ICCJ. Decizia nr. 5227/2010. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 5227/2010
Dosar nr. 4911/1/200.
Şedinţa publică din 14 octombrie 2010
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiş la 25 ianuarie 2001 reclamantul B.L. a solicitat obligarea pârâţilor S.V.A., C.M. şi Ministerul Apărării Naţionale la plata sumei de 400.000.000 lei despăgubiri pentru prejudiciul material şi 200.000.000 lei, despăgubiri pentru prejudiciul moral.
În motivarea cererii se arată că prin sentinţa civilă nr. 9 din 15 iunie 1999 Curtea Supremă de Justiţie, secţia penală, au fost condamnaţi inculpaţii S.V.A. şi C.M. printre altele şi pentru tentativă la infracţiunea de omor deosebit de grav, reţinându-se că executând ordine vădit legale, au ordonat la data de 17 decembrie 1989 de a deschide foc cu muniţie de război împotriva unei mulţimi de oameni paşnici, lipsiţi de apărare, neînarmaţi, fiind împuşcaţi mortal sau răniţi grav sute de persoane. Reclamantul a mai arătat că în perioada 17 – 20 decembrie 1989 a fost urmărit, rănit, fapte în urma cărora a contactat o boală psihică de natură să-i afecteze discernământul fiind incapabil de muncă, solicitând astfel despăgubiri morale şi materiale.
Tribunalul Timiş prin sentinţa nr. 908 din 10 decembrie 2001 a admis acţiunea au fost obligaţi pârâţii la plata sumei de două sute milioane lei reprezentând daune morale.
Pentru a hotărî astfel, s-a reţinut că reclamantul are calitatea de luptător pentru victoria Revoluţiei Române din decembrie 1989, iar din actele medicale a rezultat cert afectaţiunea de care suferă reclamantul şi care a fost declanşată ca urmare a participării sale la evenimentele revoluţionare.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel pârâţii ca fiind nelegală şi netemeinică.
Curtea de Apel Timişoara prin Decizia nr. 44 din 26 martie 2002 a respins ca nefondate apelurile.
În considerentele hotărârii s-a reţinut că autorii faptelor ilicite care au condus la moartea a zeci de persoane, rănirea acestora printre care şi reclamantul, nu puteau fi cunoscuţi decât începând cu data condamnării celor vinovaţi, respectiv cu data de 15 iulie 1999 când Curtea Supremă de Justiţie a pronunţat sentinţa penală nr. 9/1999.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs pârâtul Ministerul Apărării Naţionale şi pârâtul S.V.A. invocând incidenţa dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., arătând că, s-a reţinut vinovăţia pârâţilor pentru săvârşirea faptelor ilicite cauzatoare de prejudicii fără a se face dovada că există o legătură de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciul suferit de reclamant.
În şedinţa publică din 29 noiembrie 2002 s-a dispus suspendarea judecării cererii de recurs în condiţiile art. 244 alin. (1) C. proc. civ., întrucât cauza penală nu a fost soluţionată, iar prezenta cerere este în strânsă legătură cu soluţionarea cauzei penale.
Prin încheierea din 17 martie 2006 s-a menţinut măsura suspendării potrivit art. 244 alin. (1) C. proc. civ.
La data de 23 aprilie 2010 cauza a fost repusă pe rol din oficiu în vederea discutării perimării cererii de recurs.
În faza de dezbateri la dosarul cauzei s-a depus Decizia penală nr. 558 din 15 octombrie 2008 prin care s-au respins ca nefondate recursurile declarate de inculpaţi împotriva sentinţei civile nr. 250 din 3 aprilie 2007 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, hotărârea fiind definitivă, pronunţată de completul de nouă judecători.
Analizând actele şi lucrările dosarului Înalta Curte constată perimată cererile de recurs pentru cele ce succed.
Perimarea constituie o sancţiune procedurală ce determină stingerea activităţii judiciare datorită rămânerii litigiului în nelucrare din vina părţii, timp de un an în materie civilă, şase luni în materie comercială.
Instituţia perimării este reglementată de dispoziţiile art. 240 C. proc. civ.
Condiţiile perimării se desprind cu uşurinţă din chiar dispoziţiile art. 248 C. proc. civ.
O primă condiţie se referă la obiectul perimării. Aceasta vizează doar o anumită categorie de acte procedurale, respectiv acelea care guvernează o activitate judiciară de fond sau o activitate de soluţionare a căilor legale de atac.
A doua condiţiile ce poate fi desprinsă din text se referă la rămânerea cauzei în nelucrare timp de un an.
În fine, ultima condiţie, la fel de importantă ca primele două, constă în rămânerea cauzei în nelucrare din vina părţii. Este şi condiţia care subliniază caracterul de sancţiune procedurală a perimării.
În speţa supusă analizei s-a dispus măsura suspendării judecării cererii de recurs prin încheierea de şedinţă din 29 martie 2002, pe motiv că soluţia acestei cereri depinde de soluţionarea cu prioritate a cauzei penale înregistrată sub nr. 10799/1/2007.
Deşi cauza penală care a generat suspendarea judecării cererii de recurs a fost soluţionată definitiv prin Decizia nr. 558 pronunţată de Completul de 9 judecători la 15 octombrie 2008, părţile din proces nu au făcut niciun act procedural pentru continuarea judecăţii.
Având în vedere că de la data menţinerii măsurii suspendării – respectiv 17 martie 2006 şi până la soluţionarea dosarului care a determinat luarea acestei măsuri 15 octombrie 2008, a trecut mai mult de un an, cauza rămânând în nelucrare din vina părţilor, este cert că sunt incidente dispoziţiile art. 248 C. proc. civ., în sensul că în cauză operează sancţiunea perimării.
Aşa fiind, Înalta Curte în baza art. 248 C. proc. civ. va constata perimate cererile de recurs.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Constată perimate recursurile declarate de pârâţii Ministerul Apărării Naţionale şi S.V.A. împotriva deciziei civile nr. 44 din 26 martie 2002 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 14 octombrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5230/2010. Civil | ICCJ. Decizia nr. 5223/2010. Civil → |
|---|
