ICCJ. Decizia nr. 4509/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 4509/2010
Dosar nr. 5682/2/2009
Şedinţa publică din 16 septembrie 2010
Asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:
Prin plângerea formulată la data de 5 august 2004, petenţii R.T., R.V., I.V., N.L. şi N.D. au solicitat, în contradictoriu cu Primarul comunei Măldăieni şi Primăria comunei Măldăieni, Ministerul Finanţelor Publice, D.G.F.P. Teleorman şi Direcţia de Sănătate Publică a judeţului Teleorman, anularea Dispoziţiei nr. 567 din 8 iulie 2004 a Primarului comunei Măldăieni şi a Dispoziţiei nr. 578 din 27 iulie 2004 de completare a Dispoziţiei nr. 567/2004 şi în consecinţă, să se dispună restituirea în natură a suprafeţei de 3000 mp teren intravilan situat în comuna Măldăieni, ce formează curtea căminului cultural; acordarea de despăgubiri băneşti pentru suprafaţa de 1000 mp pe care este amplasat căminul cultural.
In subsidiar, să se dispună acordarea de despăgubiri băneşti pentru suprafaţa de 4000 mp teren intravilan unde este amplasat căminul cultural şi curtea acestuia.
De asemenea, să se dispună restituirea în natură a suprafeţei de 1700 mp teren, unde funcţionează Dispensarul Uman al comunei Măldăieni, împreună cu imobilele amplasate pe aceasta: casă din cărămidă, anexe gospodăreşti şi 120 stupi de albine.
In subsidiar, în cazul în care nu este posibilă restituirea în natură, se solicită acordarea de despăgubiri băneşti pentru suprafaţa de 1700 mp, construcţiile de pe acest teren şi cei 120 stupi de albine.
Prin sentinţa civilă nr. 1226 din 16 octombrie 2006, Tribunalul Teleorman a admis plângerea, a anulat dispoziţiile nr. 567/2004 şi nr. 578/2004 şi în consecinţă, a obligat Primăria comunei Măldăieni şi pe primarul acesteia să restituie în natură petenţilor casa de locuit în care a fost Dispensarul comunal şi terenul aferent în suprafaţă de 1700 mp situate în comuna Măldăeni, judeţul Teleorman.
Pentru celelalte bunuri ce nu pot fi restituite în natură s-a dispus să se procedeze conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005, privind reforma în domeniul proprietăţii.
S-a respins cererea privind restituirea stupilor de albine, ca inadmisibilă.
S-a respins ca fiind introdusă împotriva unor persoane fără capacitate procesuală pasivă, cererea formulată împotriva D.G.F.P. şi a Direcţiei Sanitare Teleorman.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel Primăria comunei Măldăeni şi petenţii - persoane fizice.
Prin Decizia civilă nr. 29 A din 5 februarie 2007, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VII-a civilă şi pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, a admis apelurile formulate, a desfiinţat sentinţa apelată şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
În rejudecare, prin sentinţa civilă nr. 580 din 14 mai 2007, Tribunalul Teleorman a admis, în parte, contestaţia formulată de reclamanţii R.T., R.V., I.V., N.L. şi N.D. împotriva deciziilor nr. 567/2004 şi nr. 578/2004 emise în baza Legii nr. 10/2001 de către Primarul comunei Măldăeni; a obligat pe Primarul comunei Măldăeni să restituie în natură contestatorilor imobilul casă de locuit în care s-a aflat Dispensarul comunal şi terenul aferent în suprafaţă de 1703 mp, conform schiţei la raportul de expertiză întocmit de expertul D.D., a stabilit dreptul contestatorilor la despăgubiri pentru terenul în suprafaţă de 3397 mp situat în intravilan, ce nu poate fi restituit în natură, precum şi pentru construcţiile demolate; a respins cererea contestatorilor având ca obiect restituirea stupilor de albine sau acordarea de despăgubiri pentru aceştia; a respins cererea contestatorilor formulată împotriva pârâţilor D.G.F.P. Teleorman, Ministerul Finanţelor Publice şi Direcţia de Sănătate Teleorman pentru lipsa calităţii procesuale pasive; a obligat pârâta la 1500 lei reprezentând cheltuieli de judecată către reclamanţi.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamanţii N.L. şi N.D. şi pârâta Primăria comunei Măldăieni.
Prin Decizia civilă nr. 799 din 30 noiembrie 2007, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins, ca nefondate, apelurile declarate de apelanţii reclamanţi N.L. şi N.D. şi de pârâta Primăria comunei Măldăieni, reţinând în esenţă, că despăgubirile pentru bunurile care nu pot fi restituite în natură nu se acordă de instanţă, deoarece cuantumul final al acestora este stabilit de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor potrivit art. 13 şi art. 16 din Titlul VII din Legea nr. 247/2005, fiind esenţial faptul că instanţa a stabilit dreptul reclamanţilor de a primi despăgubiri pentru suprafaţa de 3397 mp teren şi construcţiile demolate.
Reclamanţii nu pot primi despăgubiri în baza Legii nr. 10/2001 pentru stupii de albine, deoarece legea nu prevede acordarea unor despăgubiri pentru asemenea bunuri, ce sunt imobile prin destinaţie, ca urmare a unei încorporări în teren şi nu în construcţie, aşa cum este definită noţiunea de imobile prin art. 6 din Legea nr. 10/2001.
Instanţa de fond a acordat reclamanţilor cheltuieli de judecată în raport de cererile care le-au fost admise potrivit art. 276 C. proc. civ., iar aprecierea acesteia cu privire la suma stabilită este reţinută şi de instanţa de apel, deoarece o mare parte din cererile reclamanţilor au fost respinse, fiind necesară astfel micşorarea cuantumului cheltuielilor de judecată la care a fost obligată pârâta către reclamanţi.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanţii R.T., R.V., I.V., N.L. şi N.D. şi pârâta Primăria comunei Măldăieni.
Prin Decizia civilă nr. 4444 din 02 aprilie 2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, s-au admis ambele recursuri, s-a casat Decizia recurată şi s-a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.
Pentru a pronunţa această decizie, instanţa de recurs a reţinut că nu au fost cercetate motivele de apel formulate de Primăria comunei Măldăieni şi nu s-a stabilit dacă terenul în litigiu a făcut obiectul legilor fondului funciar, situaţie în care ar deveni incidente prevederile art. 8 teza a doua din Legea nr. 10/2001, republicată.
S-a apreciat că în lipsa acestei analize instanţa de recurs nu poate analiza în recurs legalitatea deciziei recurate.
Instanţa de recurs a reţinut, de asemenea, că modul de soluţionare a cererii reclamanţilor depinde de soluţia ce s-ar da în apelul formulat de pârâta Primăria comunei Măldăieni, motiv pentru care, s-a apreciat că este necesară soluţionarea împreună a celor două apeluri.
În rejudecare, apelul a fost înregistrat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, sub nr. 5682/2/2009.
La data de 26 octombrie 2009, apelanta Primăria Comunei Măldăieni a depus la dosar cerere de renunţare la judecata apelului său (fila 26).
Faţă de actul procedural de dispoziţie menţionat, raportat la principiul disponibilităţii, care guvernează procesul civil, Curtea a făcut aplicarea art. 246 C. proc. civ., în sensul că a luat act de renunţarea apelantei Primăria comunei Măldăieni la judecata apelului, fără a mai fi analizate criticile aduse hotărârii instanţei de fond.
Prin Decizia civilă nr. 585 din 17 noiembrie 2009, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a luat act de renunţarea Primăriei comunei Măldăeni la judecata apelului.
A admis apelul declarat de contestatorii I.V., N.D., N.L., R.T. şi R.V. şi de apelanta Primăria comunei Măldăieni prin Primar împotriva sentinţei civile nr. 580 din 14 mai 2007 a Tribunalului Teleorman, în contradictoriu cu intimaţii Ministerul Finanţelor Publice, D.G.F.P. Teleorman şi Direcţia de Sănătate Teleorman.
În consecinţă, s-a schimbat în parte sentinţa civilă apelată, în sensul că s-a constatat îndreptăţirea reclamanţilor la măsuri reparatorii în echivalent, reprezentând echivalentul în lei a sumei de 11.991 dolari SUA pentru suprafaţa de 3997 mp ce nu poate fi restituită în natură şi la suma de 13.911,7 lei pentru construcţiile demolate, sume ce vor fi acordate în condiţiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005.
Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei atacate şi a fost obligată apelanta Primăria comunei Măldăeni la 1900 lei cheltuieli de judecată către apelanţii contestatori.
Din analiza actelor şi lucrărilor dosarului, Curtea a constatat că apelul formulat de către contestatori este fondat din următoarele considerente:
Apelanţii-contestatori au făcut dovada că averea autorului lor a fost trecută în mod abuziv în proprietatea statului prin procesul-verbal din 29 iunie 1956 (fila 11 - dosar nr. 2459/87/2004 al Tribunalului Teleorman, secţia civilă) şi prin sentinţa penală nr. 878 din 17 septembrie 1958 (fila 10 - dosar nr. 2459/87/2004 al Tribunalului Teleorman, secţia civilă).
Această avere era compusă, potrivit copiei din registrul agricol din anul 1956 (filele 56 - 59 din dosarul nr. 2459/87/2004 al Tribunalului Teleorman, secţia civilă), din suprafaţa totală de16,45 ha, din care loc de casă 0,57 ha.
În cadrul procedurii prevăzută de Legea nr. 18/1991, apelanţilor-reclamanţi li s-a reconstituit dreptul de proprietate pentru suprafaţa de 14,45 ha, astfel cum rezultă din titlurile de proprietate nr. 4500020/2002 şi nr. 4500196/2002, emise în temeiul acestei legi.
Suprafaţa solicitată în prezenta cauză nu face parte din cea reconstituită în procedura Legii nr. 18/1991, întrucât suprafeţele de teren confiscate ca urmare a condamnării politice şi a neplăţii impozitelor nu au făcut obiect al restituirii în temeiul legilor fondului funciar.
În mod corect, s-a reţinut că recurenţii contestatori sunt persoane îndreptăţite la restituire, în sensul Legii nr. 10/2001, pentru imobilul casă de locuit şi terenul aferent de 1703 mp, precum şi pentru suprafaţa de 3997 mp teren intravilan şi construcţiile preluate şi ulterior demolate.
În ceea ce priveşte suprafaţa de teren de 3997 mp, ce nu poate fi restituită în natură, precum şi construcţiile demolate, instanţa de fond avea obligaţia de a stabili întinderea măsurilor reparatorii în echivalent ce se cuvin apelanţilor-reclamanţi în temeiul Legii nr. 10/2001.
Asupra competenţei instanţei de judecată, învestită cu cenzurarea deciziei sau a dispoziţiei de restituire în natură, de a soluţiona pe fond şi notificarea persoanei îndreptăţite, s-a statuat prin Decizia nr. XX din 19 martie 2007 pronunţată deSECŢIILE UNITEale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
O astfel de soluţie se impune şi pentru că, în îndeplinirea atribuţiei de a verifica dacă sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate a cererii de acordare a măsurii reparatorii prin restituirea în natură a imobilului, judecătorul are a chibzui şi asupra eficienţei soluţiei pe care o adoptă, în timp ce retrimiterea cauzei la unitatea deţinătoare a imobilului ar putea conduce la prelungirea nejustificată a procedurii de restituire.
Prin urmare, în virtutea dreptului său de plenitudine de jurisdicţie ce i s-a acordat prin lege, nelimitată în această materie prin vreo dispoziţie legală, prima instanţă ar fi trebuit să analizeze pretenţiile reclamanţilor, ea nefiind limitată doar la posibilitatea de a obliga unitatea deţinătoare să emită o altă decizie/dispoziţie de stabilire a despăgubirilor.
Cu toate acestea, instanţa de fond nu a stabilit întinderea măsurilor reparatorii ce se cuvin reclamanţilor în temeiul Legii nr. 10/2001, prin soluţia pronunţată generând reluarea procedurilor cu caracter administrativ, ceea ce contravine principiului soluţionării cauzei într-un termen rezonabil, consacrat prin art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, la care România a devenit parte.
Or, astfel cum rezultă din rapoartele de expertiză efectuate chiar în cadrul judecăţii în primă instanţă (filele 111-116 şi 145), valoarea construcţiilor demolate se ridică la suma de 139.117.689 lei vechi ( 13.911,7 RON ), iar valoarea terenului în suprafaţă de 3997 mp, ce nu poate fi restituit în natură, este de 11.991 dolari SUA, despăgubiri care se cuvin reclamantului potrivit Legii nr. 10/2001.
Prin urmare, curtea de apel a apreciat că instanţa de fond avea obligaţia de a stabili măsurile reparatorii prin echivalent sub forma despăgubirilor în condiţiile legii speciale privind regimul de stabilire şi plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate abuziv, în cuantumul stabilit prin expertiză, probă efectuată cu acordul părţilor.
Prevederile art. 13 lit. a) din Capitolul III Titlul VII al Legii nr. 247/2005 privind regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor sunt pe deplin aplicabile, întrucât stabilirea cuantumului final al despăgubirilor ce se acordă potrivit prezentei legi urmează să se facă de Comisia centrală constituită în subordinea Cancelariei Primului Ministru, care are ca principală atribuţie emiterea deciziilor referitoare la acordarea de titluri de despăgubire.
Aşa fiind, rezultă că prin adoptarea acestei soluţii nu ar fi nesocotite prevederile legii noi şi nici atribuţiile comisiei centrale.
Apelanţii-reclamanţi nu pot, însă, primi despăgubiri în baza Legii nr. 10/2001 pentru stupii de albine, întrucât, aceştia nu sunt imobile prin încorporare în construcţii, pentru a fi aplicabile dispoziţiile art. 6 din legea specială de reparaţie, ci sunt imobile prin destinaţie ca urmare a încorporării în teren (fond) şi nu în construcţie.
În ceea ce priveşte cheltuielile de judecată ce le-au fost acordate de către instanţa de fond, acestea au fost stabilite conform dispoziţiilor art. 276 C. proc. civ., reducerea lor fiind necesară în raport de numărul capetelor de cerere admise.
Pentru considerentele arătate, curtea de apel a admis apelul reclamanţilor, a schimbat în parte sentinţa, în sensul constatării că aceştia sunt îndreptăţiţi la măsuri reparatorii prin echivalent; au fost menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei, iar în baza art. 274 C. proc. civ., a fost obligată apelanta Primăria comunei Măldăieni, ca parte căzută în pretenţii, la plata sumei de 1900 RON, cheltuieli de judecată către apelanţii contestatori, reprezentând onorariu apărător conform chitanţei aflată la dosar (fila 17) şi onorariu expert, achitat la prima instanţă.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul Ministerul Finanţelor Publice prin D.G.F.P. Teleorman, criticând-o din perspectiva dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., conform cărora, hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal.
Pe cale de excepţie, se invocă lipsa calităţii procesuale pasive a D.G.F.P. Teleorman pentru următoarele considerente:
Calitatea procesuală presupune existenţa unei identităţi între persoana reclamantului şi persoana care este titular al dreptului în raportul juridic dedus judecăţii (calitate procesuală activă) şi, pe de altă parte, între persoana pârâtului şi cel obligat în acelaşi raport juridic (calitate procesuală pasivă).
Într-un proces, calitatea de pârât poate aparţine numai persoanei despre care se afirmă că a încălcat sau nu a recunoscut un drept.
Având în vedere faptul că singura obligaţie stabilită de Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, în sarcina D.G.F.P. Teleorman - ca organ al Ministerului Finanţelor Publice, este acordarea avizului, potrivit pct. 29.1 din Normele metodologice de aplicare unitară a legii, aprobate prin HG nr. 498/2003 „Avizul organelor teritoriale ale Ministerului Finanţelor Publice, prevăzut de art. 29 din lege, vizează numai regimul masurilor de restituire avute în vedere de art. 27, art. 28 şi art. 33 din lege şi ca atare nu pot fi extinse şi la celelalte situaţii".
Se arată, în acest sens, că Primăria comunei Măldăieni nu a solicitat D.G.F.P. Teleorman avizul pentru emiterea dispoziţiilor atacate.
Pe cale de excepţie, se mai invocă şi lipsa calităţii procesuale pasive a Ministerului Finanţelor Publice în această cauză, având în vedere următoarele considerente:
Potrivit art. 28 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 „In cazul în care unitatea deţinătoare nu a fost identificata, persoana îndreptăţită poate chema în judecată statul, prin Ministerul Finanţelor Publice, în termen de 90 de zile de la data a care a expirat termenul prevăzut la alin. (1), daca nu a primit comunicarea din partea primăriei, sau de la data comunicării, solicitând restituirea în natura sau, după caz, măsuri reparatorii prin echivalent în formele prevăzute de prezenta lege".
Potrivit acestui text de lege, calitate procesuală pasivă ar fi avut Statul Român.
În realizarea funcţiilor sale, Ministerul Finanţelor Publice are, în principal, atribuţiile prevăzute de HG nr. 34/2009, care la art. 3 pct. 81 prevede: „Ministerul Finanţelor Publice reprezintă statul, ca subiect de drepturi şi obligaţii, în faţa instanţelor, precum şi în orice alte situaţii în care acesta participă nemijlocit, în nume propriu, în raporturi juridice dacă legea nu stabileşte în acest scop un alt organ".
Întrucât, parte în această cauză este Ministerul Finanţelor Publice şi nu Statul Român, se solicită să se admită excepţia aşa cum a fost formulată şi motivată.
Pe fond, se susţine că în mod greşit instanţa de apel a admis apelul declarat de contestatori şi de Primăria comunei Măldăieni prin Primar împotriva sentinţei civile nr. 580 din 14 mai 2007 pronunţată în dosarul nr. 2450/87/2004 de Tribunalul Teleorman.
Examinând recursul prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată că nu este fondat, pentru considerentele ce succed:
În ceea ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a D.G.F.P. Teleorman şi a Ministerului Finanţelor Publice în această cauză, Înalta Curte constată că prin sentinţa civilă nr. 580 din 14 mai 2007 pronunţată de Tribunalul Teleorman, secţia civilă, în dosarul nr. 2450.1/87/2004 (nr. 1046/2007), instanţa de fond a respins cererea formulată împotriva D.G.F.P. Teleorman, Ministerului Finanţelor Publice şi Direcţiei de Sănătate Teleorman, pentru lipsa calităţii procesuale pasive.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel, atât pârâta Primăria comunei Măldăieni, cât şi reclamanţii persoane fizice, fără ca prin motivele de apel formulate să fie criticată soluţia instanţei de fond sub aspectul reţinerii lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor menţionaţi, în cauză.
Prin Decizia civilă nr. 799 din 30 noiembrie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, pronunţată în dosarul nr. 5820/2/2007, s-au respins ca nefondate apelurile declarate.
Instanţa de apel a analizat, în raport de dispoziţiile art. 295 alin. (1) C. proc. civ., decât punctele deduse judecăţii prin cererile de apel, întrucât orice alte aspecte necriticate în apel, rămân definitiv judecate între părţi şi nu mai pot fi puse din nou în discuţie fără a ştirbi un drept definitiv câştigat de ceilalţi litiganţi.
Împotriva deciziei curţii de apel au declarat recurs reclamanţii-persoane fizice şi pârâta Primăria comunei Măldăieni.
Prin Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 4444 din 2 aprilie 2009, s-au admis recursurile declarate, s-a casat Decizia atacată şi s-a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.
În rejudecare, prin Decizia civilă nr. 585 din 17 noiembrie 2009 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în dosarul nr. 5682/2/2009, s-a luat act de renunţarea Primăriei comunei Măldăieni la judecata apelului declarat, s-a admis apelul reclamanţilor; s-a schimbat în parte sentinţa civilă apelată, în sensul constatării îndreptăţirii reclamanţilor la măsuri reparatorii în echivalent bănesc pentru suprafaţa de 3997 mp ce nu poate fi restituită în natură şi pentru construcţiile demolate, sume ce vor fi acordate în condiţiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005.
Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei şi a fost obligată apelanta Primăria comunei Măldăieni la 1900 lei cheltuieli de judecată către apelanţii contestatori.
Înalta Curte constată că în ultimul ciclu procesual, instanţa de apel (în rejudecare) a schimbat în parte sentinţa civilă apelată, în sensul constatării îndreptăţirii reclamanţilor la măsuri reparatorii în echivalent bănesc şi a menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei, inclusiv pe cele referitoare la respingerea cererii reclamanţilor formulată împotriva D.G.F.P. Teleorman, Ministerului Finanţelor Publice şi Direcţiei de Sănătate Teleorman pentru lipsa calităţii procesuale pasive.
În acest context, referitor la recursul declarat de Ministerul Finanţelor Publice prin D.G.F.P. Teleorman, instanţa supremă constată că în raport de hotărârea tribunalului şi cea a curţii de apel, care a dat câştig de cauză recurentului pârât, prin admiterea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive şi respingerea acţiunii reclamanţilor, acesta nu are niciun interes să exercite calea de atac a recursului şi să reformeze hotărârea atacată sub acest aspect. Mai mult, recursul astfel formulat, apare ca fiind un recurs „omisso medio" – inadmisibil, nefiind atacată cu apel hotărârea tribunalului sub aspectul reţinerii lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor D.G.F.P. Teleorman, Ministerul Finanţelor Publice şi Direcţia de Sănătate Teleorman, în această cauză.
În ceea ce priveşte ultima critică formulată prin motivele de recurs, Înalta Curte constată că recurentul-pârât invocă generic, într-o singură propoziţie, că în mod greşit instanţa de apel a admis apelul declarat de reclamanţi, fără să arate motivele de casare sau de modificare şi dezvoltarea lor, ceea ce nu permite instanţei de recurs efectuarea unui control de nelegalitate asupra deciziei curţii de apel.
Pentru toate aceste considerente, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul pârât Ministerul Finanţelor Publice prin D.G.F.P. Teleorman.
În ceea ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de intimata-pârâtă Direcţia de Sănătate Publică Teleorman prin întâmpinarea depusă în recurs, Înalta Curte constată că în raport de hotărârea instanţei de fond şi cea a curţii de apel, prin care s-a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive şi s-a respins acţiunea reclamanţilor faţă de această pârâtă, intimata-pârâtă în cauză nu are nici un interes să reitereze această excepţie absolută, în recurs.
Având în vedere culpa procesuală a recurentului-pârât, în conformitate cu dispoziţiile art. 274 C. proc. civ., aceasta va fi obligat să plătească suma de 300 lei cheltuieli de judecată către intimaţii-reclamanţi, reprezentând onorariu de avocat, conform chitanţei nr. 338 din 8 septembrie 2010, depusă la dosar (fila 25).
PENTRU ACESTE MOTIV.
ÎN NUMELE LEGI.
DECIDE
Respinge recursul declarat de recurentul-pârât Ministerul Finanţelor Publice prin D.G.F.P. Teleorman împotriva deciziei civile nr. 585 din 17 noiembrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, ca nefondat.
Obligă pe recurentul pârât la plata sumei de 300 lei, reprezentând cheltuieli de judecată către intimaţii reclamanţi I.V., N.D., N.L., R.T. şi R.V..
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 16 septembrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4508/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 4505/2010. Civil. Evacuare. Recurs → |
|---|
