ICCJ. Decizia nr. 5382/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 5382/2010
Dosar nr. 1530/117/2008
Şedinţa publică din 19 octombrie 2010
Prin sentinţa civilă nr. 337 din 22 mai 2009 Tribunalul Cluj a respins acţiunea reclamantului Z.S.I. în contradictoriu cu pârâţii Statul Român prin Consiliul Local al municipiului Cluj Napoca şi Primarul municipiului Cluj Napoca.
Pentru a hotărî astfel instanţa de fond a reţinut că prin dispoziţia nr. 2178 din 26 martie 2008, emisă de Primarul municipiului Cluj Napoca, s-a restituit în natură, în favoarea reclamantului, terenul în suprafaţă de 110 mp din parcela cu număr top 13996/3 din C.F. 15296 Cluj Napoca, iar pentru restul terenului expropriat, în suprafaţă de 1101 mp, s-a propus acordarea de despăgubiri în condiţiile legii speciale, motivat de faptul că terenul nu este liber.
Concluziile expertizei dispusă de instanţă au fost în sensul că o parte din terenul pretins de reclamant se găseşte deja în folosinţa acestuia, respectiv 76 mp, care este împrejmuit şi alături cu parcela cu număr top 13996/3/2 din C.F. 22364 Cluj, formează curtea casei de la numărul administrativ 163, proprietatea reclamantului, 99 mp reprezintă zonă verde situată între gard şi zona de protecţie a străzii, 35 mp teren liber de utilităţi se află în folosinţa reclamantului cu destinaţia de grădină, iar 384 mp (din care 351 mp teren liber de construcţii şi de reţele de utilitate publică este ocupat de trei garaje cu caracter provizoriu) este spaţiu verde. In consecinţă, instanţa a conchis că restituirea acestor terenuri nu este posibilă, în raport de dispoziţiile art. 71 din OUG nr. 195/2005, care nu permit schimbarea destinaţiei terenurilor amenajate ca spaţii verzi.
Petitul privind constatarea preluării abuzive a terenului de către Statul Român a fost respins cu motivarea că, pe de o parte, Legea 10/2001 declară ab initio abuzive preluările de imobile din perioada cuprinsă în titlul legii , iar pe de altă parte, prin dispoziţia atacată s-a recunoscut implicit preluarea imobilului în modalitatea arătată.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel, în termen legal, reclamantul solicitând desfiinţarea sentinţei tribunalului şi admiterea cererii de chemare în judecată, susţinând că probele administrate au fost greşit interpretate, iar legea a fost greşit aplicată.
Prin Decizia civilă nr. 289/A din 5 noiembrie 2009 Curtea de Apel Cluj a admis apelul, a schimbat în parte sentinţa atacată şi a admis în parte acţiunea. In acest sens a anulat în parte dispoziţia nr. 2178 din 26 martie 2008 şi a dispus restituirea în natură în favoarea reclamantului a terenurilor în suprafaţă de 99 mp şi 384 mp situate în Cluj, menţinând dispoziţia atacată în ceea ce priveşte art. 1.
Pentru a decide astfel, Curtea a reţinut că terenul de 99 mp, amplasat între gardul care împrejmuieşte proprietatea reclamantului şi trotuarul aferent străzii, este liber de construcţii şi de reţele tehnico-utilitare, iar terenul de 384 mp este ocupat de construcţii cu caracter provizoriu în sensul pretins de art. 10.4 din HG 250/2007. Constatând incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 7 alin. (1), art. 10 alin. (3) şi art. 11 din Legea 10/2001, instanţa de apel a apreciat că aceste două suprafeţe de teren sunt susceptibile a fi restituite în natură.
Totodată, a reţinut că petitele privind rectificarea cărţii funciare, respectiv sistarea stării de indiviziune nu pot fi analizate în apel, deoarece ele nu constituie obiectul criticilor formulate de reclamant.
In termen legal, pârâţii Primarul municipiului Cluj Napoca şi Consiliul Local al municipiului Cluj Napoca au declarat recurs împotriva deciziei pronunţate în apel.
Prin recursul său Primarul municipiului Cluj Napoca a criticat Decizia atacată, susţinând că suprafaţa de 99 mp are destinaţia de cale de acces auto şi pietonală, precum şi de spaţiu verde şi marchează aliniamentul stradal, fiind zonă tampon între str. şi imobilele amplasate în vecinătatea acesteia, astfel încât nu putea fi restituită în natură. Aceasta cu atât mai mult cu cât schimbarea destinaţiei terenurilor amenajate ca spaţii verzi este interzisă, reducerea suprafeţelor acestora ori strămutarea lor este interzisă.
O altă critică adusă hotărârii atacate vizează neaplicarea disp. art. 274 alin. (3) C. proc. civ., în sensul că trebuia redus cuantumul cheltuielilor de judecată la care a fost obligat recurentul, faţă de gradul de dificultate a cauzei. Au fost invocate dispoziţiile Deciziei nr. 492 din 8 iunie 2006 a Curţii Constituţionale.
Motivele de recurs formulate de pârâtul Consiliul Local al municipiului Cluj Napoca sunt identice cu cele formulate de Primarul municipiului Cluj Napoca.
Intimatul-reclamant Z.S.I. a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursurilor şi invocând pe cale de excepţie constatarea nulităţii acestora, deoarece nu cuprind motive de nelegalitate a hotărârii recurate, ci vizează doar aspecte de netemeinicie.
Analizând recursurile în limitele criticilor invocate, Înalta Curte constată că sunt nefondate, urmând a le respinge, pentru considerentele ce succed:
In aplicarea dispoziţiilor art. 137 alin. (1) C. proc. civ., analizând cu prioritate excepţia nulităţii recursurilor invocată de intimatul-reclamant, recursuri ce nu ar viza motive de nelegalitate ale deciziei atacate, Înalta Curte constată că aceasta nu poate fi primită.
Pârâţii au invocat motivele de modificare prevăzute de art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ.
In principal, criticile formulate de pârâţi vizează greşita aplicare a dispoziţiilor art. 10 alin. (3) din Legea 10/2001 şi ale art. 71 din OUG nr. 195/2005, ceea ce permite încadrarea lor formală în dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., teza a III-a, referitoare la aplicarea greşită a legii.
In raport de acest considerent, precum şi în raport de dispoziţiile art. 306 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora indicarea greşită a motivelor de recurs nu atrage nulitatea, dacă dezvoltarea acestora face posibilă încadrarea lor într-unui din motivele prevăzute de art. 304, excepţia nulităţii recursurilor urmează a fi respinsă.
Deşi pârâţii Primarul municipiului Cluj Napoca şi Consiliul Local al municipiului Cluj Napoca au declarat separat recurs, motivele invocate sunt identice, astfel încât Înalta Curte le va răspunde prin considerente comune.
Aşa cum s-a reţinut anterior, pârâţii şi-au întemeiat în drept recursul şi pe dispoziţiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., fără a arăta care este actul juridic dedus judecăţii, greşit interpretat.
In analiza acestui motiv de nelegalitate trebuie avut în vedere faptul că referirea legiuitorului la actul juridic dedus judecăţii vizează încălcarea principiului înscris în art. 969 alin. (1) C. proc. civ., potrivit căruia convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante. Or, în cauză, niciuna din părţi nu a făcut vreo referire la încălcarea acestui principiu, consacrat prin lege.
Criticile formulate de pârâţi vizează, în mod indiscutabil, modul de aplicare a Legii nr. 10/2001, neputând fi circumscrise motivului de recurs prevăzut de pct. 8 al art. 304 C. proc. civ.
Pe cale de consecinţă, urmează a fi analizate motivele de recurs privind greşita aplicare a dispoziţiilor art. 10 alin. (3) din Legea 10/2001 şi ale art. 71 din OUG 195/2005.
Pârâţii susţin că în mod greşit instanţa de apel a concluzionat că terenurile în suprafaţă de 99 mp şi 384 mp sunt susceptibile de a fi restituite în natură. Argumentele invocate se referă însă doar la terenul de 99 mp, care ar avea destinaţia de cale de acces auto şi pietonală şi spaţiu verde şi care ar marca aliniamentul stradal de amplasare a imobilelor. Cu privire la terenul de 384 mp nu există, practic, nicio critică concretă, care justifice concluzia greşitei restituiri în natură.
Terenul în litigiu, proprietatea autorului intimatului-reclamant, a trecut în proprietatea statului în baza Decretului de expropriere nr. 279/1970, aspect necontestat de niciuna din părţi şi stabilit de instanţe în baza înscrisurilor depuse la dosar.
Ca urmare, în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 11 din Legea 10/2001, referitoare la restituirea imobilelor expropriate.
Conform alin. (3) al acestui text de lege „în cazul în care construcţiile expropriate au fost integral demolate si lucrările pentru care s-a dispus exproprierea ocupă terenul parţial, persoana îndreptăţită poate obţine restituirea în natură a părţii de teren rămase liberă, pentru cea ocupată de construcţii noi, autoritate, cea afectată servitutilor legale şi altor amenajări de utilitate publică ale localităţilor urbane şi rurale, măsurile reparatorii stabilindu-se în echivalent. Dispoziţiile art. 10 alin. (3), (4) şi (5) se vor aplica în mod corespunzător."
Potrivit raportului de expertiză efectuat în cauză, terenul de 99 mp este situat între gardul care împrejmuieşte proprietatea reclamantului şi trotuarul aferent străzii, este liber de construcţii şi reţele tehnico-utilitare şi se aliniază proprietăţilor învecinate de la nr. 161 şi 165 (fila 96 dosar fond).
Pe de o parte, restituirea în natură a acestei suprafeţe nu ar afecta aliniamentul stradal, aşa cum indirect sugerează pârâţii.
Mai mult, acelaşi expert concluzionează că acest teren are destinaţia de cale de acces auto şi pietonală doar la imobilul reclamantului, nu şi la alte imobile.
Critica formulată în recurs, vizând imposibilitatea restituirii terenului care are destinaţia de cale de acces auto şi pietonală, omite, aşadar, acest aspect esenţial, motiv pentru care nu poate fi primită.
Sintagma „amenajări de utilitate publică" are în vedere terenurile supuse unor amenajări destinate a servi nevoile comunităţii, respectiv căi de comunicaţie, străzi, alei, trotuare, dotări tehnico-edilitare subterane, amenajări de spaţii verzi din jurul blocurilor de locuit, parcuri şi grădini publice, pieţe pietonale.
De subliniat este şi faptul că dovada existenţei unei amenajări de utilitate publică nu poate fi făcută decât cu documentaţiile de amenajare a teritoriului şi de urbanism.
Constatând că nu există amenajări de utilitate publică pe acest teren, în sensul dat de dispoziţiile art. 11 alin. (3) din Legea 10/2001, respectiv de art. 10.3 din HG nr. 250/2007 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare unitară a Legii 10/2001, Înalta Curte reţine că în mod corect instanţa de apel a apreciat că terenul este susceptibil de a fi restituit în natură şi a făcut corecta aplicare a dispoziţiilor art. 1, art. 7 alin. (1) şi art. 9 din Legea nr. 10/2001.
Nici critica referitoare la încălcarea dispoziţiilor art. 71 din OUG nr. 195/2005, referitoare la interdicţia schimbării destinaţiei terenurilor amenajate ca spaţii verzi şi/sau prevăzute ca atare în documentaţiile de urbanism, nu poate fi primită.
In raportul de expertiză amintit se face precizarea că pe suprafaţa de teren de 384 mp sunt amplasate trei construcţii cu caracter provizoriu (garaje) ce ocupă 33 mp, iar diferenţa de teren de 351 mp este teren liber de construcţii şi reţele de utilitate publică, fiind spaţiu verde.
Această menţiune, nesusţinută de alte probe, nu este de natură să confere terenului destinaţia de spaţiu verde în sensul vizat de art. 10.3 din Normele metodologice. Pârâţii nu au făcut nici un fel de dovadă cu privire la cuprinderea acestui teren în documentaţiile de amenajare a teritoriului şi de urbanism, astfel încât nu se poate reţine încălcarea dispoziţiile OUG nr. 195/2005 amintite de recurenţi.
Existenţa unor construcţii provizorii pe terenul în litigiu se circumscrie dispoziţiilor exprese ale art. 10 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 care prevăd restituirea în natură a terenurilor pe care s-au ridicat după data de 1 ianuarie 1009 construcţii neautorizate sau demontabile.
Ca nefondat va fi privit şi motivul de recurs referitor la neaplicarea dispoziţiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ., în sensul reducerii cuantumului cheltuielilor de judecată la care au fost obligaţi pârâţii.
Potrivit acestor dispoziţii legale, judecătorii au dreptul să micşoreze onorariile avocaţilor, ori de câte ori vor constata motivat că sunt nepotrivit de mari faţă de valoarea pricinii sau de munca îndeplinită de avocat.
In raport de aceste criterii, obligarea pârâţilor la plata sumei de 2300 lei cheltuieli de judecată în fond nu justifică aplicarea dispoziţiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ. In acest sens, Înalta Curte constată că este vorba despre un litigiu pentru a cărui soluţionare în fond a fost necesară o perioadă mai mare de un an, în care s-au administrat probe complexe, iar cauza are un grad de dificultate de natură a justifica suma finală acordată de instanţă cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru toate aceste considerente, recursurile pârâţilor vor fi respinse ca nefondate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D I S P U N E
Respinge excepţia nulităţii recursurilor.
Respinge ca nefondate recursurile declarate de pârâţii Consiliul Local al municipiului Cluj-Napoca şi Primarul municipiului Cluj-Napoca împotriva deciziei civile nr. 289/A din 5 noiembrie 2009 a Curţii de Apel Cluj, secţia civilă, de muncă şi asigurări sociale, pentru minori şi familie.
Obligă recurenţii-pârâţi la 2000 lei cheltuieli de judecată către intimatul-reclamant Z.S.I.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 19 octombrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5387/2010. Civil. Revendicare imobiliară.... | ICCJ. Decizia nr. 5287/2010. Civil. Expropriere. Revizuire -... → |
|---|
