ICCJ. Decizia nr. 4758/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 4758/2010
Dosar nr. 1952/118/2006
Şedinţa din 28 septembrie 2010
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la Tribunalul Constanţa la 17 martie 2003, reclamanta D.G.M. a solicitat ca, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, să se dispună obligarea acesteia la restituirea în natură sau prin echivalent a terenurilor în suprafaţă de 600 mp, situat în Eforie Nord, lot 174 şi, respectiv, în suprafaţă de 392,40 mp, situat în constanţa, lot 30, careul 362, şi să se anuleze eventualele acte de înstrăinare efectuate cu privire la aceste imobile.
În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că ambele terenuri au fost proprietatea tatălui său, V.V., conform contractelor de vânzare-cumpărare autentificate sub nr. 4086 din 30 august 1924 şi transcris la Grefa Tribunalului Constanţa sub nr. 4401/1924 încheiat de Primăria oraşului Constanţa şi a celui încheiat cu Eforia Spitalelor Civile din Bucureşti, autentificat sub nr. 5002 din 15 februarie 1928, transcris la Grefa Tribunalului Constanţa sub nr. 4127 din 17 noiembrie 1928.
Reclamanta a învederat că are calitatea de moştenitor al fostului proprietar al celor două terenuri, preluate abuziv, fără nici un titlu în proprietatea statului, conform certificatului de moştenitor nr. 509/1964 eliberat de notariatul de Stat al Raionului V.I.Lenin – Regiunea Bucureşti şi a certificatului de moştenitor suplimentar nr. 1171/1973.
S-a precizat că notificările formulate în temeiul Legii nr. 10/2001 privind restituirea terenurilor nu au fost soluţionate de autorităţile administrative astfel investite până la data introducerii acţiunii.
La termenul din 10 aprilie 2003, instanţa a pus în discuţia părţilor excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român şi excepţia prematurităţii acţiunii, ca urmare a faptului că nu au fost emise dispoziţii de soluţionare a notificărilor.
Prin cererea depusă la 18 aprilie 2003, reclamanta a solicitat completarea acţiunii prin chemarea în judecată, alături de stat, şi a Primăriei Constanţa şi Consiliului Local Eforie.
Consiliul local Eforie a invocat prin întâmpinare excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive, iar Statul Român prin Ministerul Finanţelor a invocat lipsa calităţii sale procesuale pasive şi prematuritatea acţiunii.
Prin cererea depusă la termenul din 30 octombrie 2003, reclamanta a renunţat la judecata cererii având ca obiect anularea actelor de înstrăinare efectuate cu privire la imobilele revendicate.
Prin sentinţa civilă nr. 46 din 15 februarie 2004, Tribunalul Constanţa a admis excepţia prematurităţii acţiunii, a respins acţiunea reclamantei ca prematur formulată şi a luat act de renunţarea la judecata cererii ce viza nulitatea actelor de înstrăinare.
La pronunţarea hotărârii s-a avut în vedere că formularea unei contestaţii potrivit art. 23 şi art. 24 din Legea nr. 10/2001 este condiţionată de emiterea unei decizii, sau, după caz, a unei dispoziţii motivate, de către unitatea deţinătoare a imobilelor, ori un asemenea act nu a fost eliberat în cauză.
Apelul declarat de reclamantă împotriva acestei sentinţe a fost respins ca nefondat de Curtea de Apel Constanţa prin Decizia civilă nr. 571/C din 26 mai 2004.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul declarat împotriva deciziei menţionate de reclamantă, prin Decizia civilă nr. 4134 din 19 mai 2005, prin care a casat hotărârea atacată şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
S-a reţinut că termenul în care unitatea deţinătoare este obligată să răspundă notificărilor are un caracter imperativ şi nu de recomandare, iar refuzul pârâţilor de a răspunde cererilor reclamantei echivalează cu lipsa unei rezolvări.
Rejudecând cererea după casare, Curtea de Apel Constanţa a admis apelul, a desfiinţat sentinţa primei instanţe şi a trimis cauza la Tribunalul Constanţa pentru evocarea fondului, reţinând că soluţia se impune faţă de împrejurarea că litigiul nu a fost soluţionat de prima instanţă în fond, conform prevederilor art. 297 alin. (1) C. proc. civ., astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 219/2005 şi ale art. 725 din acelaşi cod.
Pe rolul Tribunalului Constanţa, la termenul din 15 decembrie 2006 a formulat cerere de intervenţie în interes propriu numitul V.A.C., cerere admisă în principiu la termenul din 23 februarie 2007, cu motivarea că are aceleaşi drepturi ca şi reclamanta şi a solicitat obligarea pârâţilor la restituirea în natură sau prin echivalent a bunurilor care au aparţinut defunctului V.V.
Distinct de acest litigiu, prin contestaţia înregistrată pe rolu.
Tribunalului Constanţa sub nr. 2067/118/2006, reclamanţii D.M.G. şi V.A.C. au solicitat ca, în contradictoriu cu pârâţii Consiliul Local Eforie, Primăria Oraşului Eforie şi Oraşul Eforie prin primar, să se dispună anularea dispoziţiei nr. 366 din 8 septembrie 2006 emise de Primarul Oraşului Eforie şi să fie obligaţi pârâţii la restituirea în natură a terenului în suprafaţă de 600 mp ce a făcut obiectul notificării sau, în măsura în care aceasta nu este posibilă, la stabilirea măsurilor reparatorii în echivalent, în raport de valoarea de piaţă a imobilului, precum şi la plata unor daune de 100.000 lei (RON) pentru soluţionarea cu întârziere a notificării.
În motivarea acestei contestaţii, reclamanţii au arătat că prin dispoziţia atacată le-a fost respinsă notificarea pentru nedovedirea calităţii de proprietar a autorului lor la data preluării abuzive a terenului, hotărâre ce contravine actelor anexate.
S-a precizat că despăgubirile solicitate reprezintă contravaloarea lipsei de folosinţă a terenului a cărui restituire s-a solicitat.
La termenul din 23 februarie 2007, Tribunalul Constanţa a conexat dosarul civil nr. 3544/2006 la dosarul nr. 2851/2006, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Primăriei Eforie şi a respins ca nefondată excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Consiliului Local Eforie.
S-a reţinut că primăria este o structură administrativ teritorială compusă din instituţia primarului şi din aparatul propriu de administraţie, potrivit Legii nr. 215/2001, lipsită de personalitate juridică şi reprezentată de primar în raporturile cu terţii.
Prin sentinţa civilă nr. 360 din 26 martie 2008, Tribunalul Constanţa a respins ca nefondată excepţia prematurităţii acţiunii principale, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanţelor în acţiunea principală şi a respins acţiunea ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără calitate procesuală.
S-a admis excepţia lipsei capacităţii procesuale a Primăriei Oraşului Eforie în acţiunea conexă, respingându-se această acţiune în contradictoriu cu pârâta menţionată, s-au admis acţiunea principală şi cererea conexă în parte, s-a anulat dispoziţia nr. 366 din 8 septembrie 2006 emisă de Primarul Oraşului Eforie şi au fost obligaţi pârâţii să acorde reclamanţilor teren echivalent valoric cu lotul nr. 174 din Eforie şi cu lotul 30, careul 362 sau să înainteze dosarul reclamanţilor Comisiei Centrale pentru stabilirea despăgubirilor.
S-a respins cererea de obligare a pârâţilor la daune, ca neîntemeiată.
Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut că reclamanţii şi-au dovedit calitatea de persoane îndreptăţite la acordarea măsurilor reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001 în calitate de succesori ai defunctului V.V. şi că este evident refuzul autorităţii administrative de a răspunde notificării şi de a restitui imobilele pretinse, pe cale de consecinţă, accesul la justiţie al reclamanţilor neputând fi condiţionat de emiterea unei dispoziţii sau decizii, astfel că acţiunea de faţă este singura pe care aceştia o au la îndemână conform art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.
Prima instanţă a constatat că autorul reclamanţilor nu a pierdut niciodată dreptul de proprietate asupra celor două terenuri pentru că a fost deposedat fără titlu, prin nerespectarea normelor legale în vigoare la acel moment, cu încălcarea tratatelor şi convenţiilor la care România era parte, modalitatea abuzivă de preluare fiind reglementată de art. 6 din Legea nr. 213/1999 coroborat cu art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 10/2001.
Stabilind natura măsurilor reparatorii cuvenite reclamanţilor, prima instanţă a reţinut pentru ambele imobile imposibilitatea restituirii în natură ca urmare a faptului că terenul din Eforie Nord este amplasat în zona hotelului Traian şi este parţial afectat de trotuar şi carosabil, în limita a 135 mp şi de spaţiu verde pentru 550 mp, iar cel situat în Constanţa, este ocupat integral de liniile tramvaiului nr. 102, de rampa de revizie şi o platformă betonată.
Prin urmare, s-a constatat că reclamanţii au dreptul la acordarea în compensare a unor alte terenuri de aceleaşi dimensiuni şi valoare sau la acordarea de despăgubiri în echivalent bănesc, prin trimiterea propunerii de către autoritatea administrativ teritorială către Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor.
Împotriva sentinţei menţionate au declarat apel reclamanţii D.M.G. şi V.A.C. şi pârâţii Consiliul Local Eforie, Oraşul Eforie prin Primar şi Primăria Municipiului Constanţa.
Prin cererea iniţială de apel reclamanţii au invocat greşita soluţionare a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanţelor şi nelegalitatea soluţiei de respingere a cererii de acordare a daunelor pretinse pentru rezolvarea cu întârziere a notificării.
Sub primul aspect, s-a susţinut că, atât la data formulării notificării, cât şi la momentul introducerii acţiunii, Legea nr. 10/2001 permitea chemarea în judecată a Statului Român prin Ministerul Finanţelor, atunci când deţinătorul bunului nu era cunoscut, astfel că, faţă de refuzul autorităţilor din Constanţa de a emite dispoziţie motivată, se impunea restituirea terenului în natură sau acordarea de măsuri reparatorii în echivalent.
În susţinerea criticii referitoare la despăgubirile datorate pentru rezolvarea cu întârziere a notificării, s-a pretins că instanţa de fond nu a motivat soluţia dată acestei cereri şi a ignorat prevederile art. 21 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 10/2001.
Printr-o cerere ulterioară, reclamanţii şi-au completat motivele de apel, criticând soluţia primei instanţe pentru neadministrarea probei cu expertiză care să stabilească valoarea actuală de circulaţie a imobilelor, probă ce ar fi permis pronunţarea asupra acordării în echivalent a altor bunuri din patrimoniul unităţilor administrativ teritoriale pârâte şi aprecierea asupra cuantumului lipsei de folosinţă a terenului din Eforie.
În ceea ce priveşte terenul din Constanţa, pentru care unitatea deţinătoare nu a emis nicio dispoziţie, s-a pretins că sunt aplicabile dispoziţiile Legii 10/2001 de la momentul formulării acţiunii, care permiteau determinarea şi acordarea despăgubirilor băneşti de către instanţa de judecată.
S-a criticat, totodată, hotărârea primei instanţe pentru greşita apreciere a imposibilităţii de restituire în natură a terenului situat în Constanţa, în condiţiile în care acesta a fost preluat de stat fără titlu valabil, iar faţă de prevederile art. 6 alin. (1) din Legea nr. 313/1998, existenţa unei hotărâri de guvern prin care bunul a trecut în domeniul public nu prezintă relevanţă.
Pârâţii Oraşul Eforie, prin primar şi Consiliul Local Eforie au invocat greşita aplicare a dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, ca urmare a nedovedirii de către reclamanţi atât a modalităţii abuzive de preluare a terenului din Eforie cât şi a dreptului de proprietate al autorului lor asupra imobilului menţionat.
S-a susţinut că, potrivit contractului de vânzare-cumpărare încheiat de autorul reclamanţilor cu Eforia Spitalelor Civile din Bucureşti în 1928, cumpărătorul avea obligaţia de a realiza o construcţie „la roşu" în termen de 4 ani de la data punerii în posesie, iar neexecutarea oricărei obligaţii asumate dădea vânzătorului dreptul să considere contractul desfiinţat de drept fără somaţie, judecată sau punere în întârziere.
În susţinerea criticii vizând inexistenţa dreptului de proprietate al autorului reclamanţilor asupra terenului în litigiu în perioada de referinţă a Legii nr. 10/2001, s-a arătat că lotul nr. 174 nu era înscris în registrele matricole vechi începând cu anul 1940 şi nici ulterior.
Apelanta Primăria Municipiului Constanţa a invocat nelegalitatea şi netemeinicia hotărârii atacate pentru greşita admitere a unei cereri de intervenţie tardive, neexaminarea lipsei capacităţii sale procesuale de folosinţă, greşita conexare a celor două dosare, aflate în stadii procesuale diferite şi greşita aplicare a prevederilor Legii nr. 10/2001 la speţă.
Curtea de Apel Constanţa, secţia civilă , minori şi familie, litigii de muncă şi asigurări sociale, prin Decizia nr. 292/C din 8 decembrie 2008, a respins ca nefondate apelurile pârâţilor Primăria Municipiului Constanţa prin primar, Consiliul Local Eforie şi Oraşul Eforie prin primar.
Prin aceeaşi hotărâre s-a admis apelul reclamanţilor şi s-a schimbat în parte sentinţa apelată în sensul că au fost obligaţi pârâţii Consiliul Local Eforie şi Oraşul Eforie să restituie reclamanţilor în natură suprafaţa de teren de 525 mp din lotul nr. 174 Eforie Nord, astfel cum a fost identificată prin expertiza tehnică imobiliară M.S. şi precizările la aceasta.
S-a menţinut obligaţia aceloraşi pârâţi de a emite dispoziţia pentru acordarea măsurilor reparatorii în echivalent pentru diferenţa de 135 mp.
Au fost obligaţi pârâţii la plata către reclamanţi a echivalentului în lei de la data efectivă a plăţii a sumei de 3.000 Euro, cu titlu de despăgubire.
S-au menţinut restul dispoziţiilor sentinţei.
Cu privire la apelul reclamanţilor, instanţa de apel a reţinut, în esenţă, că, în speţă, calitatea de unitate deţinătoare a Oraşului Eforie şi a Municipiului Constanţa nu a fost contestată, iar în aceste condiţii s-a apreciat corect că Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice nu are calitate procesuală pasivă.
Constatându-se că terenul situat în Constanţa, a cărui restituire s-a solicitat, este ocupat de o linie de tramvai, rampa de revizie tehnică a acesteia şi de platforma betonată, s-a considerat că sunt incidente prevederile art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, soluţia privitoare la acest imobil neîncălcând principiul restituirii în natură consacrat de legea specială faţă de prevederile art. 10.3 din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 şi proba cu expertiza tehnică administrată în cauză.
Cu privire la terenul din Eforie s-a constatat greşita apreciere a imposibilităţii restituirii în natură, reţinându-se că din totalul de 660 mp, numai 135 mp sunt ocupaţi de strada Traian şi trotuar, diferenţa reprezentând spaţiu verde, teren liber în sensul Legii nr. 10/2001, neocupat efectiv de lucrările în scopul cărora s-a realizat deposedarea şi nici necesar normalei utilizări a unei construcţii sau amenajări de utilitate publică.
Apreciind că prin soluţionarea cu întârziere a notificării s-au adus grave atingeri dreptului de proprietate , dreptului de acces la o instanţă şi dreptului la un proces echitabil, tribunalul a considerat că aceste elemente pot fi luate în calcul ca o componentă a prejudiciului moral, astfel că, statuând în echitate, s-a admis ca fiind întemeiată cererea de obligare a pârâţilor Consiliul Local Eforie şi oraşul Eforie prin primar la plata sumei de 3.000 Euro, echivalentul în lei la data plăţii, cu titlu de reparaţie a acestui prejudiciu.
Cu privire la apelul acestor pârâţi, instanţa de apel a reţinut că, potrivit clauzelor contractului încheiat de autorul reclamanţilor, V.V. cu Eforia Spitalelor Civile din Bucureşti neîndeplinirea obligaţiei de a construi pe terenul cumpărat în termenul stipulat nu atrage desfiinţarea necondiţionată a vânzării la expirarea termenului, ci numai o sancţiune pecuniară, respectiv obligaţia de a plăti vânzătorului, cu titlu de despăgubire, o parte din preţul vânzării.
S-a apreciat ca nefondată şi critica referitoare la lipsa caracterului abuziv al deposedării ca urmare a faptului că lotul nr. 174 din Eforie nu apare menţionat în anexele decretului de naţionalizare, deoarece, potrivit art. 1 lit. e) din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, aprobate prin HG nr. 250/2007, atunci când nu se poate face dovada formală a preluării unui imobil de către stat, dar el se regăseşte în patrimoniul statului după data invocată ca fiind cea a preluării, acest element constituie o prezumţie relativă de preluare abuzivă.
Cu privire la apelul pârâtei Primăria Municipiului Constanţa, s-a reţinut că, în speţă, cererea de intervenţie în interes propriu formulată de V.A.C. a fost depusă în termen, conform dispoziţiei art. 50 alin. (2) C. proc. civ., neprezentând relevanţă că litigiul se află în rejudecare, urmare a desfiinţării primei sentinţe, cu atât mai mult cu cât, la termenul din 23 februarie 2007, când s-a discutat admisibilitatea în principiu, pârâta nu a invocat tardivitatea, ci doar lipsa de interes a intervenientului.
Referitor la excepţia lipsei calităţii procesuale de folosinţă a Primăriei Municipiului Constanţa s-a reţinut că sunt incidente dispoziţiile art.19 şi art. 67 alin. (1) din Legea nr. 215/2001 şi ale art. 87 alin. (1) şi (2) C. proc. civ., astfel că pârâta are calitate în litigiile fundamentate pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001.
S-a considerat că este neîntemeiată şi critica referitoare la greşita aplicare a art. 164 C. proc. civ., între cele două cauze conexate de tribunal existând o strânsă legătură.
S-a constatat că prima instanţă a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor art. 2 lit. i) din Legea nr. 10/2001 şi ale art. 10, art. 11 alin. (4) şi art. 26 din acelaşi act normativ.
Împotriva deciziei menţionate au declarat recurs reclamanţii V.A.C. şi D.M.G. şi pârâta Primăria Municipiului Constanţa.
Prin motivele sale de recurs, pârâta a criticat Decizia recurată ca nelegală invocând dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., pentru greşita respingere a excepţiei tardivităţii cererii de intervenţie formulate în fond după casare cu încălcarea art. 50 alin. (2) C. proc. civ., greşita respingere a excepţiei lipsei capacităţii sale procesuale de folosinţă, cu nesocotirea dispoziţiilor art. 18, art. 19 şi art. 91 din Legea nr. 215/2001 şi pentru greşita aplicare a art. 164 C. proc. civ. şi conexarea a două cauze aflate în stadii procesuale diferite.
Criticile formulate prin celelalte motive de recurs au vizat menţinerea de către instanţa de apel a titlului valabil al acestei pârâte asupra terenului expropriat, în condiţiile în care reclamanţii nu au făcut dovada că scopul exproprierii nu ar fi fost atins şi nici dovada injustei despăgubiri prealabile, faţă de preţurile de circulaţie de la acel moment.
Totodată s-a reţinut că, în mod eronat deşi s-a dovedit lipsa rezervei de terenuri pentru compensare fizică la nivelul Municipiului Constanţa, s-a menţinut obligarea alternativă fără temei juridic, singura modalitate a măsurilor reparatorii fiind cea prevăzută în Titlul VII din Legea nr. 247/2005, cu restituirea eventualelor despăgubiri încasate.
La termenul din 23 februarie 2010, ca urmare a decesului recurentei reclamante D.M.G., intervenit la 13 iulie 2009, au fost introduse în cauză moştenitoarele acesteia, conform certificatului de calitate de moştenitor nr. 38 din 28 august 2009 depus la dosar, D.M.D. şi C.I.E.
La prima zi de înfăţişare, 14 septembrie 2010, Curtea a rămas în pronunţare şi cu privire la excepţia tardivităţii recursului reclamanţilor, invocată la acelaşi termen.
Examinând cu prioritate această excepţie, Curte va reţine că recursul reclamanţilor a fost declarat tardiv, fiind înregistrat la Curtea de Apel Constanţa la 24 martie 2009.
Se va constata că, raportat la data comunicării deciziei recurate către reclamanţi, 4 martie 2009, astfel cum rezultă din dovezile de îndeplinire a actului de procedură de la filele 130, 131,132,133 din dosarul de apel, atât la domiciliul şi reşedinţa indicată în cererea de apel, cât şi la domiciliul ales de aceştia, recursul a fost declarat cu depăşirea termenului legal de 15 zile de la comunicare, prevăzut de art. 301 C. proc. civ., ultima zi a acestui termen fiind 20 martie 2009.
Ca atare, recursul înregistrat la 24 martie 2009 a fost tardiv declarat şi urmează a fi respins.
Examinând criticile formulate de pârâta Primăria Municipiului Constanţa raportat la motivul de nelegalitate invocat, prev. de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Curtea va constata că acesta este nefondat pentru considerentele ce succed:
Cu privire la critica referitoare la greşita primire a cererii de intervenţie în interes propriu formulată de V.A.C. în dosarul nr. 2851/2006 şi admisă în principiu la termenul din 23 februarie 2007, Curtea va reţine că prima instanţă a interpretat şi aplicat corect dispoziţiile art. 50 alin. (2) C. proc. civ.
Potrivit acestui text de lege, cererea de intervenţie în interes propriu poate fi făcută numai în faţa primei instanţe şi înainte de închiderea dezbaterilor, norma menţionată neoperând nicio distincţie pentru situaţia depunerii acestei cereri când litigiul se afla în rejudecare, urmare a desfiinţării primei sentinţe.
Sintagma „înainte de închiderea dezbaterilor" se referă la dezbaterile ce preced hotărârea finală, iar nu la cele anterioare altor hotărâri pronunţate în cauză, în cicluri procesuale anterioare, sau la cele ce se iau prin încheieri interlocutorii.
Nu este lipsit de relevanţă faptul că la termenul din 23 februarie 2007, când tribunalul a discutat admisibilitatea în principiu a cererii de intervenţie, pârâta Primăria Municipiului Constanţa nu a invocat tardivitatea acesteia, ci doar neîndeplinirea condiţiilor specifice cererii de chemare în judecată şi lipsa interesului intervenientului în formularea acesteia.
Ca atare, s-a stabilit corect, că faţă de caracterul relativ, această excepţie nu putea fi invocată direct în apel, critica recurentei sub acest aspect fiind neîntemeiată.
Curtea va reţine, totodată, că instanţele de fond şi apel au reţinut corect netemeinicia excepţiei lipsei capacităţii procesuale de folosinţă a Primăriei Municipiului Constanţa, invocate de pârâta recurentă.
Potrivit art. 19 din Legea nr. 215/2001, comunele, oraşele, municipiile şi judeţele sunt persoane juridice de drept public şi pot sta în justiţie prin reprezentanţii lor legali, respectiv primarii sau prefecţii conform art. 67 alin. (1) din acelaşi act normativ şi art. 87 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ.
Chiar dacă legiuitorul, cu ocazia adoptării diverselor acte normative, nu a folosit în mod consecvent aceeaşi termeni pentru desemnarea persoanelor juridice de drept public sau a reprezentanţilor legali ai acestora, instanţele de fond şi apel au procedat corect calificând, în baza rolului activ prev. de art. 130 C. proc. civ., în raport cu natura litigiului dedus judecăţii şi textele de lege incidente, care este persoana cu calitate procesuală pasivă în cauză.
Astfel, s-a considerat în mod legal că din cuprinsul Legii nr. 10/2001 rezultă că în procedura administrativă de soluţionare a notificării formulate în temeiul acesteia, primarul reprezintă unitatea administrativ teritorială, iar în îndeplinirea atribuţiilor ce îi revin în această calitate, o exercită şi pe aceea prevăzută de art. 67 din Legea nr. 215/2001, în sensul că emite o dispoziţie motivată, intenţia legiuitorului fiind, în mod evident, aceea de a desemna expres actul procedural prin care se soluţionează solicitările persoanelor îndreptăţite, iar nu de a-i stabili o obligaţie în nume propriu.
Critica vizând greşita aplicare a prevederilor art. 164 C. proc. civ. şi conexarea eronată a două cauze în stadii procesuale diferite este, de asemenea, nefondată.
S-a considerat corect de către tribunal că sunt îndeplinite dispoziţiile art. 164 C. proc. civ., dosarele aflându-se în primă instanţă pe rolul aceluiaşi tribunal, având aceleaşi părţi, iar între pricini existând o strânsă legătură.
Atât acţiunea ce făcea obiectul dosarului iniţial cât şi contestaţia împotriva dispoziţiei nr. 366 din 8 septembrie 2006 a Primarului Oraşului Eforie aveau aceleaşi părţi, se aflau pe rolul aceleiaşi instanţe, chiar dacă în primul dosar ulterior desfiinţării primei sentinţe a tribunalului, iar obiectul material al ambelor pricini îl reprezenta cererea de restituire a terenului din Eforie Nord, chiar dacă această cerere avea ca obiect şi un alt teren.
Ca atare, se va constata legalitatea măsurii conexării celor două dosare dispusă de prima instanţă la termenul din 23 februarie 2007.
Criticile referitoare la pretinsa legalitate a preluării terenului din Constanţa în proprietatea statului şi atingerea scopului exproprierii sunt nefondate.
Stabilind situaţia de fapt, instanţele de fond şi apel au reţinut, în baza probelor cu înscrisuri administrate, că nu rezultă cu certitudine modalitatea de preluare a imobilului de către stat, apreciind corect că, menţionarea acestuia în planul de situaţie nr. 1 al Decretului nr. 353/1981, ca teren proprietate de stat nu este suficientă pentru a conduce la concluzia deposedării autorului reclamanţilor ca efect al exproprierii.
Chiar şi în ipoteza reţinerii preluării prin expropriere, realizarea scopului pentru care acesta a fost dispusă nu înlătură dreptul fostului proprietar sau la moştenitorilor acestuia la acordarea măsurilor reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001.
Această concluzie rezultă din interpretarea dispoziţiilor art. 2 al Legii nr. 10/2001 care defineşte noţiunea de preluare abuzivă, enumerând ca astfel de preluări şi pe cele fără titlu valabil sau fără respectarea dispoziţiilor legale în vigoare [la data preluării art. 2 lit. c)].
Executarea lucrărilor pentru a căror realizare s-a dispus exproprierea are drept consecinţă aplicarea prevederilor art. 11 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, respectiv acordarea măsurilor reparatorii în echivalent pentru întregul bun, cu respectarea alin. (8) din acelaşi articol.
Eventuala acordare a unei despăgubiri pentru imobilul expropriat nu are drept consecinţă lipsa de incidenţă a dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, pentru că dispoziţiile art. 11 alin. (7) se referă expres la scăderea valorii actualizate a despăgubirilor primite din valoarea măsurilor reparatorii în echivalent acordate.
Mai mult nu s-a dovedit în cauză că autorul reclamanţilor ar fi primit despăgubiri pentru terenul în litigiu, din Constanţa, la momentul preluării acestuia de stat.
La atare, Curtea va reţine că s-au aplicat corect dispoziţiile art. 10 şi art. 26 din Legea nr. 10/2001.
Critica formulată prin ultimul motiv de recurs vizând greşita menţinere de către instanţa de apel a obligării alternative a pârâtei recurente la acordarea de teren în compensare nu va fi analizată, întrucât a fost invocată omisso medio, direct în recurs, fără a face obiectul motivelor de apel ale acestei pârâte.
Pentru toate aceste considerente, Curtea în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. va respinge apelul pârâtei, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca tardiv, recursul declarat de V.A.C. şi D.M.G. (decedată) şi continuat de moştenitorii acesteia din urmă, D.M.D. şi C.I.E. împotriva deciziei civile nr. 292/C din 8 decembrie 2008 a Curţii de Apel Constanţa, secţia civilă minori şi familie, litigii de muncă şi asigurări sociale.
Respinge ca nefondat, recursul declarat de pârâta Primăria Municipiului Constanţa împotriva aceleiaşi decizii.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 28 septembrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4759/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 4757/2010. Civil. Revendicare imobiliară.... → |
|---|
