ICCJ. Decizia nr. 5277/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 5277/2010
Dosar nr. 8244/3/2009
Şedinţa publică din 15 octombrie 2010
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin contestaţia formulată la data de 3 martie 2009 şi înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, sub nr. 8244/3/2009, contestatorii D.M. şi C.A. au solicitat, în contradictoriu cu intimata Primăria Municipiului Bucureşti, să se constate nulitatea parţială a Dispoziţiei nr. 11209 din 9 februarie 2009 emisă de intimată.
În motivarea contestaţiei au arătat că, prin notificările nr. 1393/2001, nr. 83/2001 şi nr. 425/2001 au solicitat acordarea de măsuri reparatorii pentru imobilul compus din teren în suprafaţă de 400 mp şi construcţie demolată în suprafaţă de 106,49 mp, situat în Bucureşti, sector 2, fostă proprietate a autorului lor C.T.
Contestatorii au mai arătat că, în mod greşit, prin dispoziţia contestată, s-a propus acordarea de despăgubiri doar pentru construcţia demolată şi s-a respins cererea privind terenul, intimata apreciind că nu s-a făcut dovada dreptului de proprietate asupra terenului, deşi potrivit art. 24 din Legea nr. 10/2001, republicată, în lipsa unor probe contrare, se prezumă că situaţia este cea care rezultă din actele emise de autoritatea care a dispus preluarea.
Prin sentinţa civilă nr. 791 din 22 mai 2009, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis contestaţia şi a obligat intimata să emită dispoziţie de restituire prin echivalent şi pentru terenul în suprafaţă de 400 mp, aferent construcţiei demolate situată în Municipiul Bucureşti, sector 2, cu privire la care deja s-a dispus restituirea în echivalent prin dispoziţia nr. 11209 din 9 februarie 2009.
În considerentele acestei sentinţe, prima instanţă a reţinut că, din chitanţa sub semnătură privată din 11 martie 1956 (fila 9), care la data de 11 martie 1958 a fost autentificată sub nr. 866 la notariatul de Stat al Raionului 1 Mai (fila 25), coroborată cu adresa nr. A – 680 din 24 octombrie 2006 emisă de SC A. SA (fila 11), adresa nr. 5256 din 23 iunie 1992 emisă de SC A. SA (fila 12), sentinţa civilă nr. 4630 din 14 iulie 1986 pronunţată de Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti, dosarul nr. 8052/1985 (fila 14), anexa nr. 19 la Decretul nr. 463/1984 (fila 13) şi adresa nr. 250305 din 22 iulie 2004 (fila 21), rezultă neîndoielnic că autorii reclamanţilor C.T.N., decedat la 14 iulie 2002 şi C.F., decedată la 11 februarie 2004, potrivit certificatului de moştenitor succesiv nr. 15 din 30 martie 2004 emis de BNP „A.N." (fila 6), au deţinut în proprietate la data trecerii imobilului în proprietatea statului nu numai construcţia care a fost demolată şi pentru care au fost acordate despăgubiri prin Dispoziţia nr. 11209 din 9 februarie 2009, dar şi un teren în suprafaţă de 400,00 mp potrivit chitanţei autentificate (fila 9), respectiv 444,00 mp potrivit măsurătorii la preluare (fila 11 şi 13), pentru care nu s-au încasat despăgubiri, astfel cum rezultă din adresa nr. A – 680 din 24 octombrie 2006 emisă de SC A. SA (fila 11), coroborată cu adresa nr. 5256 din 23 iunie 1992 emisă de SC A. SA (fila 12) şi adresa nr. 1409 din 23 februarie 2007 emisă de Primăria Municipiului Bucureşti, Serviciul Evidenţa Proprietăţii (fila 74).
Instanţa a mai reţinut, din probele administrate, că terenul nu poate fi restituit în natură, deoarece este afectat de elemente de sistematizare, fiind în prezent ocupat de un bloc de locuinţe.
Împotriva hotărârii respective, la data de 3 septembrie 2009, a declarat apel, în termenul prevăzut de art. 284 alin. (1) C. proc. civ., Municipiul Bucureşti, reprezentat prin Primarul General, susţinând că, în mod greşit s-a admis contestaţia cu privire la teren, deoarece la dosarul comisiei de analiză a contestaţiilor nu a fost depus actul de proprietate în formă autentică, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 22 din legea nr. 10/2001, aşa cum au fost modificate prin Legea nr. 247/2005.
Prin Decizia civilă nr. 663 din 15 decembrie 2009, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, împotriva sentinţei civile nr. 791 din 22 mai 2009 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în contradictoriu cu intimaţii-contestatori C.A. şi D.M.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa a reţinut că sunt neîntemeiate motivele de apel formulate de pârât, întrucât susţinerea apelantului, potrivit căreia, dovada dreptului de proprietate asupra imobilului aflat în litigiu putea fi făcută doar prin act autentic, este nefondată şi vine în contradicţie cu prevederile art. 24 din Legea nr. 10/2001, republicată.
Or, potrivit acestui text de lege, se reţine faptul că, în absenţa unor probe contrare, existenţa şi, după caz, întinderea dreptului de proprietate, se prezumă a fi cea recunoscută în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive sau s-a pus în executare măsura preluării abuzive, iar potrivit alin. (2), în absenţa unor probe contrare, persoana individualizată în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus sau, după caz, s-a pus în executare măsura preluării abuzive este presupusă că deţine imobilul sub nume de proprietar.
S-a reţinut că aceste reguli speciale în materie de probaţiune, derogă de la regulile de drept comun, instituind prioritatea prezumţiei de proprietate dedusă din actul normativ sau de autoritate prin care imobilul a fost preluat de către stat, în lipsa unor probe contrare care să ducă la concluzia că proprietarul imobilului la data preluării era o altă persoană decât cea menţionată în actul de preluare.
S-a concluzionat, în raport de probele administrate în cauză, că imobilul aflat în litigiu, format din teren şi construcţie, a fost preluat de stat de la autorii contestatorilor.
Împotriva deciziei respective, la data de 12 februarie 2010, în termen legal, a declarat recurs pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, criticând-o ca fiind nelegală şi solicitând, în principal, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare în vederea completării probatoriului, prin efectuarea unei expertize topografice, iar în subsidiar, modificarea deciziei, în sensul admiterii apelului, cu consecinţa respingerii cererii de chemare în judecată.
În dezvoltarea motivelor de recurs, pârâtul a susţinut faptul că reclamanţii nu au făcut dovada dreptului de proprietate în ceea ce priveşte terenul, înscrisul sub semnătură privată încheiat la data de 11 martie 1956 nefăcând dovada acestui drept.
S-a mai arătat că, în mod corect s-a emis dispoziţia contestată prin care s-au propus măsuri reparatorii numai pentru construcţia demolată, fiind respinse cererile în ceea ce priveşte terenul, precum şi faptul că imobilul în litigiu a făcut obiectul Decretului de expropriere nr. 463/1984, fiind acordate despăgubiri fostului proprietar cu ocazia preluării.
În drept, şi-a întemeiat calea de atac pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Analizând Decizia recurată, din perspectiva criticilor formulate şi a excepţiei nulităţii recursului, excepţie invocată, din oficiu, de către instanţă, Înalta Curte va constata nulitatea recursului, avându-se în vedere considerentele ce se succed.
Potrivit art. 3011 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., cererea de recurs trebuie să cuprindă, sub sancţiunea nulităţii, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor, iar potrivit dispoziţiilor art. 306 alin. (3) C. proc. civ., indicarea greşită a motivelor de recurs nu atrage nulitatea recursului, dacă dezvoltarea acestora face posibilă încadrarea lor într-unul din motivele de casare sau modificare prevăzute de art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ.
per a contrario, dacă dezvoltarea motivelor nu face posibilă încadrarea lor într-unul din cazurile de neegalitate prevăzute expres şi limitativ de art. 304 C. proc. civ., sancţiunea care intervine este aceea a nulităţii recursului.
Această interpretare rezultă din modul în care este reglementat recursul în codul de procedură civilă actual, ca o cale de atac extraordinară supusă regulilor cuprinse în Titlul V, intitulat căile extraordinare de atac.
Prin urmare, pentru promovarea recursului, dispoziţiile art. 3021 C. proc. civ., instituie dispoziţii obligatorii, sancţionate, în caz de nerespectare, cu nulitatea. Printre aceste dispoziţii, se instituie obligativitatea pentru recurent de a indica motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor.
Analizând recursul declarat de pârât prin prisma acestor dispoziţii procedurale, se constată, din expunerea de motive arătată în cererea de recurs, că se antamează chestiuni de fond, care nu vizează nelegalitatea deciziei recurate, ci numai netemeinicia acesteia, or, în recurs, se examinează hotărârea anterior pronunţată, numai din punctul de vedere al cerinţelor art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ.
În acest sens, deşi pârâtul şi-a întemeiat recursul pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., singurul motiv de recurs invocat şi dezvoltat în cuprinsul cererii nu poate fi încadrat în acest text de lege, întrucât nu vizează legalitatea deciziei recurate.
Astfel, singura critică arătată de recurent a vizat faptul că reclamanţii nu puteau face dovada dreptului de proprietate asupra terenului solicitat în procedură specială a Legii nr. 10/2001, cu un înscris sub semnătură privată încheiat la data de 11 martie 1956.
Or, această critică se referă la situaţia de fapt reţinută de Curtea de Apel, în raport de interpretarea probelor administrate în cauză, critică ce nu mai poate fi reluată în recurs, faţă de structura actuală a căii de atac, care nu mai permite reevaluarea situaţiei de fapt în raport de probele administrate în cauză, după abrogarea motivului de casare prevăzut de art. 304 pct. 11 C. proc. civ., prin art. I pct. nr. 112 din OUG nr. 138/2000.
Se va reţine astfel faptul că motivul de recurs invocat de recurent, nu poate fi încadrat în prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., ca de altfel, nici în celelalte motive de casare sau modificare prevăzute în art. 304 pct. 1-8 C. proc. civ.
Având în vedere că recursul nu poate fi analizat în afara cadrului restrictiv al art. 304 C. proc. civ., iar critica formulată de recurent nu se circumscrie acestui cadru legal, Înalta Curte, în baza art. 3021 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., coroborat cu art. 306 alin. (3) C. proc. civ., va constata nulitatea recursului declarat de pârât.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Constată nul recursul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primarul General împotriva deciziei civile nr. 663 din 15 decembrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 15 octombrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5280/2010. Civil. Expropriere. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 5242/2010. Civil. Acţiune în constatare.... → |
|---|
