ICCJ. Decizia nr. 4553/2010. Civil
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 4553/2010
Dosar nr. 39927/3/2007
Şedinţa publică din 17 septembrie 2010
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 537 din 14 martie 2008 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, au fost respinse, ca neîntemeiate, excepţiile puterii de lucru judecat şi lipsei calităţii procesuale active; totodată, a fost admisă acţiunea reclamanţilor M.I.E. şi K.I.A., în contradictoriu cu pârâţii Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, B.G. şi B.O. şi, în consecinţă, s-a dispus obligarea pârâţilor să lase reclamanţilor, în deplină proprietate şi liniştită posesie, apartamdntul nr. 6 din imobilul situat în Bucureşti, sector 1, respectiv: pârâţii B.G. şi B.O. - în limitele contractului de vânzare-cumpărare din 21 ianuarie 1997, iar pentru restul - pârâta Municipiul Bucureşti, prin Primarul General.
În considerentele sentinţei, s-a reţinut, cu privire la excepţia puterii de lucru judecat, că decizia nr. 189A din 16 martie 2005 pronunţată în Dosarul nr. 2033/2004 de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, irevocabilă prin decizia nr. 1920R din 06 iulie 2005 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VII-a civilă şi pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, în Dosarul nr. 1670/2005, nu produce în cauză un asemenea efect, deoarece litigiul respectiv nu a fost soluţionat în fond, ci pe cale de excepţie.
În ceea ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale active, s-a constatat că acest aspect a fost tranşat irevocabil prin decizia Curţii de Apel Bucureşti anterior menţionată, prin care s-a respins excepţia cu acelaşi obiect.
În ceea ce priveşte excepţia inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată, Tribunalul a apreciat că vizează fondul cauzei şi trebuie analizată în consecinţă, întrucât numai în acest fel poate avea eficienţă în cadrul unor eventuale litigii ulterioare.
Tribunalul a considerat că acţiunea, astfel cum a fost formulată, este admisibilă, întrucât procedura administrativă de restituire în natură a imobilelor de natura celui în cauză, prevăzută de Legea nr. 10/2001, nu este aplicabilă în speţă, în condiţiile în care imobilul în litigiu nu mai este deţinut de stat, fiind vândut pârâţilor persoane fizice prin contractul de vânzare-cumpărare din 21 ianuarie 1997 cu privire la care acţiunea în constatarea nulităţii absolute a fost respinsă, în mod irevocabil, prin decizia nr. 1920R din 06 iulie 2005 pronunţată Curtea de Apel Bucureşti, secţia a Vll-a civilă şi pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale.
Ca atare, doar instanţa de judecată este competentă, potrivit plenitudinii de jurisdicţie recunoscute de art. 21 din Constituţie, să se pronunţe asupra cererilor care se referă la restituirea imobilelor vândute foştilor chiriaşi.
Cu toate că Legea nr. 10/2001 se referă, în mod expres, şi la situaţia în care imobilele au fost înstrăinate unor terţi, pentru aceste situaţii fiind prevăzut dreptul de a solicita restituirea prin echivalent, nu se poate interpreta că legea exclude introducerea unor acţiuni în revendicare întemeiate pe dispoziţiile art. 480 C. civ. de către persoanele îndreptăţite care se pretind proprietari, în contradictoriu cu terţii dobânditori de la statul pretins neproprietar.
Dreptul de a solicita despăgubiri este, pentru proprietarii imobilelor preluate fără titlu valabil, doar o alternativă la exercitarea mijloacelor juridice de apărare a dreptului lor de proprietate de care, prin ipoteză, nu au fost niciodată lipsiţi, în acest sens fiind şi art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.
În raţionamentul conceput în sprijinul soluţiei admisibilităţii cererii în revendicare formulate în cauză, Tribunalul a făcut referire şi la Decizia nr. 73/1995 a Curţii Constituţionale, precum şi la dreptul la un proces echitabil garantat de art. 21 din Constituţia României şi de art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, pe temeiul cărora a apreciat că o interpretare în sensul că proprietarul al cărui imobil a fost preluat de stat, fără titlu valabil, pe care l-a înstrăinat ulterior unui terţ, nu ar mai avea la dispoziţie mijlocul de apărare cel mai energetic pentru redobândire a pcsesiei bunului său, obligându-l la primirea de despăgubiri, ar echivala cu recunoaşterea de facto a unui mod neconstituţional de preluare a imobilelor în proprietatea statului, în condiţiile în care unica posibilitate a statului de preluare a unui imobil proprietate privată este aceea a exproprierii pentru cauze de utilitate publică, prin plata unei juste şi prealabile despăgubiri.
În ceea ce priveşte fondul cauzei, s-a constatat că în compararea titlurilor de proprietate înfăţişate de părţi presupusă de acţiunea în revendicare, mai bine caracterizat este titlul reclamanţilor al căror autor, M.I., a dobândit bunul de la adevăratul proprietar prin actul de vânzare-cumpărare din 26 martie 1949, în timp ce pârâţii persoane fizice au dobândit bunul de la un neproprietar, respectiv statul, prin Consiliul General al Municipiului Bucureşti, în condiţiile în care imobilul a fost preluat de către stat în mod abuziv prin Decretul nr. 92/1950.
Nu se poate reţine în favoarea pârâţilor o atitudine de tună-credinţă la momentul cumpărării, atât timp cât, la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare, reclamanţii formulaseră deja cereri de restituire a bunului în baza Legii nr. 112/1995, a conchis Tribunalul.
Apelurile declarate de către toţi pârâţii, împotriva seminţei menţionate, au fost admise prin decizia nr. 361 din 28 mai 2009 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, cu consecinţa schimbării în parte a sentinţei şi respingerii acţiuni ca neîntemeiate, fiind menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei, referitoare la respingerea excepţiilor.
Prin aceeaşi decizie, au fost respinse, ca nefondate, excepţiile invocate prin cererea de apel, respectiv cea a inadmisibilităţii acţiunii în revendicare şi cea a autorităţii de lucru judecat.
Pentru a pronunţa această decizie, instanţa de apel a confirmat considerentele primei instanţe relative la excepţiile puterii de lucru judecat şi a lipsei calităţii procesuale active, dar le-a infirmat pe cele referitoare la fondul cauzei, arătându-se că reclamanta şi-a exercitat deja prerogativele ce decurg din calitatea de proprietar asupra imobilului în litigiu, drept dobândit pe cale succesorală, valorificând titlul de proprietate prin procedura specială a Legii nr. 10/2001 în baza căreia i-au fost acordate despăgubiri prin dispoziţia nr. 9203/2007, pe care nu au înţeles să o conteste în cadrul procedării speciale.
Potrivit art. 21 alin. (4) din Constituţie, procedurile administrative - aşadar şi cea prevăzută de Legea nr. 10/2001 - sunt facultative, astfel încât reclamanta nu era obligată să apeleze la procedura specială, având dreptul să se adreseze justiţiei pentru apărarea dreptului său şi pe calea dreptului comun.
Cu toate acestea, în măsura în care a făcut acest demers, reclamanta nu putea valorifica încă o dată dreptul său, împlinit deja, pe cale specială necontestată.
Împotriva deciziei menţionate, au declarat recurs reclamanţii, criticând-o pentru nelegalitate în temeiul art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ.
Prin motivele de recurs, s-a susţinut că nu există, contrar celor reţinute în decizia de apel, dispoziţia nr. 9203/2007 prin care Muiicipiul Bucureşti să fi propus acordarea de despăgubiri pentru imobilul în litigiu.
În ceea ce priveşte procedura Legii nr. 10/2001, s-a pronunţat o hotărâre judecătorească - decizia nr. 547 din 20 noiembrie 2006 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin care Municipiul Bucureşti a fost oblgat să emită o dispoziţie de soluţionare a notificării, fără ca autoritatea administrativă să se conformeze dispoziţiei judecătoreşti, nesoluţionând cererea de restituire în natură a apartamentului în litigiu.
Tocmai absenţa unui răspuns la notificarea formulată a reprezentat motivul formulării prezentei acţiuni în revendicare.
Ca atare, reţinerea prin decizia de apel a împrejurării că apartamentul şi garajul din imobilul situat în Bucureşti, sector 1, ar fi fost retrocedate, în echivalent, reclamanţilor, nu este dovedită, iar menţionarea unei dispoziţii administrative care nu se regăseşte în dosar echivalează cu existenţa în decizia de apel a unor considerente străine de natura cauzei şi, totodată, cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 480 C. civ., art. 21 din Constituţie şi art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor şi Libertăţilor Fundamentale.
În cursul judecării recursului, s-a învederat decesul pârâtei B.O., făcându-se dovada calităţii de unic succesor în persoana celuilalt pârât, B.R., conform certificatului de calitate de moştenitor din 19 aprilie 2010 emis de B.N.P.A. M. şi M.
Totodată, s-a încuviinţat, la solicitarea recurenţilor, administrarea probei cu înscrisuri referitoare la dispoziţia nr. 9203/2007, pretins emisă în temeiul Legii nr. 10/2001, pe care instanţa de apel şi-a întemeiat soluţia de respingere a cererii în revendicare.
În cadrul acestei probe, recurenţii au ataşat la dosar adresa din 23 august 2010 din care rezultă că notificarea nr. 1683/2001, formulată de reclamanţii în cauză cu privire la apartamentul în litigiu, nu este soluţionată până în prezent, deoarece procedura administrativă este suspendată până la soluţionarea acţiunii în revendicare.
La termenul de judecată din 17 septembrie 2010, intimatul-pârât B.R. a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale a recurenţilor-reclamanţi din perspectiva inexistenţei dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu, în patrimoniul autorului M.I., invocând neconcordanţă în menţiunile procesului-verbal de carte funciară din 28 octombrie 1946, excepţie considerată de către recurenţii-reclamanţi ca fiind inadmisibilă, în condiţiile în care dispoziţia primei instanţe din cauză de respingere a acestei excepţii a intrat în puterea lucrului judecat, nefiind atacată pe cale a apelului.
Înalta Curte a reţinut excepţia lipsei calităţii procesuale active spre soluţionare odată cu recursul - deoarece tinde la modificarea deciziei atacate întocmai ca însăşi calea de atac -, urmând a soluţiona cu prioritate excepţia inadmisibilităţii invocării acesteia, din perspectiva neatacării cu apel a dispoziţiei primei instanţe de respingere a excepţiei, verificându-se şi în ce măsură se aduc argumente noi faţă de cele asupra cărora s-a pronunţat prima instanţă. De asemenea, admisibilitatea reiterării excepţiei se impune a fi cercetată şi în raport de împrejurarea că, printr-o hotărâre irevocabilă anterioară, s-a recunoscut calitatea de proprietari a reclamanţilor din prezenta cauză asupra imobilului din litigiu.
Examinând excepţia invocată de către intimatul-pârât în recurs, se constată că, deşi are caracterul unei excepţii de fond care ar trebui soluţionată cu prioritate faţă de motive de recurs ce ar viza însuşi fondul pretenţiilor deduse judecăţii, în cauză, prin motivarea căii de atac cu a cărui soluţionare este învestită Înalta Curte, se invocă o altă excepţie procesuală, împrejurare ce impune stabilirea unei ordini de soluţionare a excepţiilor invocate.
Astfel, recurenţii-reclamanţi susţin că instanţa de apel şi-a întemeiat soluţia de admitere a apelului şi de schimbare a sentinţei atacate pe un singur considerent, acela al epuizării mijloacelor procesuale de valorificare a dreptului de proprietate asupra imobilului de către reclamanţi, care au apelat la procedura Legii nr. 10/2001, obţinând dispoziţia nr. 9203/2007 emisă de către Municipiul Bucureşti, despre care recurenţii pretind că nu există.
Or, atare critică semnifica faptul că instanţa de apel, în mod greşit, nu a procedat analizarea motivelor de apel şi nu a cercetat, în aceste condiţii, fondul cauzei, susţineri ce pot fi circumscrise excepţiei de procedură a nulităţii hotărârii recurate, în aplicarea art. 304 pct. 5 C. proc. civ.
Fiind vorba despre o excepţie de procedură, în aplicarea art. 137 alin. (1) C. proc. civ., aceasta trebuie soluţionată cu prioritate faţă de excepţiile procesuale de fond, cum este excepţia lipsei calităţii procesuale active invocate în cauză, urmând ca, în cazul unei eventuale rejudecări a apelului dispuse de această instanţă, excepţia de fond invocată să fie cercetată odată cu calea de atac ordinară cu a cărei soluţionare este învestită Curtea de Apel.
Faţă de motivele de recurs care se circumscriu, după cum s-a arătat, excepţiei nulităţii deciziei recurate, Înalta Curte constată că sunt fondate.
Astfel cum s-a dovedit prin probatoriul administrat în prezentul recurs, notificarea formulată de către reclamanţii din cauză, în temeiul Legii nr. 10/2001, având ca obiect restituirea în natură a apartamentului nr. 6 din imobilul situat în Bucureşti, sector 1, precum şi a părţilor comune din imobil aferente acestui apartament, nu a fost încă soluţionată, dat fiind faptul că procedura administrativă este suspendată până la soluţionarea acţiunii în revendicare imobiliară.
Rezultă că nu s-a emis vreo dispoziţie administrativă în soluţionarea acestei notificări, astfel cum s-a reţinut în considerentele deciziei de apel, iar dispoziţia nr. 9203/2007 menţionată în decizia recurată nu există.
Atare menţiune care, în absenţa unei asemenea dispoziţii, ce s-a dovedit că nu exista în materialitatea ei (motiv pentru care nici nu se regăseşte la dosar), ca răspuns la notificarea reclamanţilor, este rezutatul unei greşeli de judecată ce a determinat necercetarea motivelor de apel, astfel cum au fost formulate.
Chiar dacă recurenţii au indicat drept temei al motivelor de recurs cazul prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., împrejurarea motivării deciziei de apel printr-un singur argument, străin de natura cauzei, echivalează cu nemotivarea deciziei.
În absenţa unui element esenţial din cuprinsul oricărei hotărâri judecătoreşti, astfel cum prevede art. 261 C. proc. civ., respectiv considerentele de fapt şi de drept ale deciziei, hotărârea pronunţată în aceste condiţii este nulă, iar neregularitatea săvârşită nu poate fi remediată în alt mod decât prin anularea deciziei, în aplicarea art. 105 alin. (2) C. proc. civ., deoarece nu poate fi exercitat controlul judiciar de legalitate al unei soluţii ale cărei considerente nu au fost expuse în motivarea deciziei.
Fiind întrunit cazul descris de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., care vizează încălcări ale normelor de procedură săvârşite de către instanţa de apel sancţionate cu nulitatea, Înalta Curte va admite recursul şi va casa decizia recurată, făcând aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. (3) C. proc. civ., urmând ca excepţia lipsei calităţii procesuale active reiterată în această fază procesuală să fie soluţionată cu ocazia rejudecării apelului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de reclamanţii M.I.E. şi K.I.A. împotriva deciziei nr. 361 din 28 mai 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Casează decizia atacată şi trimite cauza, spre rejudecarea apelurilor, la aceeaşi instanţă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 17 septembrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4617/2010. Civil. Limitarea exercitării... | ICCJ. Decizia nr. 4535/2010. Civil. Completare/lămurire... → |
|---|
