ICCJ. Decizia nr. 501/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 501/2010
Dosar nr. 4538/3/2007
Şedinţa publică din 29 ianuarie 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV a civilă, reclamantul S.D. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta A.V.A.S., anularea deciziei nr. 18 din 8 iulie 2004 emisă de aceasta şi restituirea în natură a imobilului situat în Bucureşti, compus din teren în suprafaţă de 2387 mp şi 3 corpuri de clădire.
În motivarea contestaţiei, reclamantul a arătat că, împreună cu M.K., P.H. şi D. (născută H.), a formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001, înregistrată la Prefectura municipiului Bucureşti.
Fără a-i invita pe contestatori pentru a-şi susţine cererea, pârâta A.V.A.S. a respins notificarea, ca sancţiune a nedepunerii în termenul prevăzut de lege a actelor doveditoare ale dreptului de proprietate.
Prin sentinţa civilă nr. 1021 din 23 noiembrie 2004, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV a civilă, a respins contestaţia, reţinând în esenţă că sarcina probei dreptului de proprietate şi a calităţii de moştenitor incumbă celui care pretinde dreptul, potrivit art. 1191 C. civ. şi art. 22 din Legea nr. 10/2001.
Or, până la data de 1 iulie 2003, contestatorul nu a depus actele care să ateste dreptul său de proprietate asupra imobilului şi nici actele care să probeze calitatea sa de moştenitor al fostului proprietar.
În acest context, contestatorul nu poate invoca faptul că nu a fost invitat pentru a-şi susţine notificarea, ca motiv al nedepunerii acestor acte în termenul prevăzut de lege, deoarece nimeni nu poate invoca necunoaşterea legii, la dosarul de notificare nefiind depus nici un act de proprietate, deşi solicitanţii si-au asumat chiar prin notificare obligaţia depunerii în termenul legal a actelor doveditoare.
Soluţia tribunalului a fost menţinută de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV a civilă, care, prin Decizia nr. 1506 din 22 noiembrie 2005, a respins apelul reclamantului.
Prin Decizia nr. 6787 din 2 octombrie 2006, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, a admis recursul declarat de contestator, a casat Decizia recurată şi, admiţând apelul, a desfiinţat sentinţa civilă nr. 1021 din 23 noiembrie 2004 a Tribunalului Bucureşti, trimiţând cauza acestei instanţe, pentru rejudecarea fondului acţiunii.
În motivarea soluţiei instanţa de recurs a reţinut că, faţă de dispoziţiile art. 23 din Legea nr. 10/2001 republicată, actele doveditoare ale dreptului de proprietate sau cele care atestă calitatea de moştenitor , precum şi orice alte înscrisuri necesare identificării imobilelor revendicate pot fi depuse până la data soluţionării notificării.
Aceste dispoziţii erau în vigoare la data când instanţa a respins apelul reclamantului, astfel că în cauză se impunea aplicarea textului de lege menţionat.
După casare, dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III a civilă, sub nr. 4538/3/2007.
Prin sentinţa civilă nr. 1508 din 21 octombrie 2008, Tribunalul Bucureşti, secţia a III a civilă, a admis contestaţia, a anulat Decizia nr. 18 din 8 iulie 2007 şi a obligat pârâta A.V.A.S. să emită decizie motivată de restituire prin echivalent pentru imobilul situat în Bucureşti, sector 2.
Pentru a pronunţa această hotărâre, tribunalul a reţinut că din actele depuse de contestator rezultă că autorul său, P.H., a avut în proprietate imobilul situat în Bucureşti, şi, întrucât la data formulării notificării, imobilul se afla în patrimoniul SC E. SA, societate privatizată integral la data apariţiei Legii nr. 10/2001, devin aplicabile dispoziţiile art. 29 din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora măsurile reparatorii se propun de către instituţia publică care a efectuat privatizarea.
Prin Decizia civilă nr. 363 din 29 mai 2009, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV a civilă, a respins apelul declarat de pârâta A.V.A.S., reţinând în esenţă că autorul contestatorului a fost proprietarul imobilului în litigiu, iar identificarea fabricii de dulciuri „P.H.", devenită ulterior SC E. justifică aplicarea dispoziţiilor art. 29 din Legea nr. 10/2001.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta A.V.A.S. care, invocând dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., formulează următoarele critici:
Prima critică vizează greşita aplicare în cauză a dispoziţiilor art. 29 din Legea nr. 10/2001, întrucât contestatorul nu a dovedit calitatea de proprietar exclusiv a antecesorului său, fapt ce exclude aplicarea acestor dispoziţii legale.
Pe de altă parte, contestatorul nu a făcut dovada preluării patrimoniului societăţii naţionalizate de către o societate privatizată de A.V.A.S., astfel că în speţă sunt aplicabile dispoziţiile art. 31 alin. (3) şi nu cele ale art. 29 din Legea nr. 10/2001.
Al doilea motiv de recurs vizează aprecierea eronată făcută de instanţa de fond asupra înscrisurilor depuse la dosar, în sensul că reclamantul nu a dovedit că autorul său a fost proprietar asupra imobilului revendicat, ci doar calitatea de acţionar la P.H. SAR.
În sfârşit, o ultimă critică vizează greşita obligare a A.V.A.S. de a emite decizie motivată de restituire prin echivalent pentru imobilul revendicat, faţă de dispoziţiile art. 29 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora are obligaţia de a propune măsuri reparatorii.
Solicită admiterea recursului şi modificarea deciziei recurate în sensul admiterii apelului pârâtei A.V.A.S., iar pe fond, respingerea contestaţiei.
Analizând hotărârea atacată în limitele criticilor formulate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, urmând a fi respins ca atare, pentru următoarele considerente:
În drept, potrivit art. 27 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 (în redactare iniţială) pentru imobilele preluate cu titlu valabil, evidenţiate în patrimoniul unei societăţi comerciale privatizate cu respectarea dispoziţiilor legale, persoana îndreptăţită are dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent, constând în bunuri ori servicii, acţiuni la societăţi comerciale tranzacţionate pe piaţa de capital sau titluri de valoare nominală folosite exclusiv în procesul de privatizare, corespunzătoare valorii imobilelor solicitate.
Dispoziţia legală menţionată nu era incidentă în cazul în care imobilele erau preluate de stat fără titlu valabil ori dacă societăţile deţinătoare ale bunului nu au fost privatizate în conformitate cu dispoziţiile legale, situaţie în care se putea dispune restituirea în natură.
Dispoziţia art. 27 alin. (1) (devenit, după republicare, art. 29) a fost modificată prin art. I pct. 60 din titlul I al Legii nr. 247/2005, legiuitorul suprimând distincţia referitoare la preluarea imobilelor, cu sau fără titlu valabil, statuând că pentru toate imobilele evidenţiate în patrimoniul unor societăţi comerciale privatizate cu respectarea dispoziţiilor legale, altele decât cele prevăzute la art. 21 alin. (1)-(2), persoanele îndreptăţite au dreptul doar la despăgubiri în condiţiile legii speciale, anume a Legii nr. 247/2005.
Dispoziţia art. I pct. 60 din Titlul I al Legii nr. 247/2005 a fost declarată a fi neconstituţională prin Decizia nr .830 din 8 iulie 2008 a Curţii Constituţionale ( M. Of. nr. 559 din 24 iulie 2008).
În consecinţă, cererile referitoare la imobilele preluate de stat în mod abuziv şi care se află în patrimoniul societăţilor comerciale privatizate, sunt supuse în continuare dispoziţiilor art. 29 (fost art. 27) în redactarea avută anterior modificării prin dispoziţia art. I pct. 60.
În speţa supusă analizei, instanţele de fond au stabilit că imobilul în litigiu a aparţinut autorului reclamantului, iar la data formulării notificării se afla în patrimoniul unei societăţi comerciale privatizate, astfel că, faţă de dispoziţiile art. 29 alin. (3) obligaţia de a propune măsuri reparatorii foştilor proprietari sau moştenitorilor acestora revine instituţiei care a efectuat privatizarea, în speţă A.V.A.S..
În speţă nu sunt incidente dispoziţiile art. 31 din Legea nr. 10/2001, astfel cum susţine recurenta, întrucât autorul reclamantului nu a avut calitatea de acţionar la SAR P.H., ci de proprietar al imobilului revendicat, astfel cum rezultă din actul de vânzare-cumpărare nr. 298 din 05 ianuarie 1921 şi din celelalte înscrisuri depuse la dosarul cauzei.
Prin cel de-al doilea motiv de recurs, se contestă aprecierea făcută de instanţe asupra înscrisurilor depuse la dosar.
Critica vizează deci, greşita interpretare de către instanţă a probelor administrate în cauză, aşa încât ea nu se încadrează în cazul de modificare indicat de recurentă – art. 304 pct. 9 C. proc. civ., care reglementează ipoteza în care hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii
De asemenea, critica nu se încadrează nici în celelalte cazuri de modificare sau casare dintre cele expres şi limitativ prevăzute de art. 304 C. proc. civ. pentru exercitarea controlului judiciar în recurs.
Faţă de actuala configuraţie a art. 304 C. proc. civ. care permite reformarea unei hotărâri în recurs numai pentru motive de nelegalitate, nu şi de netemeinicie, instanţa de recurs nu mai are competenţa de a cenzura situaţia de fapt stabilită prin hotărârea atacată şi de a reevalua în acest scop probele, aşa cum urmăreşte în realitate recurenta A.V.A.S., ci doar de a verifica legalitatea hotărârii prin raportare la situaţia de fapt pe care aceasta o constată.
În ce priveşte ultima critică formulată prin motivele de recurs, aceasta este pur formală întrucât, soluţia instanţelor privind obligarea de a emite dispoziţie motivată de restituire prin echivalent presupune, faţă de dispoziţiile art. 29 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, obligaţia de a propune măsuri reparatorii, ce urmează a fi acordate în condiţiile legii speciale.
Faţă de cele ce preced, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul urmează a fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
IN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta A.V.A.S. împotriva deciziei nr. 363 din 29 mai 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţa publică, astăzi 29 ianuarie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 505/2010. Civil. Pretenţii. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 5/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
