ICCJ. Decizia nr. 4759/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 4759/2010
Dosar nr. 5690/2/2007
Şedinţa publică din 28 septembrie 2010
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea formulată la 10 octombrie 2001 reclamanţii I.A., M.C.V., P.M.I.A., E.N., I.A.L., R.G.M., R.J., R.L., R.C.C. şi N.F., au solicitat instanţei – în contradictoriu cu SC H. SA şi A.P.A.P.S.R. - să constate nulitatea absolută a titlului de proprietate al SC C. SA, privitor la imobilul situat în Bucureşti, sector 2, respectiv a contractului de vânzare-cumpărare de acţiuni nr. 266 din 2 iunie 1995, poziţia XII şi a certificatului de atestare a dreptului de proprietate seria M 03 nr. 0260 din 23 iunie 1993, emis de Ministerul Industriilor.
Totodată, reclamanţii au mai solicitat anularea hotărârii nr. 1024 din 30 august 2001 emisă de SC H. SA şi obligarea acestei pârâte de a le restitui în natură imobilul.
Un prim ciclu procesual a fost finalizat prin casarea – de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, prin Decizia nr. 2373 din 3 martie 2006 - ambelor hotărâri date în cauză şi trimiterea spre rejudecare tribunalului, instanţa supremă reţinând în esenţă că modalitatea de emitere a actului în forma cuprinsă în adresa atacată echivalează de fapt, cu un refuz de finalizare a acestei proceduri, conduită inacceptabilă şi contrară spiritului şi finalităţii legii de reparaţie.
Dar, se mai arată, chiar şi în modalitatea deficitară de emitere, sub aspect formal actul atacat poate fi supus controlului judiciar, orice altă interpretare fiind contrară prevederilor art. 6 şi art. 13 din Convenţia Europeană şi art. 21 din Constituţia României care, consacră imperativ dreptul oricărei persoane de a se adresa efectiv justiţiei pentru a hotărî asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil.
În rejudecare, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, prin sentinţa nr. 1585 din 12 decembrie 2006, a admis în parte acţiunea şi anulând hotărârea nr. 1024 din 30 august 2001, emisă de SC H. SA a dispus restituirea către reclamanţi, a terenului de 1276,94 mp precum şi a corpurilor de clădire C 1 – C 4 din Bucureşti, sector 2.
A admis excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor pentru petitul vizând anularea contractului de vânzare-cumpărare de acţiuni nr. 266 din 2 iunie 1995, petit pe care l-a respins în consecinţă, ca fiind formulat de persoane fără calitate procesuală.
A respins cererea de anulare a certificatului de atestare seria M03 nr. 0260/1993, ca neîntemeiată.
A respins cererea de chemare în garanţie, formulată de pârâta SC H. SA, ca neîntemeiată.
A admis în parte cererea reconvenţională, formulată de SC H. SA.
Pentru a decide astfel, prima instanţă a reţinut în esenţă că reclamanţii, au calitatea de moştenitori ai foştilor proprietari ai imobilului şi au iniţiat procedura prevăzută prin dispoziţiile Legii nr. 10/2001, notificând-o pe pârâta SC H. SA, societate comercială ce a preluat imobilul prin reorganizarea unităţilor economice de stat, în societăţi comerciale cu capital de stat.
Imobilul, se mai arată, a fost preluat de stat fără titlu valabil, prin Legea nr. 119/1948, deşi construcţia ce a făcut obiectul procesului-verbal, nu era proprietatea întreprinderii naţionalizate, ci era doar „ocupată" de aceasta, aşa cum rezultă din însăşi conţinutul actului de preluare, în care sunt menţionaţi proprietarii.
Tot astfel, mai reţine instanţa fondului, împrejurarea că titlul statului nu este valabil nu determină însă, nulitatea certificatului de atestare ce face dovada trecerii terenului aflat în administrarea unităţii de stat, în proprietatea societăţii comerciale care, se privatizează sub aspectul persoanelor acţionare iar nu sub aspectul proprietăţii asupra bunurilor, proprietate care nu mai era una de stat, încă de la data reorganizării, în baza Legii nr. 15/1990.
Prima instanţă a mai reţinut că nici cererea de chemare în garanţie nu poate fi admisă, întrucât despăgubirile pe care le datorează instituţia implicată în privatizare, în temeiul Legii nr. 99/1999 nu echivalează cu preţul plătit la data privatizării sau cu valoarea de circulaţie a imobilului.
Apelurile formulate de reclamanţi şi pârâta SC H. SA împotriva hotărârii dată la fond, au fost admise de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, care, prin Decizia nr. 208/A din 24 martie 2008, a desfiinţat sentinţa şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe, respectiv Tribunalul Bucureşti.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de control judiciar a reţinut în esenţă că deşi prin Decizia de casare s-a stabilit competenţa civilului pe cele două cereri subsidiare, prin incidenţa dispoziţiilor art. 17 C. proc. civ. privind prorogarea de competenţă, în mod greşit, în rejudecare, s-a respins cererea completatoare a reclamanţilor privind introducerea în cauză a H.P.A.S. parte contractantă şi respectiv a emitentului certificatului de atestare, Ministerul Economiei şi Finanţelor.
Ca atare, prima instanţă, apreciind că reclamanţii nu au legitimare procesuală activă pentru că sunt terţi faţă de contractul de vânzare-cumpărare de acţiuni a cărui nulitate s-a solicitat a se constata şi nu au interes în legătură cu constatarea nulităţii certificatului de atestare a dreptului de proprietate, întrucât vânzarea acţiunilor nu vizează vânzarea imobilelor, indiferent cine sunt acţionarii – nu a cercetat fondul cauzei, soluţia tribunalului vizând o nulitate relativă a contractului deşi, prin cererea introductivă de instanţă, părţile au solicitat să se constate nulitatea absolută a actului, cerere pe care o poate formula oricine are un interes legal şi actual.
Doar soluţionarea pe fond a acestui capăt de cerere - iar nu pe excepţie, aşa cum în mod nelegal s-a procedat - va determina stabilirea aplicabilităţii în cauză a dispoziţiilor art. 20 sau a art. 29 din Legea nr. 10/2001, respectiv fixarea unui cadru procesual corespunzător.
În cauză, au declarat recurs în termen legal atât reclamanţii cât şi pârâta SC H. SA.
În recursul lor, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., reclamanţii critică hotărârea dată în apel pe considerentul nerespectării dispoziţiilor art. 315 alin. (1) din acelaşi cod, referitor la modalitatea în care instanţa supremă a statuat asupra aplicabilităţii în cauză a dispoziţiilor art. 20 şi art. 27 din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005.
Astfel, se arată, raţionamentul instanţei supreme (care face trimitere la dispoziţiile art. 27 din lege, a căror aplicabilitate este condiţionată de îndeplinirea cumulativă a celor două condiţii cerute de text: preluarea proprietăţii cu titlu valabil şi evidenţierea imobilului în patrimoniul unei societăţi comerciale privatizate, cu respectarea condiţiilor legale), conduce cu claritate la concluzia că s-au avut în vedere, prevederile Legii nr. 10/2001 în forma iniţială, anterioară modificărilor operate prin Legea nr. 247/2005, prevederi ce erau în vigoare la momentul hotărârii contestate.
Referirea la dispoziţiile art. 27 din Legea nr. 10/2001, concluzionează recurenţii, în forma modificată prin Legea nr. 247/2005, priveşte doar natura măsurilor reparatorii prin echivalent care, este diferită faţă de forma iniţială a legii.
În consecinţă, se solicită menţinerea hotărârii atacate sub aspectul desfiinţării sentinţei şi a trimiterii cauzei spre rejudecare tribunalului, dar cu substituirea motivării greşite a instanţei de apel referitoare la aplicabilitatea dispoziţiilor art. 20 sau art. 27 din Legea nr. 10/2001, în forma modificată prin Legea nr. 247/2005.
Tot astfel, în concluziile puse în faţa instanţei, reclamanţii, prin avocat, solicită şi modificarea în parte a deciziei atacate în sensul respingerii apelului declarat de SC H. SA împotriva hotărârii dată la fond.
În recursul declarat de SC H. SA întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., se critică Decizia pronunţată în apel, după cum urmează.
- hotărârea cuprinde o motivare contradictorie între considerentele ce au determinat admiterea apelului pârâtei şi cele care au determinat admiterea apelului reclamanţilor.
Astfel, în soluţionarea apelurilor, instanţa de control judiciar a reţinut că, alături de constatarea nulităţii contractului de vânzare-cumpărare de acţiuni, care vizează legalitatea privatizării SC H. SA, incidenţa art. 21 ori a art. 29 din lege, este determinată şi de verificarea titlului statului de preluare a imobilului.
Or, această dispoziţie a instanţei de apel, lipseşte de orice substanţă principiul aplicării imediate a legii noi (art. 29 din Legea nr. 10/2001) în condiţiile în care, în forma modificată a acesteia, singura condiţie necesară şi suficientă pentru soluţionarea cererii persoanelor îndreptăţite vizând acordarea măsurilor reparatorii, este ca societatea comercială deţinătoare să fi fost privatizată la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001.
- motivele instanţei de apel, în legătură cu soluţionarea capătului de cerere vizând anularea certificatului de atestare a dreptului de proprietate, sunt străine de natura pricinii, întrucât instanţa fondului nu a soluţionat cererea prin schimbarea temeiurilor juridice din nulitate absolută în nulitate relativă, analiza purtând doar asupra nulităţii absolute, petitul vizând acest aspect fiind corect respins, ca nefondat.
- greşit s-a admis apelul reclamanţilor, reţinându-se că s-au încălcat de către instanţa fondului, prevederile art. 315 C. proc. civ., care au fost interpretate extensiv, cu referire la soluţionarea capetelor de cerere privind constatarea nulităţii contractului de vânzare-cumpărare de acţiuni şi constatarea nulităţii certificatului de atestare a dreptului de proprietate.
Astfel, aspectele pe care instanţa de casare dispusese să fie analizate vizau, cel mult, rezolvarea unor chestiuni de fond necesar a fi stabilite pentru soluţionarea corectă a cererii privind restituirea imobilului.
Interpretând în acest fel dispoziţiile instanţei supreme, instanţa de apel a permis schimbarea în rejudecare a cauzei cererii de chemare în judecată, lucru interzis prin dispoziţiile art. 294 alin. (1) C. proc. civ.
- greşit s-a reţinut că, soluţionarea cererii vizând constatarea nulităţii absolute a certificatului de atestare a dreptului de proprietate trebuie făcută în contradictoriu cu Ministerul Economiei şi Industriilor, atâta timp cât, instanţa de casare, nu a dispus obligatoriu, ca problemă de drept dezlegată, introducerea în cauză a acestei părţi.
Tot astfel, conchide recurenta, nu a existat o dispoziţie de casare care să impună introducerea în cauză a H.P.A.S. şi respectiv Ministerului Economiei şi Finanţelor, cererea formulată în acest sens de reclamanţi, fiind corect interpretată de prima instanţă ca o cerere completatoare a acţiunii introductive, formulată după prima zi de înfăţişare, deci tardivă.
Recursurile se privesc ca nefondate urmând a fi respinse, în considerarea argumentelor ce succed.
Potrivit dispoziţiilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ., în caz de casare, hotărârile instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate precum şi asupra necesităţii administrării unor probe, sunt obligatorii pentru judecătorii fondului.
Textul este de natură a cantona limitele rejudecării, şi de a enunţa principiile ce trebuie urmate de instanţa de trimitere, soluţia legislativă decurgând din însăşi raţiunea controlului judiciar, a cărui eficientizare nu poate fi concepută în lipsa mijloacelor procedurale destinate a impune respectarea deciziilor instanţelor superioare şi cu precădere, a instanţei supreme.
S-a decis, atât în practica instanţelor de control judiciar, cât şi în doctrină că, în cazul casării cu trimitere, instanţa care urmează să rejudece trebuie să procedeze numai în sensul şi în limitele stabilite prin hotărârea instanţei superioare (apreciată în literatura de specialitate ca având chiar - asupra problemelor de drept dezlegate - valoarea unui izvor de drept secundar) pentru rest, cauza intrând în puterea lucrului judecat.
Tot în jurisprudenţa casaţiei s-a decis că, instanţa de trimitere mai este obligată să se conformeze şi îndrumărilor date de instanţa de control judiciar pentru corecta stabilire a situaţiilor de fapt, dispunând administrarea de probe şi examinând apărările părţilor, deoarece aceste îndrumări sunt de esenţa atribuţiilor ce revin instanţei de control judiciar, limitele rejudecării fiind generate de împrejurările ce au determinat casarea.
În cauză, printr-o decizie dată în finalizarea unui prim ciclu procesual, intrată în puterea lucrului judecat (Decizia nr. 794 din 21 martie 2003 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă) s-a reţinut cu titlu irevocabil, că cererea de chemare în judecată, în calificarea dată de reclamanţi, ulterior precizată, constituie o contestaţie formulată în temeiul dispoziţiilor art. 24 alin. (7) din Legea nr. 10/2001, obiectul principal al acesteia constituindu-l, restituirea în natură a bunului ce a făcut obiectul notificării, respectiv imobilul din Bucureşti, sector 2, preluat abuziv de stat în baza Legii nr. 119/1948.
Cenzurând hotărârile pronunţate în ciclul procesual anterior, instanţa supremă a reţinut ca fiind certă şi pe deplin dovedită calitatea reclamanţilor de persoane îndreptăţite, în sensul art. 3 din Legea nr. 10/2001, precum şi faptul că bunul, obiect al notificării, a fost preluat în temeiul unui act normativ considerat abuziv de legea de reparaţiune.
Constatând totodată că, în mod greşit şi în total dezacord cu prevederile art. 6 şi art. 13 din Convenţia Europeană şi art. 21 din Constituţia României, instanţele, în ciclul procesual anterior, au reţinut inadmisibilitatea acţiunii pe argumente strict formale, nepronunţându-se practic asupra fondului cauzei, instanţa supremă a casat ambele hotărâri pronunţate şi a trimis cauza spre soluţionare tribunalului, dispunând, fără echivoc, ca pe parcursul rejudecării să fie avute în vedere (după verificarea modalităţii de preluare a bunului) dispoziţiile art. 20 şi art. 27 din lege, în forma modificată prin Legea nr. 247/2005, şi subsecvent, pretenţiile reclamanţilor privind nelegala privatizare a pârâtei şi dobândirea dreptului de proprietate asupra terenului, în considerarea prevederilor art. 17 C. proc. civ. privind prorogarea legală de competenţă.
De asemenea, instanţa de casare a dispus a se avea în vedere şi împrejurarea că, în cadrul procesului de privatizare, pârâta A.H.P.A.S. a cumpărat acţiuni şi nu active, statuând că prevederile art. 46 din Legea nr. 10/2001, nu sunt aplicabile cauzei, întrucât vizează alte ipoteze decât cele ale speţei de faţă.
În acest context, faţă de limitele impuse prin Decizia de casare instanţa de trimitere nu mai avea posibilitatea să reaprecieze cu privire la acest aspecte şi să soluţioneze cererile accesorii pe excepţie, fără a intra în cercetarea fondului, aşa cum a îndrumat instanţa superioară.
Nefondată este şi critica vizând inutilitatea verificării titlului statului de preluare a imobilului, în raport de principiul aplicării imediate a legii noi şi cu referire la noua formulare a dispoziţiilor art. 29 din lege, după modificările operate prin Legea nr. 247/2005, ignorându-se împrejurarea că textul a fost declarat neconstituţional (a se vedea Decizia nr. 830/2008 a Curţii Constituţionale), respectiv contrar prevederilor art. 15 şi art. 16 din legea fundamentală, pentru motivul înlăturării sintagmei „preluate cu titlu valabil".
Tot astfel, în condiţiile în care s-a stabilit – în raport de dispoziţiile art. 17 C. proc. civ. – competenţa instanţei civile în soluţionarea celor două cereri subsecvente, în mod corect a reţinut instanţa de apel, ca greşit respinsă, cererea completatoare a reclamanţilor vizând introducerea în cauză a H.P.A.S. (parte în contractul de vânzare-cumpărare de acţiuni, a cărui anulare s-a solicitat) şi respectiv a Ministerului Economiei şi Finanţelor, emitentul certificatului de atestare a dreptului de proprietate, supus deasemenea cenzurii instanţei.
În consecinţă, în contextul mai sus arătat, s-a apreciat judicios că prima instanţă a rezolvat procesul fără a intra în cercetarea fondului şi s-a dispus în acord cu prevederile art. 297 alin. (1) C. proc. civ.
De altfel, este important de semnalat că atât recurenţii reclamanţi cât şi recurenta pârâtă sunt de acord cu trimiterea cauzei spre rejudecare, criticile vizând (în special în cazul reclamanţilor) mai mult considerentele, decât dispozitivul hotărârii atacate.
Or, este deja încetăţenit în practica casaţiei că hotărârile judecătoreşti nu sunt atacabile pentru considerentele ce le cuprind ci numai pentru dispozitivul acestora, singurul prin care se poate aduce atingere drepturilor părţilor litigante (a se vedea, în acest sens şi Decizia nr. 1330/1932 a Curţii de Casaţie).
Criticile formulate de recurenţi au fost examinate din perspectiva în care s-a solicitat totuşi, casarea în parte a deciziei atacate (recurenţii reclamanţi au formulat această cerere, prin avocat, în momentul dezbaterilor) în sensul respingerii apelului declarat de SC H. SA, împotriva hotărârii dată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă.
Aşa fiind, în considerarea celor ce preced, recursurile urmează a se respinge.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondate, recursurile declarate de reclamanţii C.A.R., I.S.C., P.M.I.A., M.C.V., E.D.M., E.C.N. (moştenitorii lui E.N.), I.L.A., R.C.C., N.F., R.G.M., R.J. (acesta având ca moştenitoare pe R.A., la rându-i decedată, recursul fiind continuat de V.V.F.), R.L. şi de pârâta SC H. SA împotriva deciziei civile nr. 208/A din 24 martie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie .
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 28 septembrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4760/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 4758/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
