ICCJ. Decizia nr. 5062/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 5062/2010
Dosar nr. 1127/105/2009
Şedinţa publică din 7 octombrie 2010
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 877 din 21 aprilie 2009, Tribunalul Prahova a admis contestaţia, a anulat dispoziţia din 04 februarie 2009, a menţinut dispoziţia din 20 iulie 2005.
Prin Decizia nr. 167 din 28 octombrie 2009, Curtea de Apel Ploieşti, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a respins ca nefondat, apelul pârâtei.
Instanţele anterioare, pentru a pronunţa hotărârile în primă instanţă, respectiv în apel, au avut în vedere următoarele considerente de fapt şi de drept:
Dispoziţia din 20 iulie 2005 a constatat dreptul petiţionarilor de a beneficia de măsurile reparatorii prin echivalent prevăzute de Legea nr. 10/2001, s-a stabilit ca valoare echivalentă pentru imobilul teren imposibil de restituit în natură, suma de 34 699,20 lei.
Potrivit contractului de vânzare-cumpărare transcris din 1949 la Tribunalul Judeţului Prahova, terenul în litigiu a aparţinut autoarei contestatorilor, numita E.B.G.D., şi a fost preluat în stăpânirea statului în baza Decretului nr. 377/1962.
Potrivit C. fam., adoptat în anul 1954, este preeminent principiul comunităţii de bunuri ca regim matrimonial stabilit prin lege şi nu prin convenţie, ceea ce înseamnă că terenul dobândit de autoarea contestatorilor, în timpul căsătoriei acesteia cu B.D., a avut calitatea de bun comun, şi nu de bun propriu.
Potrivit art. 4 din Decretul nr. 32/1954 pentru punerea în aplicare a C. fam., cod ce a abrogat prevederile art. 1223 - 1233 C. civ. ce reglementau convenţiile matrimoniale şi prevederile art. 1233 - 1293 C. civ. ce reglementau regimul dotal şi societatea de achiziţii, bunurile dobândite anterior intrării în vigoare a Codului familiei, în timpul căsătoriei soţilor, devin comune indiferent de data căsătoriei şi oricare ar fi fost regimul lor matrimonial legal sau convenţional de mai înainte.
Analizând certificatul de căsătorie depus la dosarul cauzei, instanţa a reţinut că B.E. şi B.D. erau căsătoriţi la data achiziţionării terenului în litigiu, căsătoria încheindu-se la data de 01 februarie 1931 iar terenul fiind achiziţionat la data de 27 decembrie 1949.
Ca atare, având în vedere dispoziţiile art. 30 C. fam. ce instituie prezumţia comunităţii de bunuri a soţilor, precum şi dispoziţiile art. 4 şi art. 49 din Decretul nr. 32/1954, s-a constatat că imobilul preluat de către stat a aparţinut comunităţii de bunuri a celor doi soţi, nu numai defunctei B.E.
Pe de altă parte, potrivit art. 4 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, succesibilii care după data de 6 martie 1945 nu au acceptat succesiunea, sunt repuşi de drept în termenul de acceptare a succesiunii pentru bunurile ce fac obiectul legii speciale de reparaţie, întrucât cererea de restituire are valoare de acceptare a succesiunii pentru bunurile a căror restituire se solicită.
În aceste condiţii, având în vedere faptul că B.E. a solicitat acordarea măsurilor reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001 pentru întregul teren, atât pentru cota ce i se cuvenea, cât şi pentru cota ce îi revenea defunctului său soţ, rezultă că acesteia îi sunt aplicabile atât dispoziţiile art. 4 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, cât şi art. 4 alin. (2) din aceeaşi lege, potrivit căruia de prevederile legii beneficiază şi moştenitorii legali ai persoanelor fizice îndreptăţite.
În condiţiile în care decesul defunctului B.D. a intervenit la data de 7 noiembrie 1996, conform certificatului de deces ataşat la dosarul cauzei - fila 15, iar cererea de restituire a bunului a fost formulată de către B.E., ulterior, fiind înregistrată la Primăria Municipiului Ploieşti sub nr. 49144/17 octombrie 2001, s-a constatat că aceasta beneficiază de măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, atât în nume propriu, pentru cota devălmaşă ce i se cuvenea din imobilul în litigiu, cât şi în nume de moştenitor al defunctului B.D., pentru cota ce i se cuvenea acestuia.
Faţă de cele arătate anterior, sunt nerelevante menţiunile certificatului de moştenitor din 2005, potrivit căruia singura moştenitorare a defunctei B.E. este C.A., câtă vreme potrivit certificatului de moştenitor din 2005, moştenitori ai defunctului B.D. sunt şi contestatorii B.R., M.M.S. şi C.A. Chiar dacă în cuprinsul acestui din urmă certificat de moştenitor se menţionează că ar fi străină de succesiune prin neacceptare, conform art. 700 C. civ., B.E., soţia postdecedată a defunctului B.D., s-a constatat că dispoziţiile legii speciale, respectiv art. 4 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 derogă de la dispoziţiile generale ale C. civ. şi chiar în cazul în care un moştenitor nu ar fi acceptat sau ar fi renunţat la moştenirea defunctului, proprietar al imobilului preluat de către stat, cererea de restituire a bunului are valoare de acceptare a succesiunii pentru acesta, astfel încât menţiunea sus arătată nu are relevanţă în prezenta cauză.
Pe de altă parte, este corectă şi concluzia instanţei de fond, potrivit căreia dispoziţia din 2005 nu a fost contestată în termenul de 30 de zile prevăzut de Legea nr. 10/2001, nu s-a solicitat desfiinţarea acesteia în justiţie, astfel încât aceasta a intrat în circuitul civil, producând efecte juridice în sensul dovedirii dreptului autoarei contestatorilor, atât în nume propriu, cât şi ca moştenitoare a defunctului B.D. de a beneficia de măsurile reparatorii pentru întregul imobil şi în aceste condiţii, dispoziţia din 2005 nu mai putea fi revocată pe cale administrativă, ci doar pe cale judecătorească.
Împotriva deciziei instanţei de apel au formulat cerere de recurs la data de 26 noiembrie 2009, pârâţii Primăria Municipiului Ploieşti şi Primarul Municipiului Ploieşti, prin care au criticat-o pentru nelegalitate sub următoarele aspect:
Hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii - art. 304 pct. 9 C. proc. civ. - după emiterea primei dispoziţii conform căreia Comisia Locală de aplicare a Legii nr. 10/2001 a constatat dreptul defunctei B.E. de a beneficia de măsuri reparatorii prin echivalent, avându-i ca moştenitori pe cei trei contestatori, dosarul de notificare a fost trimis la A.N.R.P. Dosarul a fost returnat în vederea reanalizării calităţii de moştenitori a contestatorilor, arătând că singura persoană îndreptăţită dintre cei trei contestatori este C.E., conform certificatului de moştenitor din 24 ianuarie 2005, defuncta B.E. fiind singura persoană care a formulat notificare.
În mod greşit instanţa de apel a reţinut că defuncta B.E. ar avea calitatea de moştenitoare de pe urma defunctului B.D., şi că, implicit,cei trei contestatori sunt persoane îndreptăţite.
Aşa cum reiese din certificatul de moştenitor nr. 44 din data de 24 ianuarie 2005, întocmit de pe urma defunctei B.E., singura persoană care a acceptat succesiunea este contestatoarea C.A., pe când contestatorii B.R. şi M.M.S. nu au acceptat succesiunea.
Analizând cererea de recurs din perspectiva criticilor formulate, Înalta Curte o apreciază ca fiind nefondată, pentru considerentele ce urmează;
Cu prioritate, faţă de conţinutul explicit al expunerii de motive a cererii de recurs, redat anterior, se impune ca analiza criticilor de nelegalitate în calea extraordinară de atac a recursului să fie precedată de consideraţii preliminare privind cauza recursului, după cum urmează:
În calea extraordinară de atac a recursului, criticile ce pot fi formulate de partea recurentă nu pot viza decât ipotezele prevăzute de art. 304 C. proc. civ., care concretizează aspecte de nelegalitate în legătură cu hotărârea atacată (aspecte de ordin procedural şi/sau substanţial).
Scopul acestei căi de atac este, esenţialmente, de control al legalităţii hotărârii atacate cu recurs, ceea ce înseamnă că orice susţinere care relevă pretinse erori ale instanţei de apel în aprecierea probelor administrate în cauză - sub toate aspectele susţinute de recurenţii-pârâţi cu privire la valorizarea în probaţiune a înscrisurilor administrate de părţi (certificatele de moştenitor) - istoricul cauzei pendinte, returnarea dosarului de la A.N.R.P., cu recomandarea de reanalizare a calităţii de moştenitori a contestatorilor, toate cu consecinţe directe în planul configurării/reconfigurării situaţiei de fapt a dosarului pendinte, excede analizei instanţei de recurs.
Instanţele anterioare au prezentat în mod corect întreaga situaţie de fapt a dosarului pendinte, expunând în mod concret şi considerentele legale pentru care au ajuns la soluţia pronunţată în primă instanţă, respectiv, în apel, pe fondul raportului juridic litigios.
Noua formulare a textului art. 304 C. proc. civ. accentuează caracterul nondevolutiv al căii extraordinare de atac a recursului, tocmai pentru faptul că părţile au beneficiat de o judecată în primă instanţă şi una în apel (ambele judecăţi de fond), finalizată prin configurarea situaţiei de fapt a dosarului pendinte şi cu o rezolvare judiciară definitivă a conflictului existent între părţile cu interese contrare.
O situaţie de nelegalitate, în esenţă, pentru a fi analizată în recurs trebuie susţinută prin invocarea expresă a textului de lege încălcat sau aplicat greşit la situaţia de fapt pe deplin stabilită în faţa instanţelor anterioare.
Cu aceste precizări, Înalta Curte va răspunde punctual singurei critici de nelegalitate invocate prin cererea de recurs, respectiv cea referitoare la interpretarea şi aplicarea la speţă a art. 4 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 10/2001.
În condiţiile în care autoarea contestatorilor, B.E., a solicitat acordarea măsurilor reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001 pentru întregul teren, atât pentru cota ce i se cuvenea, cât şi pentru cota ce îi revenea defunctului său soţ, s-a apreciat în mod corect că această situaţie de fapt poate fi valorificată din perspectiva art. 4 alin. (2) - potrivit căruia de prevederile legii beneficiază şi moştenitorii legali ai persoanelor fizice îndreptăţite - respectiv art. 4 alin. (3) - succesibilii care după data de 6 martie 1945 nu au acceptat succesiunea, sunt repuşi de drept în termenul de acceptare a succesiunii pentru bunurile ce fac obiectul legii speciale de reparaţie, întrucât cererea de restituire are valoare de acceptare a succesiunii pentru bunurile a căror restituire se solicită.
Pe de altă parte, recurenţii-pârâţi nu-şi pot justifica interesul de a clarifica situaţia patrimonială a moştenitorilor foştilor proprietari ai imobilului în litigiu şi a cotelor acestora, în condiţiile în care s-a dovedit decesul celor doi foşti proprietari ai imobilului, actele juridice de dezbatere a moştenirilor, faptul că unul dintre moştenitori a beneficiat de instituţia repunerii în termenul de acceptare a moştenirii prin formularea şi depunerea notificării, şi în condiţiile în care legea specială prevede în mod explicit - art. 4 alin. (4) - că de cotele moştenitorilor legali sau testamentari care nu au urmat procedura prevăzută de lege profită ceilalţi moştenitori ai persoanei îndreptăţite.
Nu în ultimul rând, poate fi luat în considerare inclusiv argumentul conform căruia câtă vreme dispoziţia din 2005 nu a fost contestată în termenul de 30 de zile prevăzut de Legea nr. 10/2001, aceasta a intrat în circuitul civil, producând efectele juridice specifice, în sensul dovedirii dreptului autoarei contestatorilor, atât în nume propriu, cât şi în calitate de moştenitoare a defunctului B.D. de a beneficia de măsurile reparatorii prevăzute de legea specială.
Pentru toate aceste considerente de fapt şi de drept, pe temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul Primăriei municipiului Ploieşti şi al Primarului municipiului Ploieşti.
În conformitate cu dispoziţiile art. 274 C. proc. civ., recurenţii Primăria municipiului Ploieşti şi Primarul municipiului Ploieşti vor fi obligaţi la plata sumei de 2.000 lei, reprezentând cheltuieli de judecată, către intimatul B.R.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de Primăria municipiului Ploieşti şi Primarul municipiului Ploieşti împotriva Deciziei nr. 167 din 28 octombrie 2009 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Obligă recurenţii Primăria municipiului Ploieşti şi Primarul municipiului Ploieşti la plata sumei de 2.000 lei, reprezentând cheltuieli de judecată, către intimatul B.R.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 7 octombrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5057/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 5070/2010. Civil. Fond funciar. Recurs → |
|---|
