ICCJ. Decizia nr. 4301/2010. Civil. Pretenţii. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 4301/2010
Dosar nr. 31998/3/2008
Şedinţa publică din 8 septembrie 2010
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
1. Cererea de chemare în judecată.
1.1. Obiect
Prin cererea înregistrată la data de 12 decembrie 2007 pe rolul Judecătoriei Sector 5 şi declinată în favoarea Tribunalului Bucureşti, prin sentinţa civilă nr. 4025 din 3 iunie 2008, de instanţa iniţial învestită, reclamanţii B.F. şi F.B. au chemat în judecată pe pârâţii Statul Român prin Ministerul Economiei şi Finanţelor şi Municipiul Bucureşti prin Primarul General, pentru a fi obligaţi la plata sumei plătite cu titlu de preţ, precum şi a diferenţei de valoare până la valoarea actuală a apartamentului nr. 1, situat în Bucureşti, sector 1, cumpărat de reclamanţi de la Primăria Municipiului Bucureşti prin SC R.V. SA, în baza contractului de vânzare-cumpărare nr. 587/85/1993.
1.2.În fapt
În motivarea acţiunii reclamanţii au învederat că prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 587/85/1993 încheiat cu Primăria municipiului Bucureşti prin mandatar SC R.V. SA, li s-a transmis dreptul de proprietate asupra apartamentului sus menţionat, pe care l-au ocupat anterior mai mulţi ani în calitate de chiriaşi ai statului, transmisiune efectuată în temeiul art. 7 din Legea nr. 85/1992.
Titlul reclamanţilor a fost desfiinţat într-o acţiune în constatare nulitate absolută prin Decizia nr. 184/A din 21 februarie 2005 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VII-a civilă, irevocabilă prin Decizia nr. 462 din 7 martie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, hotărâri prin care s-a dispus totodată şi în sensul obligării reclamanţilor din prezenta cauză să lase în deplină proprietate şi liniştită posesie apartamentul în litigiu fostului proprietar.
Cele două instanţe au reţinut că încheierea actului juridic contestat s-a făcut cu încălcarea dispoziţiilor art. 19 din Legea nr. 85/1992 şi celor prevăzute de Decretul-lege nr. 61/1990, ceea ce atrage nulitatea sa absolută. În acest context, singura modalitate pentru acoperirea prejudiciului suferit o constituie posibilitatea ca reclamanţii să se îndrepte împotriva vânzătorului care avea obligaţia să-i apere de evicţiunea produsă.
Apartamentul în litigiu fiind dobândit în temeiul art. 7 din Legea nr. 85/1992 şi a dispoziţiilor Decretului-lege nr. 61/1990 şi nu în temeiul Legii nr. 112/1995, li se cuvine atât restituirea preţului apartamentului, cât şi a sporului de valoare de care au fost lipsiţi prin pierderea proprietăţii bunului litigios.
1.3. În drept
Reclamanţii şi-au întemeiat acţiunea pe dispoziţiile art. 1366 şi urm. C. civ., Legea nr. 85/1992 şi Decretul-lege nr. 61/1990.
2. Hotărârea primei instanţe.
Prin sentinţa nr. 495 din 3 aprilie 2009, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III a civilă, a fost admisă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Municipiului Bucureşti prin Primarul General.
A fost respinsă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Finanţelor Publice.
A fost admisă în parte acţiunea formulată de reclamanţii B.F. şi F.B. împotriva pârâţilor Ministerul Finanţelor Publice şi Municipiul Bucureşti prin Primarul General.
A fost obligat pârâtul Ministerul Finanţelor Publice la plata sumei de 228.952 Euro, în echivalent lei la cursul BNR din ziua plăţii, către reclamanţi, reprezentând preţul de piaţă al imobilului ce a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare nr. 587/85/1993.
A fost obligat pârâtul Ministerul Finanţelor Publice la plata cheltuielilor de judecată către reclamanţi în cuantum de 10812,64 lei.
A fost respinsă acţiunea formulată de reclamanţi în contradictoriu cu Municipiul Bucureşti prin Primarul General pentru lipsa calităţii procesuale pasive.
Prima instanţă a reţinut, în esenţă, că potrivit dispoziţiilor art. 50 din Legea nr. 10/2001 republicată, restituirea preţului de piaţă al imobilelor, obiect al contractelor de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, se face de către Ministerul Economiei şi Finanţelor din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare.
De asemenea, s-a arătat că potrivit art. 501 din acelaşi act normativ, astfel cum a fost introdus prin Legea nr. 1/2009 ce trebuie aplicate în mod corespunzător, proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, au dreptul la restituirea preţului de piaţă al imobilelor, stabilit conform standardelor internaţionale de evaluare.
În condiţiile în care fondul extrabugetar menţionat este constituit din preţul contractual, fără nici o legătură cu valoarea reală actuală a imobilului (preţul de piaţă), s-a conchis că unica raţiune a acestor modificări legislative a fost aceea de a facilita accesul la despăgubiri echitabile persoanelor care au achiziţionat imobilele ce făceau obiectul acestei legiprin contracte de vânzare-cumpărare desfiinţate ulterior, ca urmare a recunoaşterii în justiţie a dreptului de proprietate al foştilor proprietari deposedaţi abuziv, calitatea procesuală aparţinând Ministerului Finanţelor Publice, ca reprezentant al Statului Român.
Nu se poate considera că, după intrarea în vigoare a Legii nr. 1/2009, persoanele care au dobândit acest drept prin contracte perfectate în temeiul Legii nr. 112/1995 se bucură de o situaţie mai favorabilă sub toate aspectele reglementate de această lege în raport de cu care au achiziţionat imobilele preluate abuziv, cu acelaşi statut locativ, de chiriaşi ai statului, în temeiul unor alte acte normative ce au permis, de asemenea, înstrăinarea apartamentelor/imobilelor pe care le ocupau.
S-au reţinut astfel a fi întemeiate pretenţiile reclamanţilor de dezdăunare pentru pierderea imobilului în al cărui conţinut să se cuprindă, atât preţul achitat la achiziţionarea sa, cât şi sporul de valoare la care sunt îndreptăţiţi potrivit dreptului comun – obligaţia de garanţie pentru evicţiune reglementată de dispoziţiile art. 1336 şi urm. C. civ. - apreciindu-se în acest sens că aplicarea în speţă a normelor cuprinse în Legea nr. 10/2001 modificată prin Legea nr. 1/2009 privind obligarea Ministerului Finanţelor Publice la plata preţului de piaţă acoperă pe deplin aceste pretenţii.
3. Hotărârea instanţei de apel.
Prin Decizia nr. 570 A din 10 noiembrie 2009, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a admis apelul declarat de Statul Român prin Ministerul Economiei şi Finanţelor şi a schimbat în parte sentinţa primei instanţe.
A fost admisă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Economiei şi Finanţelor şi respinsă acţiunea în contradictoriu cu acest pârât.
Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei.
Instanţa de apel a reţinut, în esenţă, că din interpretarea sistematică a dispoziţiilor art. 50 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 10/2001 şi art. 501 din aceeaşi lege astfel cum a fost introdus prin Legea nr. 1/2009, rezultă că obiectul de reglementare al acestor acte normative se raportează exclusiv la contractele de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995 şi numai pentru ipotezele în care aceste contracte au fost desfiinţate sau cumpărătorii au fost evinşi, dispoziţii ce reglementează în mod expres, calitatea procesuală pasivă a Ministerului Economiei şi Finanţelor de a restitui preţul actualizat sau preţul raportat la valoarea de circulaţie a imobilului ce a constituit obiectul acestor acte translative de proprietate.
Or, în cauza dedusă judecăţii, contractul de vânzare-cumpărare nr. 587/85/1993, ce a constituit titlul reclamanţilor din prezenta cauză şi care a fost desfiinţat cu efect retroactiv, ca urmare a admiterii acţiunii în nulitate, prin Decizia civilă nr. 184 A din 21 februarie 2005 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VII-a civilă, a fost încheiat în temeiul Legii nr. 85/1992, iar nu în temeiul Legii nr. 112/1995.
Nu a fost primit argumentul instanţei de fond, conform căruia reglementările speciale ale Legii nr. 10/2001 republicată şi ale Legii nr. 1/2009, privind plata preţului, ar fi aplicabile şi în cazul contractelor încheiate în temeiul altor acte normative – ex. Legea nr. 85/1992 – acestui argument opunându-i-se principiul „specialia generalibus derogant", incident, cauzei pentru ipoteza reglementării calităţii procesuale pasive, derogatorii, numai în situaţia pe care legiuitorul o prevede expres.
S-a reţinut în acest context că pricinii deduse judecăţii îi erau pe deplin aplicabile normele generale ale Codului civil, care reglementează efectele nulităţii absolute, constând în repunerea părţilor în situaţia anterioară, cauză în care legitimarea procesuală pasivă revine Municipiului Bucureşti prin Primarul General, în calitate de vânzător, parte a contractului sinalagmatic, încheiat în temeiul Legii nr. 85/1992 şi desfiinţat cu efect retroactiv.
4. Recursul.
Împotriva susmenţionatei hotărâri, au declarat recurs reclamanţii B.F. şi F.B., criticând-o pentru nelegalitate, sens în care invocând dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ. au susţinut următoarele:
- instanţa de apel s-a cantonat într-un formalism excesiv manifestat pe stricta aplicare, ad literam, a legii interne, discriminatorii faţă de chiriaşii-cumpărători în raport de actul normativ ce a constituit temeiul/baza legală a încheierii actului de vânzare-cumpărare, reţinând îndreptăţirea celor ce au încheiat asemenea act juridic în temeiul Legii nr. 112/1995 la mai multe drepturi faţă de ceilalţi, aflaţi într-o situaţie identică cu încălcarea dispoziţiilor art. 1 pct. 1 ultima teză şi pct. 2 din Protocolul nr. 12 adiţional la Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a liberalităţilor fondamentale.
Deşi recunoaşte dreptul chiriaşului-cumpărător de la stat la despăgubiri, îl face neexecutabil prin eliminarea Statului Român prin Ministerul Economiei şi Finanţelor, contrar jurisprudenţei CEDO/Cauza Raicu contra României).
- dând eficienţă exclusivă dispoziţiilor Legii nr. 10/2001 astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 1/2009, instanţa de apel a pronunţat Decizia atacată cu încălcarea dispoziţiilor art. 1 din primul protocol adiţional la Convenţia Europeană a drepturilor omului raportat la art. 41 din acelaşi act normativ şi a jurisprudenţei convenţionale relevante.
S-a relevat că privarea de proprietate se poate justifica numai dacă se demonstrează că a intervenit din motiv de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege, cu respectarea criteriului proporţionalităţii.
Întrucât, prin soluţia adoptată, reclamanţii au fost privaţi de bunul proprietatea lor în lipsa oricărei despăgubiri, prin deligitimarea procesuală pasivă a celor doi pârâţi chemaţi în proces, echilibrul pretins de normele convenţionale a fost rupt în defavoarea lor, cu încălcarea prevederilor art. 1 din Primul protocol adiţional la Convenţia europeană a drepturilor omului.
În raport de dispoziţiile art. 501 introdus prin Legea nr. 1/2009 raportat la art. 50 pct. 2 din Legea nr. 10/2001 ce constituie în legea internă temeiul exercitării dreptului la despăgubire şi care permite înlăturarea parţială a consecinţelor acestei încălcări, urmează ca, şi în considerarea art. 41 din Convenţia europeană a drepturilor omului, să fie acordată părţii lezate o reparaţie echitabilă, constând în speţă în preţul de piaţă al bunului litigios, determinat ştiinţific la suma de 228.952 Euro.
De asemenea, pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice a declarat recurs împotriva aceleiaşi decizii solicitând, consecinţa incidenţei motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., exonerarea de la plata pretinsă prin acţiune a Ministerului Finanţelor Publice.
În acest sens, s-a relevat că, deşi instanţa de apel a reţinut lipsa calităţii procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice, precum şi cea a Ministerului Finanţelor Publice, a constatat în mod greşit în dispozitiv obligaţia de plată în sarcina acestei ultime instituţii, care nu a fost citată în cauză în calitate de pârât.
5. Analiza făcută de instanţa de recurs.
Recursul declarat de reclamanţi este fondat şi urmează a fi admis pentru considerentele ce succed.
În soluţionarea cererii reclamantei C.M.S.M. înregistrată pe rolul instanţelor judecătoreşti la data de 8 noiembrie 1995 sub nr. 15415/1995 având ca obiect iniţial acţiunea în constatare şi apoi revendicarea imobilului situat în Bucureşti sector 1, apartamentele 1 (ocupat de familia B.) şi parter (dosar nr. 9352/1997, după rejudecare), după un nou ciclu procesual finalizat prin Decizia nr. 3422 din 11 octombrie 2001 pronunţată de Curtea Supremă de Justiţie, prin care cauza a fost trimisă spre rejudecare la prima instanţă, la data de 1 aprilie 2003, reclamanta şi-a precizat obiectul cererii dedusă judecăţii solicitând alăturat capătului de cerere în revendicare şi anularea contractelor de vânzare-cumpărare nr. 568/85/1994, respectiv 587/85/1993 pentru fraudă la lege şi încheierea lor cu rea credinţă.
Prin sentinţa nr. 1114 din 13 februarie 2004, Judecătoria sectorului 1 Bucureşti a respins acţiunea reclamantei, reţinând că bunul vândut familiei B. prin contractul de vânzare-cumpărare nr .587/85/1993 în temeiul Legii nr. 85/1992, se încadrează în categoria celor prevăzute de art. 7 alin. (2) din lege (bunuri ce au aparţinut instituţiilor de stat, regiilor autonome etc., devenite după reorganizare unităţi economice sau bugetare de stat), vânzarea fiind astfel valabilă.
Curtea de Apel Bucureşti prin Decizia nr. 184 A din 21 februarie 2005 menţinută prin Decizia nr. 462 din 7 martie 2007 pronunţată de aceeaşi instanţă a reţinut, dimpotrivă că bunul litigios nu poate fi inclus în categoria menţionată, concluzie întemeiată pe distincţia între bunurile care în mod efectiv au aparţinut instituţiilor de stat şi cele care au fost trecute cu efect retroactiv prin decizii ale autorităţilor statului în proprietatea acestuia şi a căror reglementare este supusă legilor adoptate ulterior în materie – Legea nr. 112/1995, Legea nr. 213/1998, Legea nr. 10/2001.
Conchizându-se astfel în sensul că imobilul nu făcea obiectul legii (actului normativ) ce a constituit temeiul transmisiunii, s-a dispus în conformitate cu prevederile art. 19 din lege (nr. 85/1992) şi art. 46 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 [în prezent art. 45 alin. (1) din lege] în sensul constatării nulităţii actului juridic astfel încheiat.
Consecinţa desfiinţării titlului pârâţilor (reclamanţii în prezenta cauză) a fost obligaţia acestora la restituirea bunului către reclamant, procedură aflată în curs de derulare.
Fiind astfel deposedaţi de bunul dobândit în baza unui contract de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul unui act normativ în vigoare la epoca încheierii actului, reclamanţii au înţeles ca prevalându-se de instituţia evicţiunii, reglementate în dreptul român de dispoziţiile art. 1337 – 1351 C. civ., dar şi a legislaţiei conexe în materia imobilelor preluate abuziv şi a normelor convenţionale să atragă răspunderea pârâţilor pentru prejudiciul astfel produs.
Procedând la judecata cauzei în acest cadru legal, instanţa de apel, făcând enumerarea şi redarea conţinutului art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 şi respectiv art. 50 alin. (3) şi art. 501 din Legea nr. 1/2009 de modificare a Legii nr. 10/2001, a conchis în sensul inexistenţei răspunderii statului român pentru ipoteza dată – bunul fiind vândut în temeiul unei alte legi decât cea vizată de normele evocate – Legea nr. 112/1995, pricinii fiindu-i incidente normele dreptului comun, a căror aplicare a devenit imposibilă determinat de poziţia procesuală a reclamanţilor ce nu a fost materializată într-un eventual apel provocat sub aspectul legitimării vânzătorului în proces, pentru a preîntâmpina pierderea dreptului la restituirea despăgubirilor solicitate în cauză.
Stabilindu-se însă, irevocabil, că bunul litigios a fost preluat fără titlu valabil de către stat şi că actul de vânzare-cumpărare ce l-a privit a fost încheiat cu nerespectarea unei dispoziţii legale (art. 19 din Legea nr. 85/1992) cu reţinerea incidenţei normei alin. (1) a art. 45 din Legea nr. 10/2001, nu se poate face abstracţie de normele legii speciale – Legea nr. 10/2001 astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 1/2009 – care reglementează categoria de imobile în care este inclus şi cel în cauză.
Din acest motiv aplicarea exclusivă a normelor dreptului comun - art. 1337 şi urm. C. civ. - ori defalcarea răspunderii vânzătorului pe acest temei de eventual, aceea a statului pentru preţul vânzării, nu poate fi primită.
Existenţa unui act normativ special ce reglementează regimul juridic al imobilelor preluate abuziv de stat – în care se include şi cel litigios – atrage, potrivit principiului specialia generalibus derogant, de altfel invocat şi de instanţa de apel – dar într-un sens excesiv de restrictiv aplicarea întocmai a normelor sale şi raportului juridic litigios.
Aceasta pentru că, înţelegând să reglementeze inclusiv ipoteza dedusă judecăţii - desfiinţarea actului cumpărătorului unui atare bun şi limitele răspunderii statului prin organele sale ori unităţii deţinătoare – legiuitorul a urmărit să acopere legislativ şi astfel de situaţii, ce necesitau o reglementare distinctă, scoţându-le astfel de sub jurisdicţia dreptului comun, de ale cărei dispoziţii nu se poate face desigur abstracţie cât priveşte condiţiile exercitării.
În acest context, reţinând că legea specială face referire exclusivă la normele Legii 112/1995, şi constatând că normele acestui act normativ (Legea nr. 10/2001) pot fi aplicate doar pentru bunurile vândute în temeiul acestei legi, instanţa de apel a omis însă tocmai regimul juridic al bunului litigios, e adevărat vândut în temeiul unei alte legi (Legea 85/1992) ceea ce însă, nu poate atrage pentru considerentele expuse, inaplicabilitatea actului normativ ce constituie dreptul comun în materia dedusă judecăţii.
În atare situaţie se vădesc a fi legale dispoziţiile primei instanţe care, alăturat considerentelor întemeiate pe dispoziţiile legale incidente, a reţinut suplimentar că soluţia se impune şi pentru reglementare unitară, nediscriminatorie a situaţiei persoanelor aflate în ipostaze identice - au cumpărat bunuri preluate de stat, indiferent de modalitate - şi care trebuie să fie despăgubite pentru pierderea suferită.
Nu poate fi admis ca incoerenţa legislativă constatată şi de instanţa europeană în materia dedusă judecăţii, să se constituie într-un element de continuă insecuritate juridică cu consecinţa creării unor noi prejudicii disproporţionate în sarcina persoanelor aflate în situaţia reclamanţilor asemenea speţei de faţă.
Împrejurarea că norma internă nu a inclus în câmpul său de reglementare toate actele normative ce ar fi putut constitui temei al vânzării unor atari bunuri, nu înseamnă exceptarea/excluderea lor de la incidenţa acestuia, şi prin consecinţă închiderea accesului persoanei prejudiciate la calea de a obţine despăgubiri echitabile pentru bunul de a cărui proprietate a fost lipsit, decât cu riscul încălcării dispoziţiilor art. 6 alin. (1) din Convenţia europeană a drepturilor omului şi art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la convenţie coroborat cu art. 14 din acelaşi act normativ.
Constatând îndreptăţirea reclamanţilor în a obţine despăgubirile solicitate, de altfel necontestate în cauză, urmează ca, în raport de considerentele expuse, să se dispună menţinerea sentinţei primei instanţe care a obligat Ministerul Finanţelor Publice la plata acestor despăgubiri în calitate de reprezentant al statului român, răspundere prevăzută de normele reţinute a fi incidente cauzei, distincţia relevată pentru prima dată în recurs (între minister ca reprezentant al statului şi minister ca instituţie de sine stătătoare) neputând fi primită atât pentru considerentul de ordin procedural menţionat, cât şi în raport de cadrul procesual dedus judecăţii şi în limitele căruia s-au pronunţat instanţele.
Faţă de cele ce preced în temeiul art. 312 C. proc. civ. recursul reclamanţilor va fi admis potrivit celor consemnate în dispozitivul deciziei, iar recursul pârâtului va fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de reclamanţii B.F., F.B. împotriva deciziei nr. 570 A din 10 noiembrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, pe care o modifică în tot în sensul respingerii apelului formulat de Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice împotriva sentinţei nr. 495 din 3 aprilie 2009 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, pe care o păstrează.
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin D.G.F.P. Bucureşti împotriva aceleiaşi decizii.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 8 septembrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4303/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 4300/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
