ICCJ. Decizia nr. 5145/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 5145/2010
Dosar nr. 19587/3/2008
Şedinţa publică din 12 octombrie 2010
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, reclamanta L.M. a chemat în judecată pârâtul Primăria municipiului Bucureşti, prin Primar General solicitând instanţei pronunţarea unei hotărâri prin care să se constate refuzul nejustificat al pârâtului de a-i soluţiona cererea de restituire în echivalent a apartamentului nr. 5 situat în Bucureşti, sector 3 şi să se stabilească, în baza unei expertize de specialitate, întinderea despăgubirilor ce se cuvin reclamantei pentru acest apartament.
În motivarea acţiunii, reclamantă a arătat că, după apariţia Legii nr. 10/2001, în calitate de unică succesoare a soţului său, a notificat Primăria Municipiului Bucureşti în vederea restituirii apartamentului, cererea sa rămânând însă nesoluţionată.
Prin sentinţa civilă nr. 243 din 16 februarie 2007, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a respins primul capăt de cerere din acţiunea reclamantei ca inadmisibil şi cel de-al doilea capăt de cerere ca fiind îndreptat împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.
Apelul declarat de reclamantă împotriva acestei hotărâri a fost admis prin Decizia civilă nr. 803 din 04 decembrie 2007, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, s-a desfiinţat sentinţa instanţei de fond şi s-a trimis cauza spre rejudecare Tribunalului Bucureşti.
Pentru a dispune astfel, instanţa de apel a reţinut că instanţa de fond, sesizată de reclamantă cu acţiunea bazată pe refuzul persoanei juridice notificate de a emite decizie sau dispoziţie asupra notificării, este competentă să examineze şi fondul cauzei, administrând probele necesare şi dispunând admiterea sau respingerea cererii de acordare de măsuri reparatorii, după caz.
În ceea ce priveşte calitatea procesuală pasivă a intimatului–pârât, instanţa de apel a apreciat că, atâta vreme cât ne aflăm în prezenţa unei acţiuni bazată pe refuzul persoanei juridice notificate de a emite Decizia sau dispoziţia asupra notificării, calitatea procesuală pasivă aparţine unităţii deţinătoare a imobilului revendicat, chiar şi în situaţia în care imobilul nu poate fi restituit în natură.
În fond după desfiinţare, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a pronunţat sentinţa civilă nr. 379 din 17 martie 2009 prin care a admis acţiunea reclamantei şi a fost obligat pârâtul să acorde acesteia măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul situat în Bucureşti, sector 3, în cuantum de 186.085 Euro, în echivalent în lei la data efectuării plăţii.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că apartamentul solicitat prin notificare a fost proprietatea soţului reclamantei şi a fost trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr. 111/1951, act normativ ce nu reprezintă titlu valabil pentru stat conform dispoziţiilor art. 2 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 10/2001.
În condiţiile în care reclamanta, în calitate de unică succesoare a fostului său soţ, a notificat în termen legal Primăria Municipiului Bucureşti în vederea restituirii imobilului în natură sau prin echivalent, iar din probele administrate a rezultat că apartamentul solicitat prin notificare a fost înstrăinat în baza Legii nr. 112/1995, instanţa de fond a considerat că aceasta este îndreptăţită să primească conform Legii nr. 10/2001 despăgubiri prin echivalent pentru apartamentul preluat abuziv de stat, în cuantumul stabilit prin raportul de expertiză efectuat în cauză.
Apelul declarat de Primăria Municipiului Bucureşti, prin Primar General împotriva sentinţei civile nr. 379 din 17 martie 2009 a fost respins ca nefondat prin Decizia nr. 500/A din 19 octombrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de apel a reţinut următoarele:
Absenţa răspunsului pârâtului, în calitate de unitate deţinătoare, echivalează cu refuzul restituirii imobilului iar reclamanta, în calitate de titular al notificării, se putea adresa instanţei de judecată pentru cenzurarea acestui refuz, astfel cum s-a statut cu putere obligatorie prin Decizia nr. XX pronunţată la 19 martie 2007 de instanţa supremă în recurs în interesul legii.
Prin aceiaşi decizie obligatorie s-a statuat că într-o astfel de situaţie cererea echivalează cu o contestaţie împotriva soluţiei tacite de respingere a notificării, iar instanţa de judecată este competentă să soluţioneze pe fond pricina.
În raport de această decizie şi de motivarea acţiunii reclamantei, în care se invoca refuzul abuziv al apelantului pârât de a-i soluţiona notificarea, instanţa de fond nu numai că putea, dar era chiar obligată să soluţioneze pe fond cererea de restituire, criticile formulate în acest sens de către pârât prin care se susţine competenţa sa exclusivă de a soluţiona cererea de restituire şi faptul că instanţa de fond putea cel mult să oblige unitatea deţinătoare la soluţionarea notificării fiind nefondate.
Instanţa de apel a reţinut că nefondată este şi critica prin care se susţine că instanţa de fond ar fi încălcat dispoziţiile deciziei civile nr. 52/2007 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, tot în recurs în interesul legii, atunci când a obligat apelantul pârât la plata de despăgubiri, deşi notificarea a fost soluţionată după intrarea în vigoare a Legii nr. 247/2005.
În cauză, nefiind vorba de o notificare soluţionată după intrarea în vigoare a Legii nr. 247/1995, în mod corect instanţa de fond a apreciat că nu sunt incidente în cauză dispoziţiile acestei legi, iar despăgubirile cuvenite reclamantei, în calitate de persoană îndreptăţită la restituire, urmează a fi acordate de pârât în calitate de unitate deţinătoare care a înstrăinat imobilul conform Legii nr. 112/1995.
De altfel, calitatea procesuală pasivă a apelantei pârâte a fost reţinută şi în Decizia civilă nr. 803 din 04 decembrie 2007 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV a civilă, care, nefiind atacată de părţi, a intrat în puterea lucrului judecat.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs Municipiul Bucureşti, prin Primar General, invocând motivul de nelegalitate prevăzut de dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În motivarea recursului, pârâtul a invocat puterea de lucru judecat în ceea ce priveşte pretenţiile reclamantei, arătând că prin sentinţa civilă nr. 539 din 28 mai 2004 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, devenită irevocabilă, Municipiul Bucureşti a fost obligat la acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul în litigiu, prin titluri de valoare nominală folosite exclusiv în procesul de privatizare, în cuantum de 843.000 lei.
Mai susţine că reclamanta îşi exercită drepturile procesuale cu rea credinţă, prezenta acţiune reprezentând un abuz de drept al acesteia, în condiţiile în care a mai promovat anterior o acţiune împotriva pârâtului cu privire la acelaşi imobil, soluţionată în mod irevocabil.
Analizând criticile formulate prin prisma motivelor de nelegalitate invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârât este nefondat pentru considerentele ce succed.
Prin acţiunea înregistrată sub nr. 5791 din 15 august 2002 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, reclamanta L.M. a chemat în judecată Municipiul Bucureşti, prin Primar General şi Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, solicitând obligarea acestora la restituirea în natură a apartamentului situat în Bucureşti, sector 3, precum şi anularea eventualului contract de vânzare-cumpărare a apartamentului. În subsidiar, a solicitat obligarea pârâţilor la plata valorii apartamentului.
Prin sentinţa civilă nr. 539 din 28 mai 2004 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, devenită irevocabilă, pârâţii au fost obligaţi la acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul în litigiu, prin titluri de valoare nominală folosite exclusiv în procesul de privatizare, în cuantum de 843.000 lei.
Au fost respinse capetele de cerere privind restituirea în natură şi anularea contractelor de vânzare-cumpărare ca nefondate.
Prin prezenta acţiune, înregistrată la data 16 noiembrie 2006 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, reclamanta L.M. a chemat în judecată pârâtul Primăria municipiului Bucureşti, prin Primar General solicitând instanţei pronunţarea unei hotărâri prin care să se constate refuzul nejustificat al pârâtului de a-i soluţiona cererea de restituire în echivalent a apartamentului nr. 5 situat în Bucureşti, sector 3 şi să se stabilească, în baza unei expertize de specialitate, întinderea despăgubirilor ce se cuvin reclamantei pentru acest apartament.
Potrivit art. 1201 C. civ., există lucru judecat atunci când a doua cerere de chemare în judecată are acelaşi obiect, este întemeiată pe aceeaşi cauză şi între aceleaşi părţi, făcută de ele şi împotriva lor în aceeaşi calitate.
Din interpretarea dispoziţiilor acestui text de lege, rezultă că pentru a exista lucru judecat dedus din hotărârea pronunţată într-un proces anterior trebuie să existe tripla identitate cerută între cele două procese : de părţi, de obiect şi cauză.
Se constată că cererea ce face obiectul prezentului litigiu privind acordarea de despăgubiri pentru imobilul revendicat, între aceleaşi părţi şi pentru aceeaşi cauză şi având acelaşi obiect, s-a constituit în capăt de cerere în procesul ce a făcut obiectul dosarului nr. 5791 din 15 august 2002 aflat pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, soluţionat prin sentinţa civilă nr. 539 din 28 mai 2004, rămasă irevocabilă prin Decizia nr. 615 din 06 aprilie 2005 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Este evident astfel că, în cauză, este întrunită condiţia triplei identităţi de părţi, obiect şi cauză conform art. 1201 C. civ., chiar dacă prin prima acţiune reclamanta a invocat şi alte temeiuri de drept (art. 480 C. civ.), întrucât ceea ce interesează sub aspectul autorităţii de lucru judecat este cauza raportului juridic pus în discuţia (causa debendi), iar nu cauza acţiunii civile în ansamblul ei (causa petendi).
Scopul final urmărit de reclamantă este acelaşi în ambele acţiuni – acordarea de măsuri reparatorii pentru imobilul în litigiu -, soluţia dată de instanţă primei cereri având putere de lucru judecat într-o nouă acţiune, în care se încearcă valorificarea aceluiaşi drept.
În consecinţă, Înalta Curte va reţine că în cauză operează autoritatea de lucru judecat, fiind incidente dispoziţiile art. 1201 C. civ. şi art. 166 C. proc. civ.
Având în vedere aceste considerente, precum şi dispoziţiile art. 314 C. proc. civ., se va admite recursul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti prin primar general împotriva deciziei nr. 500/A din 19 octombrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi familie, se va casa Decizia atacată, precum şi sentinţa nr. 379 din 17 martie 2009 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă şi, pe fond, se va respinge acţiunea formulată de reclamanta L.M. pentru autoritatea de lucru judecat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti prin primar general împotriva deciziei nr. 500/A din 19 octombrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi familie.
Casează Decizia atacată, precum şi sentinţa nr. 379 din 17 martie 2009 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă.
Respinge acţiunea formulată de reclamanta L.M. pentru autoritatea de lucru judecat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi , 12 octombrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5146/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 5142/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
