ICCJ. Decizia nr. 5067/2010. Civil. Reparare prejudicii erori judiciare. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 5067/2010
Dosar nr. 465/1/2010
Şedinţa publică din 7 octombrie 2010
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la Tribunalul Hunedoara în 29 februarie 2008, intitulată acţiune în regres, reclamantul A.R. a chemat în judecată Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice Bucureşti, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se constate nulitatea absolută a înscrierii operate în cartea sa de muncă la poziţia nr. 7, unde, contrar evidenţei, este înscrisă menţiunea - încetarea activităţii pentru motivul satisfacerii stagiului militar şi înscrierea motivului real, respectiv acela de a fi executat pedeapsa de 1 an şi 10 luni închisoare în perioada 26 februarie 1971 - 14 septembrie 1973, incluzând perioada procesului şi perioada în care i-a fost interzisă angajarea; să i se recalculeze pensia pentru munca depusă şi limita de vârstă, conform noii menţiuni din cartea de muncă; să fie scutit de plata impozitului; să se facă aplicarea deciziei din 11 iulie 2006 a CEDO şi să i se acorde despăgubiri în valoare de 200.000 Euro, conform prevederilor art. 504, art. 505, art. 506 C. proc. pen.; să i se acorde calitatea de luptător în rezistenţa anticomunistă, conform art. 1 alin. (1) din Legea nr. 173 din 16 mai 2006.
In motivare, reclamantul a arătat că, urmare a convingerilor sale religioase, a fost condamnat la 4 ani închisoare, din care a executat 1 an şi 10 luni, însă în cartea de muncă s-a operat la punctul 7 - încetarea activităţii pentru satisfacerea serviciului militar; că a fost pe rând încarcerat la penitenciarul din Timişoara, Aiud, Piteşti, Tulcea iar după ce a revenit acasă nu a avut voie să se angajeze o perioadă de aproximativ 6 luni.
Prin sentinţa civilă nr. 120/2008, Tribunalul Hunedoara, secţia civilă, a respins acţiunea.
Prin Decizia civilă nr. 214/A/2008, Curtea de Apel Alba Iulia a admis apelul declarat de reclamant, a desfiinţat sentinţa atacată şi trimisă cauza Tribunalului Hunedoara - pentru rejudecare, cu indicaţia de a se verifica competenţa materială de soluţionare a fiecărui capăt de cerere.
În rejudecare, acţiunea a fost precizată în sensul că reclamantul A.R. a solicitat, în contradictoriu şi cu D.M.P.S. Hunedoara, ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se constate nulitatea absolută a înscrierii din cartea de muncă de la poziţia nr. 7, unde, contrar evidenţei, este trecută menţiunea că şi-a încetat activitatea din cauza satisfacerii stagiului militar şi înlocuirea acestei înscrieri cu menţiunea că a executat o pedeapsă privativă de libertate, conform sentinţei penale nr. 142 din 22 aprilie 1971, pedeapsă din care a executat 1 an şi 10 luni, de la 26 februarie 1971 la 14 septembrie 1973, perioadă în care este inclusă şi durata dezbaterii procesului, precum şi perioada în care nu a avut voie să se angajeze; să i se recalculeze pensia pentru munca depusă şi limita de vârstă, conform noii menţiuni din cartea de muncă şi să i se considere continuitatea în muncă toată perioada în care a fost încarcerat; să se facă aplicarea deciziei din 11 iulie 2006 a Curţii Europene a Drepturilor Omului; să i se acorde despăgubiri în valoare de 200.000 Euro, conform prevederilor art. 504, art. 505, art. 506 C. proc. pen. şi să i se acorde calitatea de luptător în rezistenţa anticomunistă, conform art. 1 alin. (1) din Legea nr. 173 din 16 mai 2006.
Reclamantul a menţinut, în esenţă, motivele invocate odată cu formularea acţiunii în primul ciclu procesual la Tribunalul Hunedoara.
În drept, a invocat prevederile art. 504, art. 505, art. 506 C. proc. pen., Decizia C.E.D.O. din 11 iulie 2006, Legea nr. 173/2006, Legea nr. 19/2000.
Prin sentinţa civilă nr. 133 din 15 mai 2009, Tribunalul Hunedoara, secţia civilă, a dispus disjungerea capătului din precizarea de acţiune formulată de reclamantul A.R. de la punctul „a" şi a declinat competenţa de soluţionare în favoarea Judecătoriei Deva, iar a capătului de cerere de la punctul „b" - Tribunalului Hunedoara, secţia litigii de muncă, în contradictoriu cu pârâta D.M.P.S. Hunedoara; a respins, ca inadmisibil, capătul de cerere de la punctul „d" din precizarea de acţiune şi a respins capătul de cerere privind punctul „c" din precizarea de acţiune, formulată de reclamant în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Economiei şi Finanţelor reprezentat de D.G.F.P Hunedoara.
S-a reţinut, în considerentele hotărârii, că prin sentinţa penală nr. 142 din 22 aprilie 1971 pronunţată de Tribunalul Militar Cluj, în dosar nr. 117/1971, reclamantul A.R. a fost condamnat la 4 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de neprezentare la încorporare.
În motivarea acestei hotărârii judecătoreşti s-a reţinut că, după ce i s-au întocmit formele de încorporare, reclamantul a refuzat satisfacerea stagiului militar, susţinând că nu-i permite credinţa „Martorii lui Iehova", din care făcea parte.
Reclamantul nu a făcut dovada îndeplinirii condiţiilor impuse de art. 504 alin. (3) C. proc. pen., astfel că a fost respins capătul de cerere referitor la despăgubiri.
In ce priveşte Decizia CEDO invocată de reclamant, în sprijinul capătului 3 din precizarea de acţiune, aceasta nu poate constitui precedent judiciar, în condiţiile în care Curtea nu a statuat în drept asupra problemei litigioase, limitându-se a lua act de înţelegerea intervenită între reclamanţi şi Guvernul Român.
Punctul „a" din precizarea de acţiune s-a constatat a fi de competenţa Judecătoriei Deva, potrivit prevederilor art. 8 din Legea nr. 92/1976, unde se prevede că rectificarea din oficiu a înscrierilor precum şi refuzul de a înscrie în carnetul de muncă unele date rezultând din acte sau de a efectua rectificările unor înscrieri, se comunică celui în cauză în scris şi motivat în termen de 15 zile de la data luării măsurii, iar împotriva acestei măsuri titularul carnetului de muncă poate face plângere la judecătorie.
În ceea ce priveşte punctul „b" din precizarea de acţiune s-a constata că revine spre competentă soluţionare Secţiei de litigii de muncă a Tribunalului Hunedoara, în temeiul art. 155 din Legea nr. 19/2000.
Solicitarea de la punctul „d" din precizarea de acţiune a fost respinsă ca inadmisibilă, faţă de prevederile art. 1 din Legea nr. 173/2006, pentru modificarea şi completarea OUG nr. 214/1999, privind acordarea calităţii de luptător în rezistenţa anticomunistă persoanelor condamnate pentru infracţiuni săvârşite din motive politice, persoanelor împotriva cărora au fost dispuse, din motive politice, măsuri administrative abuzive, precum şi persoanelor care au participat la acţiuni de împotrivire cu arme şi de răsturnare prin forţă a regimului comunist instaurat în România, potrivit căruia, constatarea calităţii de luptător în rezistenţa anticomunistă se stabileşte de Comisia pentru acordarea calităţii de luptător în rezistenţa anticomunistă, într-un termen expres prevăzut de lege.
Prin Decizia civilă nr. 147/A din 15 octombrie 2009, Curtea de Apel Alba Iulia, secţia civilă, a respins apelul declarat de reclamantul A.R., reţinând că Tribunalul Hunedoara a stabilit în mod corect, în funcţie de solicitările formulate de reclamant, competenţa de soluţionare a capătului de cerere care vizează înscrierea în cartea de muncă a unor menţiuni în favoarea Judecătoriei Deva, potrivit prevederilor art. 8 din Decretul nr. 92/1976 şi că a stabilit corect competenţa de soluţionare a cererii de recalculare a pensiei pentru muncă depusă şi limită de vârstă, în favoarea Tribunalului Hunedoara, secţia litigii de muncă. De altfel, apelantul nici nu a contestat stabilirea corectă a competenţei materiale de soluţionare a acestor petite, însă a cerut reunirea celor două petite şi soluţionarea lor de Tribunalul Hunedoara ca instanţă de fond, prin prorogare legală de competenţă, solicitare ce poate fi formulată la instanţa căreia i-a fost trimisă cauza spre soluţionare, respectiv Judecătoriei Deva, şi care este abilitată împreună cu Tribunalul Hunedoara, să stabilească dacă se impune şi pot fi reunite cele două cauze, spre a fi soluţionate împreună.
În ceea ce priveşte hotărârea dată de instanţa de fond la pct. „c", Curtea a constatat că hotărârea este legală, întrucât Decizia C.E.D.O. nu poate fi considerată în acest caz izvor de drept, pentru că nu a tranşat o problemă de drept, ci a luat doar act de înţelegerea intervenită între Guvernul României şi reclamanţi, iar pe de altă parte nu este de natură a repune în termen reclamantul din cauza de faţă.
Potrivit art. 504 alin. (1) C. proc. pen., are drept la repararea de către stat a pagubei suferite, persoana care a fost condamnată definitiv însă, în urma rejudecării cauzei, a fost pronunţată o hotărâre definitivă de achitare.
Reclamantul a fost condamnat definitiv însă cauza sa nu s-a rejudecat şi nu este în posesia unei hotărâri definitive de achitare. Doar în situaţia în care ar exista o asemenea hotărâre s-ar putea pune în discuţie, termenul în care să fie formulată o acţiune în regres. Cum această condiţie nu este îndeplinită, hotărârea instanţei de fond este legală şi temeinică.
Instanţa de fond a respins, aşa cum s-a arătat, capătul „d" din precizarea de acţiune ca inadmisibil, însă apelantul a formulat ca motiv de apel tardivitatea, invocând repunerea în termen faţă de Decizia C.E.D.O.
S-a constatat că acest motiv de apel nu are nicio legătură cu motivarea instanţei şi deci nu a fost analizat. Din oficiu, instanţa de apel a verificat şi această dispoziţie din sentinţa atacată şi a constatat că este legală, şi că reclamantul trebuia să se adreseze cu o cerere Comisiei pentru acordarea calităţii de luptător în rezistenţa anticomunistă pentru dobândirea unei asemenea calităţi, faţă de prevederile art. 1 din Legea nr. 173/2006 de modificare şi completare a OUG nr. 214/1999.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul A.R., iar în dezvoltarea criticilor formulate a arătat că art. 46 din C.E.D.O. prevede că „Înaltele părţi contractante se angajează să se conformeze hotărârilor definitive ale Curţii în litigiile în care ele sunt părţi", iar Decizia invocată de reclamant, dată de C.E.D.O. şi publicată la 11 iulie 2006, conţine următoarele aspecte: „Guvernul se obligă să plătească, conform legii, sumele acordate de instanţele interne cu titlu de daune morale şi materiale şi să retragă toate apelurile formulate până la această dată sau orice apeluri ce ar putea fi formulate ulterior împotriva hotărârilor instanţelor interne ce acordau aceste daune"; că, dacă se respectă principiul constituţional care prevede că legile cu vocaţie internaţională au prioritate faţă de cele interne, prin aplicarea coroborată a tuturor aspectelor invocate, reclamantul are pe deplin accesul şi dreptul de a i se acorda despăgubiri morale şi materiale, şi că Decizia recurată motivează respingerea apelului prin aceea că nu există hotărâre definitivă de achitare.
Or, s-a dovedit, că în speţă sunt incidente prevederile art. 504 C. proc. pen., deoarece fapta prevăzută de art. 354 C. pen. a fost dezincriminată.
Se mai arată, că, într-un caz similar, Cosma Vasile versus Statul Român, Curtea de Apel Timişoara a obligat Statul Român la plata sumei de 300.000 Euro, astfel că potrivit art. 6 din C.E.D.O. trebuie să i se garanteze egalitatea de şanse în faţa instanţei.
De asemenea, cu privire la punctul „d" din precizarea de acţiune, arată că Legea nr. 173/2006 a intrat în vigoare la 16 noiembrie 2006, iar sub aspectul procedurii de constatare a calităţii de luptător în rezistenţa anticomunistă, art. II din această lege conţine o prevedere neconstituţională.
Mai mult, Decizia C.E.D.O. invocată în speţă, se poate considera că îl repune pe reclamant în termenul prevăzut de art. II din Legea nr. 173/2006, de 6 luni de formulare a cererii pentru constatarea calităţii de luptător în rezistenţă anticomunistă.
Or, a se adresa instituţiilor administrative presupune minimă cenzură, însă ştiind că nu mai este în termen, în primul rând a solicitat repunerea în termen, iar, apoi, analizarea cazului său.
Reclamantul A.R. a invocat şi separat neconstituţionalitatea art. II din Legea nr. 173/2006, în raport de prevederile „art. 46 din C.E.D.O. coroborat cu conţinutul deciziei C.E.D.O. din 11 iulie 2006 şi art. 6 din C.E.D.O.", însă în şedinţa publică din 7 octombrie 2010, reprezentantul recurentului-reclamant a învederat „că nu înţelege să mai susţină excepţia de neconstituţionalitate a art. II din Legea nr. 173/2006", situaţie în care aceasta nu va mai fi analizată.
Examinând Decizia în limita criticilor formulate, ce permit încadrarea în art. 304 pct. 9 C. proc. civ., instanţa constată recursul nefondat, pentru următoarele considerente:
Aşa cum a arătat reclamantul, prin Decizia din 11 iulie 2006, C.E.D.O. a constatat, printre altele, că „Guvernul se obligă să plătească, conform legii, sumele acordate de instanţele interne cu titlul de daune morale şi materiale şi să retragă toate apelurile formulate până la această dată sau orice apeluri ar putea fi formulate ulterior împotriva hotărârilor instanţelor interne ce acordau aceste daune".
Această decizie nu constituie precedent judiciar şi nu a statuat în drept asupra problemei litigioase, limitându-se a lua act de înţelegerea intervenită între reclamanţi şi Guvernul Român, aşa cum legal a reţinut instanţa de apel, pe de o parte, iar, pe de altă parte, această decizie ia act de înţelegerea intervenită între reclamanţi şi Guvernul României de a plăti, conform legii, „sumele acordate de instanţele interne cu titlu de daune morale şi materiale", ceea ce nu este cazul în speţă, întrucât reclamantul nu se poate prevala de o hotărâre pronunţată de către instanţele interne prin care să i se fi acordat daune materiale şi morale, pentru repararea pagubei suferite prin condamnarea sa.
În ceea ce priveşte critica potrivit căreia, în speţă, greşit s-a reţinut că nu există o hotărâre de achitare pentru a deveni incidente prevederile art. 504 C. proc. pen., deoarece este îndreptăţit la despăgubiri materiale şi morale pentru că fapta prevăzută de art. 354 C. pen. a fost dezincriminată, este, de asemenea, nefondată.
Astfel, potrivit art. 504 C. proc. pen..
1. - Persoana care a fost condamnată definitiv are dreptul la repararea de către stat a pagubei suferite, dacă în urma rejudecării cauzei s-a pronunţat o hotărâre definitivă de achitare;
2. - Are dreptul la reparare şi persoana care, în cursul procesului penal, a fost privată de libertate ori căreia i s-a restrâns libertatea, în mod nelegal.
3. - Privarea sau restrângerea de libertate în mod nelegal trebuie stabilită, după caz, prin ordonanţă a procurorului de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin ordonanţă a procurorului de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale pentru cauza prevăzută de art. 10 alin. (1) lit. j), ori prin hotărârea instanţei de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin hotărâre definitivă de achitare sau prin hotărâre definitivă de încetare a procesului penal pentru cauza prevăzută în art. 10 alin. (1) lit. j).
4. - Are drept la repararea pagubei suferite şi persoana care a fost privată de libertate după ce a intervenit prescripţia, amnistia sau dezincriminarea faptei.
Prin urmare, recurentul-reclamant, faţă de conţinutul acestui text de lege, susţine că „fapta pentru care a fost condamnat prevăzută de art. 354 C. pen. a fost dezincriminată", astfel că este îndreptăţit la repararea pagubei suferite prin condamnarea sa la pedeapsa închisorii.
Potrivit art. 504 alin. (4) C. proc. pen., pentru ca reclamantul să aibă dreptul la repararea de către stat a pagubei suferite, pentru condamnarea sa, trebuia ca fapta reţinută în sarcina acestuia, prevăzută de art. 354 C. pen., să fi fost dezincriminată la momentul condamnării sale în anul 1971, prin sentinţa penală nr. 142 din 22 aprilie 1971 pronunţată de Tribunalul Militar Cluj. Or, această faptă nu era dezincriminată la momentul condamnării inculpatului, astfel că, în speţă, nu sunt incidente prevederile art. 504 alin. (4) C. proc. pen.
Prin urmare, câtă vreme reclamantul nu face dovada că în speţă sunt incidente prevederile art. 504 C. proc. pen., Statul Român nu poate fi obligat la despăgubiri către acesta, pentru privarea sa de libertate în perioada 26 februarie 1971 – 14 septembrie 1973, în baza sentinţei penale nr. 142 din 22 aprilie 1971 pronunţată de Tribunalul Militar Cluj, susţinerea acestuia că, faţă de o altă decizie de speţă, nu i se garantează egalitatea de şanse în faţa instanţei, potrivit art. 6 din C.E.D.O., este neîntemeiată.
Şi celelalte critici formulate de recurentul-reclamant sunt nefondate, deoarece Decizia C.E.D.O. nu l-a repus în termenul de a solicita constatarea calităţii de luptător în rezistenţa anticomunistă, reglementată de art. II din Legea nr. 173/2006, pe de o parte, iar, pe de altă parte, această procedură se desfăşoară numai în faţa Comisiei pentru acordarea calităţii de luptător în rezistenţa anticomunistă, faţă de prevederile art. I din Legea nr. 173/2006, de modificare şi completare a OUG nr. 214/1999.
Pentru considerentele expuse, instanţa, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de reclamantul A.R.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A.R. împotriva deciziei nr. 147/A din 15 octombrie 2009 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 7 octombrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5065/2010. Civil. Revendicare imobiliară.... | ICCJ. Decizia nr. 5064/2010. Civil. Revendicare imobiliară.... → |
|---|
