ICCJ. Decizia nr. 4761/2010. Civil. Pretenţii. Recurs

Decizii civile ICCJ 2010

ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ

Decizia nr. 4761/2010

Dosar nr. 26705/3/2008

Şedinţa publică din 28 septembrie 2010

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, la 9 iulie 2008, reclamantul M.D. a chemat în judecată pe pârâţii Ministerul Culturii şi cultelor şi Ministerul Finanţelor Publice pentru ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună obligarea acestora, în solidar, la plata sumei de 414.280 Euro cu titlu de daune, reprezentând echivalentul în bani al lipsei de folosinţă, pe perioada 1 iulie 2005 – 22 noiembrie 2006 a imobilului situat în Bucureşti, compus din construcţii – casă cu subsol, parter, etaj, mansardă, garaj şi spălătorie şi teren în suprafaţă de 520 mp, în total 937,29 mp suprafaţă utilă. S-a solicitat, totodată, obligarea pârâţilor la dobânda legală de 6% pe an, calculată până la data pronunţării hotărârii judecătoreşti şi în continuare, până la plata efectivă a sumelor datorate, precum şi obligarea la plata cheltuielilor de judecată.

Acţiunea a fost întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 998-999 C. civ., precum şi pe orice alte dispoziţii legale aplicabile în materie.

La data de 21 ianuarie 2009, reclamantul a completat şi precizat acţiunea, solicitând obligarea pârâţilor la plata sumei de 414.280 Euro cu titlu de daune şi a dobânzii legale de 6% pe an, calculată până la 31 decembrie 2009 (58.950 Euro) precum şi la dobânda calculată până la plata efectivă a sumelor datorate, actualizate în raport cu rata inflaţiei, şi la plata cheltuielilor de judecată.

Odată cu întâmpinarea depusă la 16 octombrie 2008, pârâtul Ministerul Culturii şi Cultelor a formulat şi o cerere de arătare a titularului dreptului, prin care a solicitat introducerea în cauză a U.T. România, cu motivarea că asupra imobilului în litigiu statul are un titlu valabil, nedesfiinţat până în prezent, consolidat prin două acte normative succesive, respectiv HG nr. 720 din 10 noiembrie 1992 şi HG nr. 1152 din 15 noiembrie 2000, astfel, că în calitate de intervenient în interes propriu, hotărârea urmează să-i fie opozabilă.

Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, prin sentinţa civilă nr. 93 din 23 ianuarie 2009, a respins acţiunea principală ca neîntemeiată, iar cererea de arătate a titularului dreptului privind U.T. România, ca inadmisibilă.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut că reclamantul a investit instanţa cu o cerere de obligare a pârâtului la plata contravalorii lipsei de folosinţă asupra imobilului ce i-a fost restituit printr-o hotărâre judecătorească, ca urmare a procedurii desfăşurate în baza Legii nr. 10/2001 şi, prin urmare, acţiunea este admisibilă şi îndeplineşte şi cerinţa interesului, excepţiile invocate de pârâtul Ministerului Culturii şi Cultelor în acest sens fiind neîntemeiate.

Calitatea procesuală activă a reclamantului şi cea pasivă a pârâtului, invocată în raport de Decizia nr. 1024 din 6 februarie 2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie au fost privite de către prima instanţă ca apărări vizând fondul cauzei, fiind examinate ca atare.

Tribunalul a reţinut că, prin sentinţa civilă nr. 234 din 10 martie 2004, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, definitivă şi irevocabilă, s-a dispus restituirea în natură către reclamant a imobilului, ca urmare a admiterii contestaţiei acestuia şi anulării deciziei de respingere a notificării emise de pârât, sub nr. 5355 din 29 august 2003.

Prin aceeaşi hotărâre, pârâtul a fost obligat să lase imobilul în deplină proprietate şi posesie, liber de orice sarcini, contestatorului, reclamantul din prezenta cauză.

S-a reţinut că hotărârea menţionată, reprezentând titlu executoriu, a fost pusă în executare, aşa cum a rezultat din procesul-verbal întocmit la data de 23 noiembrie 2006, de BEJ M.D.

Tribunalul a mai constatat că, prin Decizia civilă nr. 1024 din 6 februarie 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, s-a admis cererea de completare a dispozitivului deciziei nr. 6912 din 12 septembrie 2006, în sensul că, potrivit art. 16 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, contestatorul M.D. este obligat să menţină pe o perioadă de 3 ani afectaţiunea imobilului, reprezentând sediul U.N.T.R., aşezământ social cultural, al cărui caracter special îl plasează în categoriile în legătură cu care Legea nr. 10/2001 instituie obligaţia proprietarului în sensul arătat.

S-a reţinut, de asemenea, că ocuparea imobilului de către U.N.T.R. a avut la bază HG nr. 720 din 10 noiembrie 1992, potrivit căreia imobilul în litigiu a trecut, împreună cu terenul aferent, din patrimoniul R.A. A.P.P.S. în administrarea Ministerului Culturii, în vederea atribuirii sale, ca sediu, U.T. România, în condiţiile legii.

Prin HG nr. 1152 din 15 noiembrie 2000 s-a aprobat darea în folosinţă gratuită către U.N.T.R., pe o perioadă de 49 de ani, a imobilului în discuţie, proprietate publică a statului, aflat în administrarea Ministerului Culturii şi Cultelor.

Tribunalul a apreciat ca neîntemeiate susţinerile reclamantului, care a contestat dispoziţiile hotărârilor de guvern menţionate, precum şi pe cele potrivit cărora imobilul în litigiu nu ar fi trecut din proprietatea privată a statului în proprietatea publică a acestuia, conform art. 7, art. 8 din Legea nr. 213/1998, în baza art. 17 din acelaşi act normativ, nu are în vedere doar imobilele aflate în proprietate publică, legea nedistingând sub acest aspect, iar prin motivarea irevocabilă a instanţei supreme s-a stabilit obligaţia reclamantului la menţinerea afectaţiunii speciale.

S-a considerat că, în baza acestei obligaţii legale, stabilite prin hotărâre judecătorească, reclamantul poate fi beneficiarul unei chirii în cuantumul stabilit prin HG nr. 1886 din 21 decembrie 2006, şi îşi poate valorifica pretenţiile prin încheierea unui contract de închiriere cu deţinătorul, procedură pe care, însă, acesta nu a urmat-o.

Cererea de arătare a titularului dreptului, formulată de Ministerul Culturii şi Cultelor a fost respinsă de tribunal ca inadmisibilă, apreciindu-se că nu îndeplineşte condiţiile prevăzute de art. 64 C. proc. civ., instanţa nefiind învestită cu o cerere prin care să se pretindă vreun drept real asupra unui lucru.

Împotriva sentinţei menţionate a declarat apel reclamantul, criticând-o ca nelegală şi netemeinică pentru încălcarea art.480 C. civ. şi a Protocolului adiţional nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, în condiţiile în care prin pronunţarea celei de-a doua decizii de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, a fost obligat proprietarul imobilului să menţină afectaţiunea acestuia o perioadă de 3 ani, deşi reclamantul redevenise proprietar cu drepturi depline al bunului, astfel că s-a produs o ingerinţă a statului, în dreptul său, dându-se unei terţe persoane (U.N.T.R.) folosinţa imobilului, în condiţiile art. 16 din Legea nr. 10/2001.

S-a criticat, de asemenea, hotărârea primei instanţe pentru constatarea aplicării retroactive a HG nr. 1886 din 12 decembrie 2006, intrată în vigoare la 10 ianuarie 2007 şi, ca urmare, pentru constatarea eronată a neîndeplinirii cerinţelor răspunderii civile delictuale prevăzute de art. 998 - 999 C. civ.

S-a susţinut că, în speţă, culpa pârâţilor constă în neîndeplinirea în termen a unor obligaţii legale prevăzute de Legea nr. 10/2001 şi realizarea unor acte juridice care, prin conţinutul lor fals, au creat o aparenţă de legalitate, prin care i s-a produs reclamantului un prejudiciu, constând în lipsa de folosinţă pentru imobilul preluat abuziv de stat.

Apelantul reclamant a arătat că obligaţia stabilită prin Decizia nr. 1024 din 6 februarie 2007, în sarcina proprietarului, de a menţine afectaţiunea specială a imobilului, care presupune plata unei chirii către proprietar, conform HG nr. 1886/2006, va produce efecte numai de la data pronunţării hotărârii menţionate (6 februarie 2007) şi până la data de 6 februarie 2010.

S-a susţinut că intenţia pârâtului Ministerul Culturii şi Cultelor de a întârzia restituirea imobilului rezultă cu evidenţă din soluţia de respingere a notificării prin Decizia nr. 5355 din 29 august 2003, coroborată cu declararea formală a apelului, recursului şi contestaţiilor respinse de instanţe, conducând la prejudicierea apelantului prin lipsa de folosinţă a bunului pe o perioadă de 6 ani.

S-a mai criticat hotărârea primei instanţe pentru greşita constatare a incidenţei regimului stabilit prin Legea nr. 213/1998 privind regimul juridic al imobilelor proprietate publică de stat, în condiţiile în care imobilul nu s-a aflat niciodată în patrimoniul R.A. A.P.P.A.S., ci a fost predat Ministerului Culturii.

Prin Decizia civilă nr. 587 A din 16 noiembrie 2009, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a admis apelul reclamantului în contradictoriu cu intimaţii Ministerul Culturii, Cultelor şi Patrimoniului Naţional şi Ministerul Economiei şi Finanţelor şi a schimbat în parte sentinţa apelată, în sensul că a admis acţiunea precizată.

A fost obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de 414.280 Euro - echivalentul în lei al acestei sume la data efectuării plăţii - reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă pentru imobilul proprietatea reclamantului, situat în Bucureşti, sector 1, aferentă perioadei 1 iulie 2005 - 22 noiembrie 2006, sumă ce se va reactualiza în funcţie de indicele de inflaţie.

A fost obligat pârâtul la plata dobânzii legale pentru această sumă, cu începere de la data rămânerii irevocabile a deciziei şi până la achitarea efectivă a despăgubirilor către reclamant.

S-au menţinut restul dispoziţiilor sentinţei apelate.

A fost obligat intimatul la 30.333 lei cheltuieli de judecată efectuate în fond şi apel.

Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de apel a constatat că situaţia de fapt a fost corect apreciată de către prima instanţă cu referire la cronologia actelor şi faptelor juridice indicate de părţi, însă a apreciat că actele normative invocate de intimaţi sunt lipsite de relevanţă, câtă vreme, prin sentinţa civilă nr. 234 din 10 martie 2004, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a constatat nevalabilitatea titlului statului, având drept consecinţă împrejurarea că reclamantul nu şi-a pierdut niciodată calitatea de proprietar asupra imobilului în litigiu.

S-a reţinut că, în acest context, pârâţii au dispus de un bun care nu se afla în proprietatea lor, fiind preluat fără titlu valabil de către stat prin Decretul nr. 92/1950.

Instanţa de apel a considerat că, deşi formularea căilor de atac prevăzute de lege nu reprezintă o atitudine culpabilă a intimaţilor pârâţi, care să poată conduce la producerea prejudiciului pretins prin acţiune, totuşi lipsa răspunsului la notificare în termenul prevăzut de lege şi durata excesivă a procedurii, care s-a finalizat cu atingerea dreptului de proprietate, poate fi examinată în condiţiile precizate prin acţiune, respectiv în raport de dispoziţiile art. 998-999 C. civ.

S-a constatat că dispoziţiile legale menţionate se coroborează cu dispoziţiile art. 485-487 C. civ., potrivit cărora posesorul nu câştigă proprietatea fructelor decât când posedă cu bună credinţă.

Instanţa de apel invocând şi jurisprudenţa CEDO (Cauzele Weissman contra României şi Pressos Compania Naviera S.A. contra Belgiei), a apreciat astfel că, atâta timp cât reclamantul nu a primit nicio despăgubire în schimbul exploatării bunului de către stat, nu s-a păstrat un just echilibru între protecţia dreptului de proprietate al acestuia şi exigenţele interesului general şi, prin urmare, a avut loc o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 la CEDO.

În acest context, s-a apreciat că potrivit OG nr. 9/2000, coroborarea cu cele ale art. 998-999 C. civ., art. 480 şi art. 485 din acelaşi cod, reclamantul este îndreptăţit la repararea integrală a prejudiciului reprezentând lipsa de folosinţă a imobilului menţionat, reparare ce rezultă din cumularea sumei reactualizate în raport cu indicele de inflaţie pentru perioada pentru care se pretind despăgubirile, cu dobânda legală aferentă aceleiaşi sume, ce se va stabili de la data obţinerii titlului său executoriu.

Prin încheierea dată în şedinţa din camera de consiliu din 14 decembrie 2009, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a admis în parte cererea formulată de petentul M.D. şi a dispus îndreptarea erorii materiale strecurate în dispozitivul deciziei civile nr. 587 A din 16 noiembrie 2009 în sensul că au fost obligaţi „pârâţii Ministerul Culturii şi Cultelor şi Ministerul Finanţelor Publice şi nu doar „pârâtul" cum din eroare s-a trecut, la plata despăgubirilor şi a cheltuielilor de judecată.

Împotriva deciziei şi a încheierii menţionate au declarat recurs reclamantul M.D. şi pârâţii Ministerul Finanţelor Publice şi Ministerul Culturii şi Patrimoniului Naţional.

Prin motivele sale de recurs, reclamantul a criticat Decizia recurată pentru omisiunea pronunţării asupra obligării în solidar a pârâţilor la plata despăgubirilor în sumă de 414.280 Euro, la plata dobânzii legale şi a cheltuielilor de judecată, invocând dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., respectiv ignorarea dispoziţiilor art. 1003 C. civ. şi încălcarea dispoziţiilor art. 129 alin. (6) C. proc. civ.

S-a susţinut de către recurentul reclamant că dobânda legală de 6% pe care trebuia să se calculeze începând cu data existenţei dreptului de a solicita obligarea pârâţilor la plata sumelor solicitate cu titlu de daune, începând cu 1 iulie 2005, iar nu de la data rămânerii irevocabile a deciziei recurate.

De asemenea, recurentul a învederat că neprecizarea pârâtului care a fost obligat la plata dobânzii conduce la imposibilitatea punerii în executare a hotărârii, sub acest aspect dispozitivul deciziei fiind în contradicţie cu considerentele în care se reţine expres că acţiunea este întemeiată şi în privinţa dobânzii legale datorate de intimaţii pârâţi.

Ultima critică formulată de reclamant prin motivele de recurs şi întemeiată tot pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. a vizat încălcarea art. 1000 C. civ., art. 277 şi art. 129 alin. (6) C. proc. civ., în ce priveşte omisiunea instanţei de apel de a dispune obligarea aceloraşi pârâţi la plata în solidar a cheltuielilor de judecată.

S-a susţinut că dispozitivul încheierii recurate este în contradicţie cu considerentele acesteia, putând crea dificultăţi în executarea silită.

Prin recursul său, pârâtul Ministerul Finanţelor Publice a criticat atât Decizia cât şi încheierea de îndreptare ca nelegale pentru motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în ceea ce priveşte admiterea apelului în contradictoriu cu această instituţie, deşi temeiul de drept al acţiunii l-au constituit dispoziţiile art. 998-999 C. civ., reclamantul solicitând contravaloarea lipsei de folosinţă asupra imobilului restituit printr-o hotărâre judecătorească, urmare a procedurii desfăşurate în baza Legii nr. 10/2001.

Recurentul Ministerul Finanţelor Publice a susţinut că imobilul pentru care s-a solicitat lipsa de folosinţă nu a fost niciodată în proprietatea sau administrarea sa, iar hotărârea judecătorească prin care a fost restituit bunul a fost dată în contradictoriu cu Ministerul Culturii şi Cultelor, instituţie care a soluţionat notificarea în temeiul Legii nr. 10/2001.

S-a solicitat astfel să se constate lipsa calităţii procesuale pasive a Ministerului Finanţelor Publice, cu atât mai mult cu cât răspunderea sa nu poate fi antrenată în temeiul răspunderii civile delictuale, art. 998-999 C. civ., iar în speţă sunt aplicabile dispoziţiile HG nr. 1886/2006, conform cărora noul proprietar avea posibilitatea încheierii unui contract de închiriere, procedură neurmată de reclamant.

Recurentul a susţinut că hotărârea instanţei de apel este criticabilă şi în ceea ce priveşte omologarea unei expertize extrajudiciare efectuată de expert F.F., care conduce la o îmbogăţire fără justă cauză a reclamantului.

Recurentul pârât Ministerul Culturii şi Patrimoniului Naţional a criticat Decizia recurată şi încheierea din 14 decembrie 2009 pentru motivele prevăzute de art. 304 pct. 5, 6, 7 şi 9 C. proc. civ.

Critica formulată prin primul motiv de recurs, întemeiată pe art. 304 pct. 5 C. proc. civ., a avut ca obiect invocarea unei nulităţi de ordine publică, conform art. 105 alin. (2) C. proc. civ., susţinându-se că prin necomunicarea încheierii de dezbateri din 9 noiembrie 2009 s-au nesocotit dispoziţiile imperative ale art. 261 pct. 5 şi art. 268 alin. (3) şi (4) C. proc. civ., încălcându-se astfel principiile disponibilităţii şi dreptului la apărare, având drept consecinţă împiedicarea sa de a cunoaşte motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei.

O altă critică, întemeiată tot pe dispoziţiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ. a vizat soluţionarea cererii de îndreptare a dispozitivului deciziei recurate fără citarea părţilor, deşi aceasta (cererea) a fost întemeiată în drept atât pe dispoziţiile art. 281 C. proc. civ., cât şi pe dispoziţiile art. 2811 şi art. 2822 C. proc. civ.

Prin cel de-al doilea motiv de recurs, invocându-se dispoziţiile art. 304 pct. 6 C. proc. civ., s-a criticat Decizia recurată pentru pronunţarea extra petita, în ceea ce priveşte obligarea la plata dobânzii legale pentru suma de 414.280 Euro, câtă vreme cererea de acordare a dobânzii legale de 5% pe an, calculată de reclamant până la data de 31 decembrie 2009, în sumă de 58950 Euro, a fost respinsă de instanţa de fond ca fiind tardiv formulată, împrejurare explicit dezlegată prin sentinţa primei instanţe şi care nu a fost criticată prin motivele de apel formulate de M.D., intrând astfel, în puterea lucrului judecat.

În cadrul aceluiaşi motiv de recurs s-a criticat Decizia ca nelegală pentru greşita obligare la plata cheltuielilor de judecată, fără a fi individualizat intimatul obligat şi fără ca aceste cheltuieli să fie individualizate în ceea ce priveşte natura lor, taxă judiciară de timbru, onorarii de avocat, etc.

Cel de-al treilea motiv de recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., a vizat nemotivarea deciziei recurate conform dispoziţiilor art. 261 pct. 5 C. proc. civ., şi contradictorialitatea dintre considerente şi dispozitiv, în sensul că motivarea hotărârii duce la o anumită soluţie, ce nu se regăseşte întocmai în măsurile luate prin dispozitiv.

Astfel, s-a învederat că, deşi, cererea completatoare şi precizatoare formulată de reclamant la data de 21 ianuarie 2009 a fost respinsă de instanţa de fond ca tardivă pentru nerespectarea dispoziţiilor art. 132 alin. (1) C. proc. civ., soluţie apreciată de instanţa de apel ca fiind corectă, s-a lărgit totuşi în mod forţat şi eronat cadrul procesual stabilit în limitele cererii principale, în ce priveşte echivalentul lipsei de folosinţă şi dobânda legală de 6% (şi nu 5%), cum se solicitase de reclamant în acţiunea introductivă.

Cel de-al patrulea motiv de recurs, circumscris criticii de nelegalitate prevăzute de art. 304, pct. 9 C. proc. civ., a vizat lipsa calităţii procesuale pasive a Ministerului Culturii într-o acţiune întemeiată pe dispoziţiile art. 998-999 C. civ., întrucât posesorul neproprietar a fost şi este exclusiv Statul Român, reprezentat d.

Ministerul Economiei şi Finanţelor.

S-a criticat Decizia recurată ca nelegală şi pentru greşita aplicare a dispoziţiilor legale privind regimul juridic al imobilului, instanţa de apel reţinând eronat că acesta nu a fost niciodată în patrimoniul sau administrarea R.A. A.P.P.S. ci a fost predat Ministerului Culturii (U.T. România).

S-a făcut referire la HG nr. 720/1992 şi HG nr. 1152/2000 conform cărora imobilul se află în proprietatea publică a statului, invocându-se faptul că regimul juridic al bunului în discuţie a fost constatat irevocabil de către Curtea Supremă de Justiţie, prin Decizia 1381 din 6 martie 2001.

Celelalte critici formulate prin motivele de recurs s-au referit la greşita omologare a raportului de expertiză extrajudiciară efectuat de expert F.F. la 22 martie 2007, cu încălcarea HG nr. 1886 din 21 decembrie 2006.

Recurentul M.D. a invocat prin întâmpinarea la recursul Ministerului Culturii şi Cultelor excepţia tardivităţii acestuia şi, în subsidiar, a solicitat respingerea ca nefondat a recursului.

Acelaşi recurent a solicitat printr-o întâmpinare distinctă respingerea ca nefondat a recursului Ministerului Finanţelor Publice.

Curtea va constata că excepţia tardivităţii recursului pârâtului Ministerul Culturii, nu este întemeiată, acesta fiind înregistrat la 25 ianuarie 2010, la Curtea de Apel Bucureşti cu respectarea termenului legal prevăzut de art. 301 C. proc. civ., de 15 zile de la data comunicării hotărârii recurate – 12 ianuarie 2010, conform dovezii de la fila 141 din apel.

Examinând criticile formulate prin recursurile declarate de părţi, raportat la motivele de nelegalitate invocate, Curtea va constata ca întemeiate recursurile declarate de Ministerul Culturii şi Patrimoniul Naţional şi Ministerul Finanţelor Publice prin D.G.F.P. Bucureşti împotriva deciziei atacate şi încheierii din camera de consiliu din 14 decembrie 2009 pentru considerentele ce succed:

În ceea ce priveşte motivele formulate de Ministerul Culturii şi Patrimoniul Naţional, Curtea va reţine următoarele:

Criticile întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ. cu privire la necomunicarea încheierii de dezbateri şi greşita soluţionare a cererii de îndreptare fără citarea părţilor sunt nefondate.

Într-adevăr, dacă instanţa amână pronunţarea, dezbaterile asupra fondului sunt consemnate într-o încheiere ce face parte integrantă din hotărâre.

Numai lipsa încheierii de dezbateri atrage nulitatea hotărârii, fapt ce se justifică prin aceea că se împiedică astfel exercitarea controlului judiciar, nefiind posibil a se verifica dacă s-au respectat regulile de procedură privind legala compunere a instanţei, prezenta părţilor, conţinutul concluziilor formulate, cererile de probe şi orice alte împrejurări esenţiale, referitoare la modul de desfăşurare a dezbaterilor.

Prin urmare, prin neîntocmirea încheierii de dezbateri se aduce părţilor o vătămare ce nu poate fi înlăturată decât prin anularea hotărârii.

Recurentul Ministerul Culturii nu invocă însă neîntocmirea încheierii de dezbateri, ci necomunicarea acestei încheieri de la termenul din 9 noiembrie 2009, necomunicare ale cărei eventuale vătămări nu au fost dovedite.

Nicio dispoziţie legală cu sancţionează necomunicarea încheierii de dezbateri, prin care s-a amânat pronunţarea, cu nulitatea absolută.

Susţinerea potrivit căreia încheierea din 9 noiembrie 2009 nu este motivată este, de asemenea, neîntemeiată, astfel cum rezultă din considerentele acesteia, în acord cu dispoziţiile art. 260 alin. (1) C. proc. civ.

Critica referitoare la soluţionarea cererii de îndreptare formulată de apelantul-reclamant fără citarea părţilor este nefondată.

Instanţa de apel a calificat această cerere, întemeiată de reclamant pe dispoziţiile art. 281, art. 2811 şi art. 2812 C. proc. civ., ca o cerere de îndreptare a erorilor materiale strecurate în dispozitivul deciziei, cerere ce se circumscrie dispoziţiilor art. 281 C. proc. civ., care nu impuneau citarea părţilor, decât în situaţia în care instanţa ar fi avut nevoie de anumite lămuriri.

Motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. este fondat.

Prin acţiunea formulată la 9 iulie 2005, astfel cum a fost precizată, reclamantul a solicitat contravaloarea lipsei de folosinţă pentru imobilul proprietatea sa, din sector 1, pe perioada 1 iulie 2005 – 22 noiembrie 2006, întemeindu-şi pretenţiile în drept pe dispoziţiile art. 998-999 C. civ., ce reglementează răspunderea civilă delictuală.

Imobilul în litigiu a fost predat reclamantului în baza titlului executoriu - sentinţa civilă nr. 234 din 10 martie 2004 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, prin care s-a dispus restituirea în natură, ca urmare a admiterii contestaţiei formulate de reclamantul M.D. şi anulării deciziei de respingere a notificării nr. 5355 din 22 august 2003, emisă de pârâtul Ministerul Culturii şi Cultelor.

Aşa cum rezultă din procesul verbal întocmit de BEJ M.D., hotărârea reprezentând titlu executoriu a fost pusă în executare la data de 23 noiembrie 2006, declarându-se predat imobilul creditorului M.D., la cererea şi pe răspunderea acestuia, în lipsa debitorului Ministerului Culturii şi Cultelor.

Curtea va reţine că în perioada pentru care se solicită acordarea contravalorii lipsei de folosinţă, respectiv 1 iulie 2005, 22 noiembrie 2006, litigiul având ca obiect imobilul în litigiu se afla pe rolul instanţelor judecătoreşti.

Astfel, prin sentinţa civilă nr. 234 din 10 martie 2004 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, s-a dispus restituirea imobilului către reclamant. Apelul declarat de Ministerul Culturii şi Cultelor a fost admis de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, prin Decizia nr. 1953 A din 24 septembrie 2004, prin care sentinţa a fost schimbată şi a fost respinsă contestaţia, ca neîntemeiată.

Prin Decizia nr. 6260 din 12 iulie 2005 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a admis recursul contestatorului şi a fost casată hotărârea atacată, cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Prin Decizia nr. 77A din 23 februarie 2006 a Curţii de Apel Bucureşti, rejudecându-se cauza, s-a admis apelul declarat de Ministerul Culturii şi Cultelor împotriva sentinţei nr. 234 din 10 martie 2004.

Prin Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 6912 din 12 septembrie 2006, s-a admis recursul declarat de Ministerul Culturii şi Cutelor împotriva deciziei menţionate, care a fost modificată în parte, în sensul obligării apelantului Ministerul Culturii şi Cultelor la 14.000 RON cheltuieli de judecată către intimatul M.D.

Celelalte dispoziţii ale deciziei din apel au fost menţinute, fiind respins ca fiind exercitat omisso medio recursul declarat de U.N.T.R.

Prin Decizia civilă nr. 1024 din 6 februarie 2007, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în majoritate, a admis cererea de completare a dispozitivului deciziei pronunţate în recurs, în sensul că, potrivit art. 16 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, contestatorul M.D. este obligat să menţină pe o perioadă de 3 ani afectaţiunea imobilului, sediu al U.N.T.R., aşezământ social cultural cu caracter special.

Curtea va reţine că imobilul pentru care se solicită contravaloarea lipsei de folosinţă, la acel moment proprietate de stat, a trecut din administrarea R.A. A.P.P.S. în administrarea Ministerului Culturii în vederea atribuirii sale ca sediu al U.T. România, în baza HG nr. 720 din 10 noiembrie 1992.

Prin HG nr. 1152 din 15 noiembrie 2000 s-a dat acest imobil proprietate publică a statului în folosinţă gratuită U.N.T.R.

Niciuna dintre cele două hotărâri de guvern nu a fost atacată pe calea contenciosului administrativ, ambele fiind în vigoare în perioada soluţionării notificării reclamantului, până la restituirea prin hotărâre judecătorească irevocabilă.

Deşi, prin considerentele deciziei recurate se reţine explicit că formularea căilor de atac prevăzute de lege nu reprezintă o atitudine culpabilă a intimaţilor pârâţi, care ar fi condus la producerea prejudiciului pretins prin acţiune, instanţa de apel nu a stabilit, în concret, în ce constă fapta culpabilă a Ministerului Culturii, Cultelor şi Patrimoniului Naţional, care ar fi cauzat prejudiciul.

Curtea de apel nu a analizat îndeplinirea concomitentă a celor trei condiţii necesare pentru angajarea răspunderii civile delictuale, conform dispoziţiilor art. 998-999 C. civ., respectiv fapta culpabilă, prejudiciind şi legătura de cauzalitate între fapta culpabilă şi prejudiciu.

S-a considerat că se poate reţine ca faptă culpabilă a Ministerului Culturii, soluţionarea cu întârziere a notificării, prin Decizia contestată de reclamant în procedura Legii nr. 10/2001.

Însă, atâta timp cât în dosarul având ca obiect contestaţia nu s-a verificat dacă reclamantul a depus la dosar toate actele în termen de 60 de zile de la formularea notificării, nu se poate reţine culpa emitentului deciziei în nesoluţionarea în termen a notificării fără a se încălca dispoziţiile art. 1169 C. civ., aspectele menţionate neconstituind obiectul analizei instanţei la acel moment.

Nu s-a stabilit nici existenţa legăturii de cauzalitate între fapta reţinută ca fiind culpabilă şi prejudiciul stabilit prin omologarea unui raport de expertiză extrajudiciară.

Celelalte critici formulate prin motivele de recurs, invocate de Ministerul Culturii şi Patrimoniul Naţional, referitoare la pronunţarea extra petita, întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 6 C. proc. civ. şi la contradictorialitatea dintre considerente şi dispozitivul deciziei atacate, întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 7, precum şi cele referitoare la neindividualizarea cheltuielilor de judecată ca natură şi în ce priveşte debitorul acestora nu se impune a mai fi analizate.

Recursul declarat de Ministerul Finanţelor Publice este fondat pentru aceleaşi considerente pentru care s-a apreciat ca întemeiat şi recursul Ministerului Culturii şi Patrimoniului Naţional, referitoare la neînteplinirea condiţiilor răspunderii civile delictuale, respectiv art. 998-999 C. civ.

Critica acestui recurent cu privire la lipsa calităţii sale procesuale pasive nu poate fi reţinută.

Într-adevăr, Ministerul Finanţelor Publice nu a avut calitatea de deţinător al imobilului în litigiu, iar hotărârea judecătorească prin care s-a restituit bunul nu a fost pronunţată în contradictoriu cu acest pârât, dat fiind că raportul juridic s-a stabilit cu emitentul deciziei contestate, în procedura specială a Legii nr. 10/2001.

Ministerul Finanţelor Publice are însă calitate procesuală pasivă în cauză, raportat la obiectul acţiunii reclamantului, art. 998-999 C. civ., coroborate de instanţa de apel cu art. 485, art. 487 C. civ., posesorul neproprietar fiind Satul Român reprezentat de pârât în litigiile referitoare la dreptul de proprietate şi atributele acestuia.

Autoritatea administraţiei publice centrale deţinătoare a imobilului, în speţă Ministerul Culturii, este doar un titular al dreptului de administrare, astfel că potrivit dispoziţiilor art. 12 alin. (4) şi (5) din Legea nr. 213/1998, statul este reprezentat de Ministerul Finanţelor.

De altfel, regimul juridic al imobilului, anterior restituirii către fostul proprietar, de imobil proprietate publică a statului rezultă din cele două hotărâri de guvern menţionate (HG nr. 720/1992 şi HG nr. 1152 din 15 noiembrie 2000), astfel cum s-a arătat în analiza recursului pârâtului Ministerul Culturii şi a fost confirmat şi prin Decizia irevocabilă a Curţii Supreme de Justiţie, secţia civilă nr. 1381 din 6 martie 2001, prin care s-a respins ca nefondat recursul declarat de reclamantul M.D. împotriva deciziei nr. 257 din 12 mai 2000 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, hotărâre prin care s-a reţinut că sediul U.N.T.R., instituţie publică subordonată Ministerului Culturii, face parte din domeniul public al statului conform listei anexă la Legea nr. 213/1998 pct. 29.

Celelalte critici formulate de recurentul Ministerul Finanţelor Publice nu se impune a mai fi analizate.

De asemenea, faţă de soluţia ce urmează a se pronunţa cu privire la recursul pârâţilor, nu se vor examina criticile formulate de recurentul reclamant, acesta urmând a fi respins.

Pentru toate aceste considerente, Curtea va admite recursurile pârâţilor Ministerul Culturii şi Patrimoniului Naţional şi Ministerul Finanţelor Publice împotriva deciziei şi încheierii recurate şi în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (3) C. proc. civ., va modifica Decizia nr. 587 A din 16 noiembrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, decizie îndreptată prin încheierea din camera de consiliu a aceleiaşi instanţe, din 14 decembrie 2009, în sensul respingerii ca nefondat a apelului declarat de reclamant împotriva sentinţei civile nr. 93 din 23 ianuarie 2009 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul M.D. împotriva deciziei nr. 587/A din 16 noiembrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, îndreptată prin încheierea din camera de consiliu din 14 decembrie 2009 a aceleiaşi instanţe.

Admite recursurile declarate de pârâţii Ministerul Culturii şi Patrimoniului Naţional şi Ministerul Finanţelor Publice D.G.F.P. Bucureşti împotriva aceleiaşi decizii şi încheieri.

Modifică Decizia îndreptată, în sensul că respinge ca nefondat, apelul declarat de reclamant împotriva sentinţei civile nr. 93 din 23 ianuarie 2009 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 28 septembrie 2010.

← ICCJ. Decizia nr. 4762/2010. Civil. Exequator (recunoasterea...  ICCJ. Decizia nr. 4760/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs →

Vezi şi alte speţe de drept civil:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 4761/2010. Civil. Pretenţii. Recurs