ICCJ. Decizia nr. 482/2010. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 482/2010
Dosar nr. 1478/85/200.
Şedinţa publică din 28 ianuarie 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 186 din 2 martie 2009 pronunţată de Tribunalul Sibiu s-a dispus admiterea contestaţiei formulate de contestatoarea C.C. în contradictoriu cu Primarul Municipiului Sibiu.
S-a dispus anularea dispoziţiei nr. 3212 din 26 februarie 2008 emisă de intimat şi obligarea acestuia să emită o nouă dispoziţie cu propunerea de acordare de despăgubiri în favoarea contestatoarei pentru imobilul situat în Sibiu, înscris în C.F. nr. 5362 Sibiu nr. top. 5129/1/4 în suprafaţă de 1894 mp şi să înainteze dosarul Comisiei Centrale pentru stabilirea despăgubirilor la valoarea de piaţă a imobilului.
S-a dispus respingerea acţiunii formulată în contradictoriu cu intimaţii Municipiul Sibiu prin Primar.
Pentru a se pronunţa astfel instanţa a reţinut următoarele:
Imobilul în litigiu este un teren situat în Sibiu, înscris în C.F. nr. 5362 Sibiu nr. top. 5129/1/4 asupra căruia a fost proprietar B.G.V. sub nr. 3.
Prin sentinţa civilă nr. 4091/1967 rămasă irevocabilă pronunţată în dosarul nr. 3967/1967, Tribunalul popular al Raionului Sibiu a admis acţiunea reclamantei M.L. şi a constatat că aceasta a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului înscris în C.F. nr. 5362 Sibiu nr. top. 5129/1/4 loc de grădină de 1894 mp prin uzucapiune.
În anul 1981 imobilul a fost trecut în proprietatea statului ca urmare a renunţării la proprietate de către S.V., însă acesta nu mai era proprietar la data declaraţiei deoarece dreptul de proprietate fusese preluat prin uzucapiune în favoarea antecesoarei contestatoarei, M.L.
Conform actelor de stare civilă depuse la dosar, reclamanta este fiica fostei proprietare a imobilului în litigiu, respectiv M.L. care a uzucapat imobilul de la B.G.V.
Prin urmare, reclamanta a dovedit dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu al autoarei sale şi calitatea sa de moştenitor al persoanei îndreptăţite.
Intimatul a invocat prin întâmpinare tardivitatea şi nelegalitatea formulării notificării, deoarece a fost depusă în anul 2005, şi nu a fost formulată prin executorul judecătoresc.
În realitate, reclamanta a formulat cerere de retrocedare întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 18/1991 datorită faptului că terenul în litigiu era o grădină, la care Comisia locală de aplicare a Legii nr. 18/1991 Sibiu, nu a răspuns, cu toate că au trecut 10 ani până la apariţia unei noi legi speciale care se referă la alte bunuri decât cele care au făcut obiectul Legii nr. 18/1991 şi încă 8 ani până la dispoziţia de respingere a cererii contestatoarei.
Dacă s-ar admite susţinerile intimatului cu privire la tardivitatea cererii contestatoarei în condiţiile în care aceasta a revenit la cererile anterioare, reclamantei i s-ar face o nouă nedreptate întemeiată pe pasivitatea şi chiar neglijenţa intimatului care nu a răspuns în nici un fel la cererile formulate anterior apariţiei Legii nr. 10/2001.
Or, în condiţiile în care funcţionează cu atribuţii în acest sens din cadrul Primăriei Sibiu ar fi răspuns la cererile contestatoarei din 1991 şi 1998, chiar prin respingerea cererii pentru motivul că terenul nu face obiectul Legii nr. 18/1991, aceasta ar fi fost avertizată şi la apariţia noului act normativ ar fi formulat o nouă cerere.
Deoarece nu i s-a adus la cunoştinţă acest lucru, ci i s-a cerut să mai depună acte, contestatoarea a avut credinţa că procedura restituirii este în derulare şi cererea sa corect îndreptăţită, situaţie în care se vor aplica dispoziţiile Legii nr. 10/2001, în spiritul lor, considerându-se că notificarea a fost formulată în termenul prevăzut de lege.
A proceda altfel, însemna o nouă privare a contestatoarei de proprietatea sa, din culpa unor funcţionari publici, consecinţă a executării cu întârziere a atribuţiunilor de serviciu ale acestora.
Modalitatea de restituire va fi în echivalent prin acordarea de despăgubiri deoarece imobilul nu se mai află în proprietatea statului fiind înstrăinat, iar compensarea în bunuri şi servicii a fost exclusă de intimaţi ca urmare a inexistenţei lor.
Prin Decizia civilă nr. 104 din 22 mai 2009 pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia, s-a dispus respingerea apelului declarat de intimatul Primarul Municipiului Sibiu, împotriva sentinţei civile nr. 186/2009 pronunţată de Tribunalul Sibiu.
Pentru a se pronunţa astfel instanţa a reţinut următoarele:
Este de necontestat faptul că petenta şi-a exprimat voinţa de a i se restitui imobilul în litigiu încă din anul 1991 sens în care a formulat cerere în acest scop. Astfel în raport cu cererea formulată la 21 martie 1991 Comisia locală Sibiu de fond funciar a demarat procedura de restituire aşa cum rezultă din adresa nr. 10533 din 25 februarie 1994, fără însă a o soluţiona.
Potrivit acestei adrese, petenta era invitată de către Primăria Municipiului Sibiu să se prezinte la sediul acestora cu un set de acte, necesare pentru restituirea terenului, conform Legii nr. 18/1991.
În aceste condiţii, corect a reţinut prima instanţă că petenta avea credinţa că cererea sa este în curs de soluţionare.
Petenta a făcut reveniri la cererea sa, la datele de 3 aprilie 1998 şi 26 octombrie 2005, adresând aceste solicitări Comisiei de fond funciar (f. 46, 161 dosar).
Pe cale administrativă, printr-o menţiune – trecută în partea de jos a cererii din 26 octombrie 2005, s-a stabilit că cererea petentei se circumscrie Legii nr. 10/2001, fiind loc de casă, situaţie în care a fost soluţionată de primarul Municipiului Sibiu, prin Dispoziţia nr. 3212/2008, care face obiectul contestaţiei de faţă.
Este adevărat că prin art. 22 din Legea nr. 10/2001 s-a stabilit un termen de 6 luni înăuntrul căruia trebuia formulată notificarea de restituire a imobilelor ce intră sub incidenţa acestei legi, însă în situaţia aparte în care s-a aflat petenta, care şi-a exprimat clar voinţa de a i se restitui imobilul, care a avut convingerea că cererea sa este în curs de soluţionarea de către comisia de fond funciar şi care timp de 18 ani nu a primit nici un răspuns, nu se poate reţine culpa acesteia în nedepunerea unei alte cereri, în baza Legii nr. 10/2001.
La data emiterii dispoziţiei atacate, normele metodologice de apărare a Legii nr. 10/2001, stabileau la pct. 8.2 că în cazul în care s-au depus notificări cu privire la imobilele ce fac obiectul legilor fondului funciar, acestea urmează a fi înaintate în vederea soluţionării, comisiilor de fond funciar.
Deşi legiuitorul nu a reglementat şi situaţia inversă, pentru identitate de raţiuni se impune aceeaşi soluţie a trimiterii cererii către Comisia de aplicare a Legii nr. 10/2001.
În apt însă, s-a operat o astfel de trimitere, însă petenta a adresat Comisiei de fond funciar, cerere soluţionată de Primar în temeiul Legii nr. 10/2001.
În aceste condiţii, întrucât la apariţia Legii nr. 1072001 cererea de restituire a petentei nu era încă soluţionată, nimic nu a împiedicat Comisia de fond funciar, fie să respingă cererea, caz în care petenta ar fi putut formula notificarea în baza Legii nr. 10/2001, fără să trimită cererea Comisiei de aplicare a Legii nr. 10/2001 pentru a o soluţiona.
A pretinde pârâtei să depună o nouă notificare adresată prin executorul judecătoresc câtă vreme cererea sa era înregistrată de 10 ani (la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001) reprezintă un formalism excesiv care contravine spiritului în care legiuitorul a adoptat legile de restituire a imobilelor preluate abuziv de stat.
A considera tardivă cererea din 2005, care în fapt este o revenire la cererile anterioare, ar însemna a i se face o nouă nedreptate petentei.
Soluţia instanţei de fond este în deplină concordanţă cu practica Curţii Europene a Drepturilor Omului care a sancţionat România pentru lipsa de diligenţă a autorităţilor în procedura de restituire sau de executare a deciziilor de restituire a imobilelor, de natură a afecta justul echilibru între interesul general proteguit prin instituirea unor termene şi formalităţi de depunere a notificării şi protecţia dreptului petentei.
Prin urmare, a pretinde petentei să fi formulat o notificare prin executor judecătoresc în termenul stabilit de Legea nr. 10/2001 în condiţiile în care avea o cerere depusă la care autorităţile nu au dat nici un răspuns timp de 18 ani, reprezintă o sarcină excesivă şi disproporţională pentru petentă, constituind o încălcare a art. 1 din protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
În consecinţă, Curtea a reţinut că apelul pârâtului este neîntemeiat şi a dispus respingerea lui, în temeiul art. 296 C. proc. civ.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul criticând-o ca nelegală şi netemeinică, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Petenta a înregistrat la 26 octombrie 2005 o cerere la Primăria Municipiului Sibiu sub nr. 60647, prin care a solicitat restituirea în natură a imobilului situat în Sibiu, în suprafaţă de 1894 mp, cerere care a fost depusă la Comisia locală de aplicare a Legii nr. 18/1991 şi declinată de aceasta în favoarea Comisiei de aplicare a Legii nr. 10/2001 datorită faptului că imobilul solicitat este situat în intravilan şi prin urmare nu constituie obiect de reglementare a legii nr. 18/1991.
Cererea astfel formulată, a fost respinsă ca tardivă, deoarece termenul limită de înregistrare a notificărilor a fost 14 februarie 2002, deoarece termenul de 6 luni stabilit prin art. 22 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 a fost prelungit succesiv prin două ordonanţe de guvern (OG nr. 109/2001 şi OG nr. 145/2001). De altfel, nici formal cererea nu realiza exigenţele art. 22 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, deoarece nu a fost formulată prin intermediul executorului judecătoresc ci a fost înregistrată direct la Primăria Municipiului Sibiu.
Hotărârile pronunţate sunt neîntemeiate, deoarece deşi atât Legea nr. 18/1991 cât şi Legea nr. 10/2001 au un caracter reparator, reglementând diferit nu doar categoriile de imobile supuse restituirii, ci şi termenele, şi procedurile de depunere şi soluţionare a lor.
Motivaţia potrivit cu care intimata a formulat încă din anii 1991 şi 1998 cereri pentru revendicarea imobilului în cauză nu este întemeiată, deoarece în acea perioadă Legea nr. 10/2001 nu era în vigoare şi prin urmare nu producea efecte juridice.
Tot astfel, în cauză nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 8.2 din Normele de aplicare a Legii nr. 10/2001, deoarece acestea vizează cererile depuse în temeiul legilor fondului funciar şi nesoluţionate de către comisiile de fond funciar dar care fac obiectul acestui act normativ şi, care urmează a fi îndreptate către aceste comisii.
Prin urmare, intimata a depus cereri în temeiul Legii nr. 18/1991 în anii 1991 şi 1998, nesoluţionate, dar a depus o cerere şi în anul 2005, tot la aceeaşi Comisie de fond funciar, pe care aceasta din urmă a declinat-o Comisiei de aplicare a Legii nr. 10/2001.
Or, nimeni nu poate invoca necunoaşterea Legii.
În consecinţă, solicită admiterea recursului având în vedere art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi art. 312 C. proc. civ. şi respingerea contestaţiei.
Examinând recursul instanţa reţine următoarele:
Din moment ce intimata reclamantă şi-a manifestat fără echivoc voinţa de a i se restitui imobilul încă din anul 1991, este lipsită de relevanţă susţinerea recurentei privind tardivitatea formulării cererii, neputându-se reproşa intimatei ignoranţa sa în a determina regimul juridic aplicabil cererii sale (Legea nr. 18/1991 sau Legea nr. 10/2001) în condiţiile în care cererii sale iniţiale nu i s-a răspuns niciodată, tardivitatea fiind invocată în raport de revenirile sale ulterioare la cererea primară.
Tot astfel, este irelevant faptul că plângerea petentei viza aplicarea Legii nr. 18/1991 şi că la momentul formulării sale nu exista Legea nr. 10/2001, deoarece pasivitatea prelungită a autorităţilor este de natură a justifica obligaţia acestora de a o soluţiona, pe fond, apariţia Legii nr. 10/2001 căzând în sarcina autorităţilor iniţial sesizate, obligaţia de a declina soluţionarea cererii în favoarea acestora din urmă.
Neprocedând în acest fel, recurenta a dat dovadă de lipsă de diligenţă în soluţionarea cererilor persoanelor îndreptăţite, dreptul petentei constând în obligaţia autorităţilor de a-i soluţiona cererea, neputându-se stinge ca efect al apariţiei unei noi legi, de asemenea reparatorii, de care aceasta nu a beneficiat ca urmare a nesoluţionării cererii sale iniţiale.
În consecinţă, în mod temeinic instanţa de apel a reţinut că nerealizarea de către petentă a noilor formalităţi prevăzute de Legea nr. 10/2001 aplicabilă situaţiei juridic în cauză, nu se poate constitui într-o sarcină impusă intimatei, atâta vreme cât aceasta se afla în aşteptarea soluţionării unei cereri, chiar greşit îndreptate.
În aceste condiţii instanţa reţine că recursul formulat de pârâtă întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi în temeiul art. 312 C. proc. civ. urmează a fi respins.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D.
Respinge ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Primarul municipiului Sibiu împotriva deciziei nr. 104 /A din 22 mai 2009 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 28 ianuarie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 497/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 460/2010. Civil → |
|---|
