ICCJ. Decizia nr. 5218/2010. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 5218/2010
Dosar nr. 5469/3/200.
Şedinţa publică din 14 octombrie 2010
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 1814 din 28 noiembrie 2008, pronunţată în dosarul nr. 5469/3/2008 al Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, s-a admis excepţia inadmisibilităţii acţiunii şi s-a respins ca inadmisibilă acţiunea formulată de reclamanţii D.P.R.G. şi S.A.M.A. în contradictoriu cu pârâţii C.C. şi C.E.
Pentru a hotărî astfel, astfel, prima instanţă, a reţinut, în esenţă, următoarele:
Reclamanţii au formulat o acţiune în revendicare întemeiată pe dispoziţiile dreptului comun, art. 480 C. civ., în calitate de moştenitori ai foştilor proprietari ai imobilului în litigiu, preluat abuziv, în contradictoriu cu pârâţii (foşti chiriaşi) care au cumpărat imobilul în baza Legii nr. 112/1995.
Reclamanţii au formulat şi notificări în baza Legii nr. 10/2001, soluţionate prin dispoziţiile nr. 7972 şi 7973 din 11 mai 2007 emise de Primarul General al Municipiului Bucureşti rămase definitive prin neatacare.
Prin aceste dispoziţii s-a restituit în natură întregul imobil din sector 1, cu excepţia apartamentelor vândute în baza Legii nr. 112/1995 pentru care s-au propus măsuri reparatorii.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamanţii D.P.R.G. şi S.A.M.A., criticând-o deoarece le-a fost încălcat accesul liber la justiţie şi principiul dreptului la proprietate consacrat prin art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la această convenţie.
Au mai susţinut că, instanţa de fond a ignorat jurisprudenţa CEDO respectiv cauza Faimblat contra României, iar susţinerile din considerente în sensul că nu s-a contestat Decizia administrativă de acordare a despăgubirilor sunt nelegale, deoarece deciziile au fost contestate.
Apelanţii – reclamanţi au mai arătat că, instanţa de fond a interpretat greşit Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008 pronunţată deSECŢIILE UNITEale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi că în mod greşit s-a reţinut că aceştia aveau obligaţia de a formula înaintea acţiunii în revendicare, acţiune în anularea contractului de vânzare-cumpărare.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin Decizia nr. 35A din 19 ianuarie 2010 a admis apelul declarat de reclamanţii D.P.R.G. şi S.A.M.A., în contradictoriu cu C.E. şi C.C. decedat pe parcursul procesului şi continuat de moştenitorii C.E., C.D.O., C.T., C.O.I.N. şi C.G.Ş.
Din minuta deciziei rezultă că sentinţa civilă nr. 1814 din 28 noiembrie 2008 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a fost desfiinţată iar cauza a fost trimisă spre rejudecare primei instanţe.
Pentru a decide astfel, curtea de apel, a reţinut că potrivit deciziei nr. 33 din 9 iunie 2008 pronunţată deSECŢIILE UNITEale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, de principiu, persoanele cărora le sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 10/2001, nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ şi aplicarea dreptului comun în materia revendicării.
O a doua problemă a vizat stabilirea raportului dintre legea internă, respectiv Legea nr. 10/2001 şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a apreciat că respingerea ca inadmisibilă a acţiunii în revendicare întemeiată pe dreptul comun şi introdusă după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 nu echivalează cu privarea art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, iar în privinţa raportului dintre legea specială şi art. 1 Protocolul nr. 1 Adiţional la Convenţie, acesta trebuie soluţionat cu respectarea principiului securităţii raporturilor juridice atât în cazul fostului proprietar cât şi în cazul cumpărătorului de bună credinţă.
Ulterior pronunţării deciziei nr. 33 din 9 iunie 2008 de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Faimblat contra României pronunţată la 13 ianuarie 2009 a stabilit că declararea ca inadmisibilă a unei acţiuni în revendicare întemeiată pe dispoziţiile art. 480, art. 481 C. civ., după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, este admisibilă, indiferent de procedura urmată (administrativă sau judiciară).
Respingerea acţiunii ca inadmisibilă de către instanţe, a încălcat dreptul reclamanţilor de acces la justiţie.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs pârâţii C.E., C.D.O., C.T., C.O.I.N. şi C.G.Ş. invocând motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susţinând în esenţă următoarele:
Instanţa de apel nu a ţinut seama de Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţiile Unite, încălcând atât principiul specialia generalibus derogant cât şi Decizia care este obligatorie pentru instanţe.
Instanţa de apel a dat o interpretare trunchiată celei de-a doua teze din dispozitivul deciziei nr. 33 din 8 iunie 2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţiile Unite, ajungând la o concluzie eronată privind modul de aplicare a normelor Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.
Recurenţii au mai susţinut că instanţa de apel nu a ţinut seama de faptul că reclamanţii au formulat în temeiul Legii nr. 10/2001, notificări ce au fost soluţionate prin dispoziţiile nr. 7972 şi 7973 din 11 mai 2007 emise de Primarul General al Municipiului Bucureşti, rămase definitive prin neatacarea lor în termenul prevăzut de legea specială.
Necontestând dispoziţiile emise, reclamanţii au renunţat la cele trei căi de jurisdicţie şi deşi aveau accesul liber la justiţie nu au înţeles să finalizeze calea pe care au ales-o.
În justificarea soluţiei, instanţa de apel a considerat că acţiunea în revendicare a reclamanţilor, ar fi justificată de faptul că despăgubirea prin echivalent este anevoioasă şi nu se rezolvă într-un termen rezonabil.
A admite o astfel de accepţiune, ar însemna ca soluţionarea cauzelor să se facă în mod arbitrar, nesocotindu-se legile speciale, principiile de drept şi Decizia nr. 33/2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţiile Unite.
Analizând recursul în limita criticilor formulate, Înalta Curte constată că este nefondat pentru considerentele ce vor fi arătate în continuare.
Instanţa de fond a soluţionat acţiunea în revendicare promovată de reclamanţi pe excepţia inadmisibilităţii acţiunii, fără să procedeze la compararea titlurilor de proprietate, la valabilitatea acestora, la modalitatea preluării imobilului, dacă acesta face obiectul Legii nr. 10/2001, sau nu.
În raport de circumstanţele concrete ale cauzei, instanţa putea stabili regimul juridic aplicabil, imobilului în litigiu, eventualele neconcordanţe între legea generală şi legea specială şi dacă aceste reglementări sunt sau nu conforme cerinţelor Convenţiei pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale.
Procedând la respingerea acţiunii în revendicare ca inadmisibilă, prima instanţă a încălcat prevederile art. 6 din Convenţie, cât şi pe cele ale art. 1 din Protocolul nr. 1, încălcând accesul la justiţie al reclamanţilor intimaţi.
Pentru considerentele expuse, Înalta Curte în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de pârâţii C.E., C.D.O., C.T., C.O.I.N. şi C.G.Ş. împotriva deciziei civile nr. 35A din 19 ianuarie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV a civilă
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de pârâţii C.E., C.D.O., C.T., C.O.I.N. şi C.G.Ş. împotriva deciziei civile nr. 35A din 19 ianuarie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 14 octombrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5215/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 5211/2010. Civil → |
|---|
