat la circumstanţele concrete ale acesteia (desfăşurată pe o durată de 8 ani, cu casări repetate, dar privind o infracţiune economică, cu complexitate şi probleme speciale), că suma acordată este de natură a asigura o satisfacţie echitabilă pentru prejudiciul astfel produs.
Pretinzând acordarea unei sume mai mari, recurentul-reclamant nu a indicat motivele pentru care criteriile de determinare reţinute de instanţe nu ar fi fost în măsură să permită stabilirea unei despăgubiri echitabile în accepţiunea normelor convenţionale şi, în acelaşi timp, nu a indicat elementele care ar fi putut determina stabilirea unui alt cuantum, mai mare, decât cel reţinut de instanţe.
Criticile comune din recursul pârâtului şi parchetului privind întinderea prejudiciului moral acordat reclamantului net, de asemenea, nefondate.
Curtea de apel a constatat în mod corect că reclamantul a suferit un prejudiciu moral la a cărui reparare este îndreptăţit.
Probele administrate în cauză dovedesc că prin încălcarea normelor convenţionale evocate, reclamantului i-au fost lezate drepturi fundamentale, recunoscute de legislaţia europeană, dreptul său la repararea prejudiciului astfel produs fiind incontestabil din perspectiva art. 5 şi art. 6 din Convenţia europeană a drepturilor omului.
Este adevărat că în cazul daunelor morale, dată fiind natura prejudiciului care le generează, nu există criterii precise pentru determinarea lor. Însă, despăgubirea bănească acordată pentru repararea unui prejudiciu nepatrimonial nu poate fi refuzată prin invocarea unei imposibilităţi de stabilire a unei corespondenţe exacte între cuantumul acestei despăgubiri şi gravitatea prejudiciului pe care ar trebui să-l acopere.
Stabilirea despăgubirilor pentru atingerile aduse valorilor nepatrimoniale cum ar fi onoarea, demnitatea şi suferinţa psihică încercată de cel ce le pretinde nu poate fi realizată matematic, ci presupune o apreciere şi evaluare complexă a aspectelor în care vătămările produse se exteriorizează şi pot fi astfel supuse puterii de apreciere a instanţelor de judecată.
Prin urmare, chiar dacă valorile morale nu pot fi evaluate în bani, atingerile aduse acestora îmbracă forme concrete de manifestare, în funcţie de care instanţa are posibilitatea să aprecieze intensitatea şi gravitatea lor, dar şi să stabilească cuantumul sumei de bani corespunzătoare pentru a repara prejudiciul moral produs.
Sub acest aspect se reţine că instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor legale în materie şi a principiilor de drept ce o guvernează.
Argumentele privitoare la interpretarea probelor, la cuantumul acordat de instanţe în alte cauze cu acelaşi obiect, de caracterul insuficient ori exagerat al sumei stabilite de instanţa de apel (critici comune din recursul pârâtului şi parchetului) privesc o eventuală netemeinicie a deciziei, aspect de altfel reliefat şi în recursul pârâtului, care nu poate fi analizată de instanţa de recurs.
Interpretarea probelor şi stabilirea situaţiei de fapt pe baza lor sunt atribute ale instanţelor de fond, în timp ce recursul poate fi declarat exclusiv pentru motivele de nelegalitate, expres şi limitativ prevăzute de art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ.
Sunt însă fondate criticile din recursul parchetului privind obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată efectuate de reclamant în cauză, întrucât, astfel cum cu temei susţine recurentul, participarea procurorului în proces (inclusiv civil) se desfăşoară în temeiul unei dispoziţii legale [art. 45 alin. (4) C. proc. civ. în speţă] poziţia sa procesuală – de participant la judecată – fiind incompatibilă cu calitatea de parte în sensul normelor procesual-civile ce permit aplicarea dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ.
Ca urmare, faţă de cele ce preced, în temeiul art. 312 C. proc. civ., recursul parchetului va fi admis în aceste limite, restul dispoziţiilor deciziei curţii de apel urmând a fi menţinute, iar recursurile părţilor vor fi respinse ca nefondate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea împotriva deciziei nr. 134 din 8 octombrie 2009 a Curţii de Apel Oradea, secţia civilă mixtă, pe care o modifică în parte în sensul respingerii cererii de obligare a Ministerului Public la plata cheltuielilor de judecată.
Menţine restul dispoziţiilor deciziei recurate.
Respinge ca nefondate recursurile declarate de reclamantul B.T. şi de pârâtul Ministerul Finanţelor Publice prin D.G.F.P. Satu Mare şi Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea împotriva aceleiaşi decizii.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 8 septembrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4300/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 4297/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
