ICCJ. Decizia nr. 5/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr.5/2010
Dosar nr. 47436/3/2007
Şedinţa publică din 11 ianuarie 2010
Asupra recursului civil de faţă.
Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin cererea din 11 ianuarie 2008 înregistrată la Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, contestatorul L.G. a formulat contestaţia împotriva deciziei nr. 550 din 3 decembrie 2007 privind restituirea în natură a terenului în suprafaţă de 962 mp, situat în Drobeta - Turnu - Severin, emisă de către Directorul General al E.S.
În motivarea contestaţiei s-a arătat că prin decizie s-a dispus restituirea în natură a terenului, cu obligaţia petentului de a achita despăgubirile reprezentând valoarea de piaţă a construcţiilor edificate pe acest teren.
S-a mai susţinut că Decizia contestată a fost emisă cu încălcarea dispoziţiilor imperative ale Legii nr. 10/2001, deoarece nu s-a stabilit cuantumul despăgubirilor care să fie achitate.
Prin sentinţa civilă nr. 1653 din 5 noiembrie 2008, pronunţată de Tribunalul Bucureşti - Secţia a IV-a civilă a fost respinsă ca nefondată contestaţia formulată de contestatorul L.G. în contradictoriu cu intimata SC F.I.S.E.E.S. SA Bucureşti.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut în esenţă că „neindicarea cuantumului despăgubirilor datorate de către petent nu reprezintă un motiv de anulare a deciziei, ţinând cont şi de faptul că, din adresa nr. 9100-8785 din 4 decembrie 2007, emisă de intimată la o zi după data de emitere a deciziei, rezultă că petentul a fost invitat la sediul societăţii în vederea stabilirii cuantumului despăgubirilor şi a întocmirii raportului de evaluare.
Faţă de această împrejurare, prima instanţă a constatat că intimata nu a încercat temporizarea procedurilor pentru stabilirea cuantumului despăgubirilor.
Faptul că Decizia contestată nu face referire la dispoziţiile art. 10 pct. 5 din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, nu a fost considerat de către prima instanţă motiv pentru anularea deciziei, atâta timp cât prevederea legală se aplică şi în situaţia în care acest lucru nu a fost indicat expres în decizie.
Criticile contestatorului referitoare la instanţa competentă teritorial să soluţioneze contestaţia nu au fost reţinute, deoarece în aplicarea dispoziţiilor art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, contestaţia a fost înaintată spre competentă soluţionare tribunalului în a cărui circumscripţie teritorială se află sediul unităţii deţinătoare investită cu soluţionarea notificării, respectiv Tribunalul Bucureşti.
A mai precizat instanţa de fond că menţionarea în decizie a unei alte instanţe nu a produs efecte şi nu a cauzat vreo vătămare contestatorului, situaţie în care acest aspect nu putea fi sancţionat cu anularea deciziei.
Prin apelul declarat de reclamantului L.G., s-a susţinut că normele imperative ale Legii nr. 10/2001 nu prevăd posibilitatea emiterii a două decizii, una pentru retrocedarea terenului şi a clădirilor şi alta pentru achitarea despăgubirilor.
Mai arată apelantul că, în mod greşit prima instanţă a respins criticile aduse deciziei, conform cărora neindicarea contravalorii despăgubirilor atrage anularea deciziei de restituire. în acest sens, se susţine că intimata avea obligaţia să numească un evaluator şi să stabilească cuantumul despăgubirilor anterior emiterii deciziei de retrocedare, astfel că, în urma admiterii apelului Decizia să fie completată cu suma despăgubirilor ce urmează a fi achitată de către petent.
Prin întâmpinarea formulată de intimată, s-a menţionat că singurul act relativ la retrocedare este Decizia contestată şi că pentru stabilirea cuantumului despăgubirilor nu este necesară emiterea unei alte decizii, ci numai efectuarea unei expertize extrajudiciare.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin Decizia nr. 393 din 11 iunie 2009 a respins ca nefondat apelul reclamantului L.G. în contradictoriu cu intimata.
Instanţa de apel a reţinut că, potrivit dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, Decizia contestată trebuia să cuprindă inclusiv cuantumul despăgubirilor.
Cu toate acestea, Curtea a reţinut că neindicarea cuantumului despăgubirilor nu constituie un motiv de nulitate al deciziei, în condiţiile în care acest cuantum poate fi stabilit ulterior de către entitatea care a soluţionat notificarea sau de către instanţa de judecată.
Se mai arată că susţinerile apelantului, conform cărora stabilirea ulterioară a contravalorii despăgubirilor l-ar împiedica să se adreseze justiţiei pentru cenzurarea lor nu au suport legal. Acceptarea acestor susţineri ar avea semnificaţia limitării dreptului de liber acces la justiţie, fără un temei rezonabil, ceea ce nu a putut fi reţinut de către instanţa de apel.
Astfel, s-a arătat că art. 10 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 stabileşte că se restituie în natură şi terenurile pe care ulterior preluării abuzive s-au edificat construcţii autorizate care nu mai sunt necesare unităţii deţinătoare, dacă persoana îndreptăţită achită acesteia o despăgubire reprezentând valoarea de piaţă a construcţiei respective stabilită potrivit standardelor internaţionale de evaluare.
Art. 10 pct. 5 din HG nr. 250/2007 privind Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 prevede că în cazul în care pe terenul solicitat prin notificare se află edificate construcţii care nu mai sunt necesare unităţii deţinătoare, se poate dispune restituirea şi a terenului aferent acestora, dacă persoana îndreptăţită achită unităţii deţinătoare o despăgubire reprezentând valoarea de piaţă a construcţiei respective, stabilită potrivit standardelor internaţionale de evaluare.
Despăgubirea aferentă construcţiei se stabileşte de unitatea deţinătoare pe baza unei expertize extrajudiciare dispuse de aceasta. în toate cazurile, despăgubirea nu poate fi mai mică decât valoarea contabilă de înregistrare a construcţiei în activul patrimonial al unităţii deţinătoare la momentul emiterii deciziei de restituire. Oportunitatea aplicării acestei măsuri revine exclusiv unităţii deţinătoare.
Textele de lege redate mai sus s-a reţinut că stabilesc în sarcina emitentului deciziei de retrocedare obligaţia cuantificării despăgubirilor. Cu toate acestea, în situaţia în care Decizia contestată nu prevede cuantumul, instanţa investită cu soluţionarea contestaţiei este îndreptăţită să administreze probe cu privire la acest aspect şi să stabilească prin hotărâre cuantumul despăgubirilor.
Curtea a constatat că în mod greşit prima instanţă a respins proba cu expertiză, modalitate prin care în cazul administrării acestor probe s-ar fi stabilit cuantumul despăgubirilor şi s-ar fi completat Decizia contestată, astfel cum a solicitat apelantul.
Ţinând seama de caracteristicile căii de atac a apelului şi faţă de cele anterior precizate, Curtea, din oficiu a pus în discuţie contestatorului necesitatea administrării probei cu expertiză.
Apelantul nu a dorit ca în cauză să se efectueze o expertiză, susţinând că expertul nu poate stabili valoarea imobilului şi că valoarea despăgubirilor poate fi stabilită prin raportare la protocolul de predare-primire încheiat la 18 martie 2005, în care este menţionată valoarea bunurilor constituite ca aport în natură la capitalul social.
Faţă de opoziţia apelantului, instanţa nu a administrat proba cu expertiză, şi faţă de conţinutul art. 10 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, potrivit căruia cuantumul despăgubirilor este reprezentat de valoarea de piaţă a construcţiei stabilită de expert potrivit standardelor internaţionale de evaluare, Curtea a constatat că protocolul de predare-primire din data de 18 martie 2005 nu poate fi avut în vedere la stabilirea cuantumului despăgubirilor.
Valoarea contabilă, valoarea de inventar sau cea indicată de părţi în contractul de aport nu echivalează cu valoarea de piaţă a construcţiei, fiind, de regulă, mai mici.
Valoarea de circulaţie a construcţiilor trebuie stabilită prin raportare la momentul cuantificării despăgubirilor şi nu prin raportare la valoarea de inventar ori contabilă din anul 2005.
Instanţa de apel, reţinând că prin Decizia contestată trebuia indicat cuantumul despăgubirilor, dar că neindicarea nu este un motiv de nulitate, în condiţiile în care are posibilitatea să completeze Decizia cu indicarea sumei datorate de către apelant, dar că acesta nu a dorit stabilirea valorii de circulaţie a construcţiilor pe baza de expertiză, şi că o altă valoare decât cea de piaţă ar contraveni Legii nr. 10/2001, s-a dat eficienţă dispoziţiilor art. 1169 C. civ.
Astfel, în această situaţie s-a concluzionat că admiterea apelului cu consecinţa modificării deciziei şi a stabilirii contravalorii despăgubirilor nu a fost posibilă numai din cauza poziţiei procesuale a apelantului, care s-a opus administrării probei cu expertiză, probă absolut necesară şi hotărâtoare sub acest aspect.
Împotriva deciziei nr. 393 din 11 iunie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în termen legal a declarat recurs reclamantul L.G., în drept invocând dispoziţiile art. 304 pct. 7-9 C. proc. civ.
În dezvoltarea criticilor, se arată că, în mod eronat instanţa de apel a reţinut că, reclamantul nu a dorit efectuarea unei expertize, ignorând împrejurarea că, a fost de acord cu această probă, dar a solicitat instanţei ca efectuarea ei să se realizeze după ce s-au depus toate probele necesare efectuării acesteia.
Recurentul susţine nelegalitatea hotărârii pronunţate de instanţa de apel, având în vedere că, chiar dacă s-ar fi opus efectuării expertizei, intimata-pârâtă avea această obligaţie şi în situaţia în care obligaţia nu era îndeplinită, trebuia modificată Decizia contestată, în sensul obligării pârâtei să emită o nouă decizie care să conţină şi cuantumul despăgubirilor.
Hotărârea instanţei de apel mai este criticată pe considerentul că s-au interpretat şi aplicat eronat dispoziţiile Legii nr. 10/2001 şi prevederile Normelor de aplicare a Legii nr. 10/2001 adoptate prin HG nr. 250/2007.
In fine, se mai susţine că, prin neefectuarea expertizei extrajudiciare, pasivitatea intimatei reprezintă o temporizare, o tergiversare în soluţionarea cauzei, ceea ce este echivalent cu un refuz de retrocedare.
Recursul va fi respins pentru următoarele considerente:
Instanţa de apel s-a pronunţat cu privire la toate criticile invocate de recurent, atât în apel şi reiterate în recurs.
Interpretând dispoziţiile Legii nr. 10/2001 se reţine că, prin Decizia nr. 550 din 3 decembrie 2007, emisă de intimată cu ocazia soluţionării notificării, emitenta avea obligaţia să se pronunţe şi cu privire la cuantumul despăgubirilor, pe care reclamantul trebuia să le achite pentru construcţiile edificate pe terenul retrocedat.
In acest sens, sunt şi dispoziţiile art. 10 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 care stabilesc că se restituie în natură şi terenul pe care, ulterior preluării abuzive s-au edificat construcţii autorizate care nu mai sunt necesare unităţii deţinătoare, dar cu condiţia ca persoana îndreptăţită să achite acesteia o despăgubire echivalentă cu valoarea de piaţă a construcţiei, valoare stabilită potrivit standardelor internaţionale. în acelaşi sens sunt şi dispoziţiile art. 10 pct. 5 din HG nr. 250/2007 în care se menţionează în plus, că despăgubirea aferentă construcţiei se stabileşte de către unitatea deţinătoare pe baza unei expertize extrajudiciare. Această despăgubire nu trebuie să fie mai mică decât valoarea contabilă de înregistrare a construcţiei în activul patrimonial al unităţii deţinătoare la momentul emiterii deciziei de restituire.
Din aceste texte rezultă că obligaţia cuantificării despăgubirilor este în sarcina emitentului deciziei de retrocedare, iar când un asemenea cuantum nu este stabilit, instanţei de judecată îi revine acest lucru prin administrarea de probe.
Aşadar, oportunitatea aplicării acestei măsuri revine exclusiv unităţii deţinătoare.
La fel de adevărat este şi faptul că neindicarea despăgubirilor în conţinutul deciziei emise de intimată, nu constituie un motiv de nulitate, deoarece poate fi stabilit ulterior de către unitatea deţinătoare investită cu soluţionarea notificării sau de către instanţă.
Pentru cuantificarea despăgubirilor în discuţie era necesară efectuarea unei expertize contabile, expertiză ce a fost pusă în discuţia părţilor, dar care nu s-a mai efectuat datorită refuzului recurentului. Aşa cum rezultă din practicaua deciziei recurate (fila 18 dosar apel), reclamantul a considerat că expertul nu poate stabili valoarea imobilului şi că acest lucru se poate deduce din protocolul de predare - primire din 18 martie 2005, unde sunt evidenţiate valorile terenurilor şi construcţiilor înregistrate în contabilitate la momentul predării.
Rezultă din actele dosarului refuzul reclamantului pentru efectuarea expertizei datorită nedepunerii de către partea adversă a actelor solicitate, respectiv fişa de inventar de contabilitate, aspect care nu are relevanţă în cauză.
De fapt, recurentul a fost cel care s-a opus efectuării expertizei pe motiv că expertul nu poate stabili valoarea imobilului, valoare ce poate fi raportată la protocolul de predare-primire invocat.
Proba cu expertiză n u a fost administrată şi s-a reţinut că în raport de protocolul invocat de recurent nu poate fi stabilită valoarea de piaţă a construcţiei potrivit standardelor internaţionale de evaluare în raport de cerinţele art. 10 alin. (5) din Legea nr. 10/2001.
Este cert, aşa cum corect a reţinut şi instanţa de apel că valoarea contabilă, cea de inventar sau cea indicată de părţi în contractul de aport nu echivalează cu valoarea de piaţă a construcţiei. Această valoare de circulaţie se stabileşte prin raportare la momentul cuantificării despăgubirilor şi nu faţă de valoarea contabilă din anul 2005 sau de valoarea din inventar.
Corect s-a reţinut că neindicarea cuantumului despăgubirilor, aşa cum am arătat mai sus, nu este un motiv de nulitate, în condiţiile în care instanţa are posibilitatea să facă acest lucru.
Recurentul este cel care nu a dorit să fie stabilită valoarea de circulaţie a construcţiilor pe bază de expertiză, în condiţiile în care stabilirea altei valori decât cea de piaţă este în contradicţie cu cerinţele Legii nr. 10/2001.
Conform art. 1169 C. civ. „cel ce face o propunere înaintea judecăţii trebuie să o dovedească".
În această fază procesuală, potrivit art. 305 C. proc. civ. orice dovadă poate fi făcută numai cu înscrisuri.
Recurentul nu a făcut nicio dovadă în sensul susţinerilor sale, iar stabilirea contravalorii despăgubirilor nu s-a realizat din cauza poziţiei procesuale pe care a adoptat-o.
Nici susţinerea recurentului referitoare la atitudinea de pasivitate a intimatei care a dus la o temporizare a soluţionării litigiului său nu este reală, deoarece prin Decizia contestată i-a fost retrocedat terenul solicitat, el având obligaţia legală să plătească contravaloarea construcţiilor edificate pe teren.
Lipsa cuantificării despăgubirilor, cât şi neîndeplinirea obligaţiei legale de plată a acestora sunt aspecte imputabile reclamantului, astfel că şi această critică este nefondată.
Pentru considerentele expuse, în condiţiile în care niciuna dintre criticile invocate nu se regăsesc în cauză, recursul declarat de reclamant urmează să fie respins ca atare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamantul L.G. împotriva deciziei nr. 393 din 11 iunie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 11 ianuarie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 501/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 497/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
