ICCJ. Decizia nr. 5278/2010. Civil. Reparare prejudicii erori judiciare. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr.5278/2010
Dosar nr. 1432/120/2009
Şedinţa publică din 15 octombrie 2010
Asupra recursului civil de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Dâmboviţa, reclamantul F.O. a solicitat obligarea pârâtului Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice, la plata sumelor de 150.000 lei despăgubiri materiale şi 200.000 lei daune morale, reprezentând repararea prejudiciilor produse tatălui său F.I., dar şi reclamantului, prin privarea nelegală de libertate a acestuia, în perioada 16 aprilie 1954-4 martie 1955.
În motivarea acţiunii, reclamantul a arătat că tatăl său a fost arestat la 16 aprilie 1954, în baza mandatului din 1954 şi trimis în judecată prin Rechizitoriul nr. 876 din 9 aprilie 1954, reţinându-i-se în sarcină că a găsit un manifest contrarevoluţionar şi că în loc să-l predea autorităţilor, l-a păstrat acasă şi l-a citit altor persoane, săvârşind delictul de deţinere şi răspundere de publicaţii interzise, infracţiune prevăzută şi pedepsită de art. 325 pct. c) C. pen.
Prin sentinţa nr. 985 din 21 iunie 1954 a Tribunalului Militar Teritorial Bucureşti, tatăl său a fost condamnat la 3 ani închisoare corecţională, prin deciziunea nr. 1793 din 15 octombrie 1954 a Tribunalului Militar pentru Unităţile M.A.I., s-a admis recursul şi a fost casată sentinţa cu trimiterea cauzei spre rejudecare, iar prin sentinţa nr. 239 din 28 februarie 1954 a Tribunalului Militar Teritorial Bucureşti, tatăl reclamantului a fost găsit neculpabil şi a fost achitat fiind pus în libertate la 4 martie 1955.
La data arestării tatălui său, în prezent decedat, reclamantul avea vârsta de 2 ani şi 5 luni, împrejurare în care a fost lipsit de mijloacele de existenţă materială, nemaiavând cine să muncească suprafaţa de 1,75 ha teren agricol pe care îl deţinea, aşa cum rezultă din fişa matricolă penală din 16 aprilie 1954 a Penitenciarului Craiova şi Jilava 2 ( şi pentru care era considerat chiabur) şi să cultive cele necesare asigurării hranei zilnice.
A învederat reclamantul că a fost privat de afecţiunea tatălui său la acea vârstă fragedă, când orice copil are nevoie de părinţi şi că, atât el cât şi mama sa, erau marginalizaţi, supuşi percheziţiilor, izolaţi de comunitate, supuşi unor suferinţe fizice şi psihice de neimaginat, ştirbindu-se astfel onoarea, demnitatea şi reputaţia întregii familii.
Prin comportamentul agresiv, arbitrar şi nelegal al organelor de securitate, tatăl reclamantului a suferit prejudicii corporale care au semnificat, pe lângă suferinţa fizică şi psihică, pierderea speranţei de viaţă şi prejudiciile de agrement, fiind supus unui regim dur de cercetare, izolare, ameninţare şi tortură.
S-a mai susţinut că în toată perioada arestării cât şi ani de zile după aceea, familia sa a fost urmărită informativ, chemată periodic la miliţie şi securitate, ceea ce a provocat traume psihice marcante pentru toată viaţa, iar când reclamantul era elev al Şcolii Militare de Ofiţeri a M.I. Bucureşti, în ultimul an de studiu, s-a primit din partea securităţii o adresă prin care, în baza Ordinului nr. 09108 din 19 iulie 1973 s-a dispus ca la absolvire, să nu fie repartizat în judeţul care l-a selectat (Vâlcea), ajungând astfel în judeţul Dâmboviţa.
Deşi a efectuat numeroase demersuri la diferite instituţii ale statului pentru a i se comunica hotărârile penale menţionate, reclamantul a obţinut doar copii extras de pe sentinţa 985/1954 şi deciziunea nr. 1793/1954, dar nu şi de pe sentinţa de achitare de la UM 02405 Piteşti, împrejurare în care a cerut şi a obţinut de la C.N.S.A.S., la data de 30 ianuarie 2009, toate hotărârile judecătoreşti.
În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 504 – art. 506 C. proc. pen.
Prin întâmpinare, pârâtul a invocat prescripţia dreptului la acţiune, faţă de dispoziţiile art. 506 alin. (2) C. proc. pen., având în vedere că arestarea s-a produs în 1953, liberarea în 1955, iar de la această dată şi până la momentul decesului, în 1994, tatăl reclamantului nu a făcut niciun demers pentru despăgubire, iar până în prezent au trecut 64 de ani.
La termenul de judecată din 30 aprilie 2009, reprezentantul Ministerului Public a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantului.
Prin încheierea din 7 mai 2009, reţinând că victimă a erorilor judiciare poate fi nu numai persoana condamnată pe nedrept, ci şi copiii acestuia sau soţul, astfel cum rezultă din prevederile art. 506 alin. (1) C. proc. pen. şi văzând că prin cererea introductivă reclamantul a solicitat şi repararea prejudiciului personal, pe lângă cel material şi moral încercat de autorul său, decedat la 3 octombrie 1994, constatând că prevederile art. 504 – art. 506 C. proc. pen. se referă la două categorii de despăgubiri, respectiv pentru victimele erorilor judiciare, care au caracter strict personal şi nu pot fi transmise pe cale succesorală şi pentru persoanele aflate în întreţinerea persoanei îndreptăţite la plata daunelor, faţă de împrejurarea că termenul de 18 luni prevăzut de art. 506 alin. (2) C. proc. pen., se interpretează coroborat cu dispoziţiile art. 7 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă, în sensul că începe să curgă de la data naşterii dreptului la acţiune care este marcat de momentul în care reclamantul a luat cunoştinţă despre hotărârea de achitare, aceasta fiind 29 ianuarie 2009, potrivit procesului verbal prin care C.N.S.A.S. i-a predat dosarul privitor la persoana tatălui său, tribunalul a respins ca neîntemeiată excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, invocată de pârâtă şi a admis excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantului numai în ce priveşte despăgubirile solicitate în numele autorului său, respingându-se această excepţie în privinţa despăgubirilor cerute în nume propriu.
Tribunalul Dâmboviţa, prin sentinţa civilă nr. 1269 din 4 iunie 2009 a admis în parte acţiunea, a respins capătul de cerere privitor la acordarea daunelor materiale şi a obligat pârâtul la 5.000 lei, cu titlu de daune morale.
Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa de fond a reţinut că, potrivit celor expuse prin încheierea interlocutorie din 7 mai 2009, reclamantul poate să solicite despăgubirile pentru prejudiciile ce i-au fost cauzate ca urmare a arestării şi trimiterii în mod nelegal în judecată a tatălui său.
S-a avut în vedere că situaţia de fapt este cea descrisă de reclamant prin cererea de chemare în judecată, astfel încât măsura privativă de libertate şi cea a trimiterii în judecată a tatălui reclamantului, care în final a fost achitat, potrivit sentinţei penale nr. 239 din 28 februarie 1955 a Tribunalului Militar Teritorial Bucureşti, au semnificaţia unei erori judiciare în sensul art. 504 alin. (1) şi (2) C. proc. pen.
În ce priveşte petitul privind acordarea daunelor materiale, restrânse la 100.000 lei la termenul de judecată din 28 mai 2009, acesta a fost respins ca nedovedit deoarece înscrisurile menţionate privesc arestarea şi derularea procesului tatălui reclamantului şi nu existenţa şi întinderea prejudiciului material încercat de petiţionar în calitate de membru al familiei, iar reclamantul nu a înţeles să administreze alte probe sub acest aspect.
Relativ la daunele morale, tribunalul a reţinut că, dată fiind durata arestării autorului reclamantului (15/16 aprilie 1954-4 martie 1955 ) când petiţionarul avea o vârstă fragedă, acesta din urmă a fost lipsit de afecţiunea şi ocrotirea părintească paternă, fapt de natură să antreneze consecinţe negative în plan afectiv – emoţional şi spiritual, pe care acesta le-a resimţit şi pe care însă nu le-a putut conştientiza în toată amploarea lor decât ca persoană adultă.
S-a mai avut în vedere că daunele pretinse trebuie să reflecte importante valori lezate şi măsura în care acestea au fost afectate, dar şi intensitatea cu care s-au perceput consecinţele vătămării, sub acest ultim aspect, apreciindu-se că vârsta reclamantului minor nu permitea o conştientizare, decât parţială a consecinţelor arestării părintelui său, concretizată în absenţa legăturii directe cu tatăl şi a afecţiunii ce caracterizează relaţia dintre părinte-copil.
Pe de altă parte, raportat la circumstanţele speţei, în lipsa criteriilor legale de determinare a prejudiciului moral, aspectele menţionate mai sus urmează a se concretiza într-o apreciere rezonabilă a prejudiciului real şi efectiv resimţit de reclamant în perioada minorităţii.
Tot astfel, s-a reţinut că în afara consecinţelor prezumate în planul relaţiilor personale dintre părinte şi copil, reclamantului nu-i putea fi lezată onoarea, demnitatea şi reputaţia, acestea fiind valori sociale care îl privesc în exclusivitate pe tatăl său care însă nu a formulat în timpul vieţii cerere pentru dezdăunare.
Împotriva acestei hotărâri au declarat apel reclamantul, Parchetul de pe lângă Tribunalul Dâmboviţa, precum şi pârâtul Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Dâmboviţa.
Prin Decizia nr. 137 din 26 august 2009, Curtea de Apel Ploieşti, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a admis apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Tribunalul Dâmboviţa, precum şi pârâtul Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Dâmboviţa, a schimbat în tot sentinţa tribunalului, în sensul că a admis excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, cu consecinţa respingerii acţiunii ca fiind prescrisă şi a respins apelul reclamantului F.O.
Pentru a pronunţa această hotărâre, Curtea de Apel a reţinut că, potrivit dispoziţiilor art. 504 alin. (1) şi (3) C. proc. pen., persoana care a fost condamnată definitiv are dreptul la repararea de către stat a pagubei suferite, dacă în urma rejudecării cauzei s-au pronunţat hotărâri definitive de achitare.
Privarea sau restrângerea de libertate în mod nelegal trebuie stabilită, după caz, prin ordonanţă a procurorului de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin ordonanţă a procurorului de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale pentru cauza prevăzută în art. 10 alin. (1) lit. j) ori prin hotărâre a instanţei de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin hotărâre definitivă de achitare sau prin hotărâre definitivă de încetare a procesului penal pentru cauza prevăzută în art. 10 alin. (1) lit. j).
Faţă de dispoziţiile art. 506 alin. (2) C. proc. pen., potrivit cărora acţiunea poate fi introdusă în termen de 18 luni de la data rămânerii definitive, după caz, a hotărârilor instanţei de judecată sau a ordonanţelor procurorului, prevăzute în art. 504 din acelaşi cod, s-a reţinut că acţiunea reclamantului este prescrisă, întrucât hotărârea prin care autorul acestuia a fost achitat "de orice penalitate" pentru delictul de deţinere şi răspândire de publicaţii interzise prevăzut şi pedepsit de art. 325 lit. c) C. pen., respectiv sentinţa nr. 239, s-a pronunţat la data de 28 februarie 1955, fiind pus în libertate în data de 4 martie 1955, conform Biletului de liberare din 4 martie 1955, iar prezenta acţiune a fost formulată de reclamant – fiul condamnatului la data de 27 martie 2009.
De la data achitării şi până la data decesului intervenit în anul 1994, tatăl reclamantului nu a întreprins niciun demers în sensul prezentei acţiuni.
Chiar dacă s-ar considera că până la 22 decembrie 1989 tatăl reclamantului s-a aflat în imposibilitate morală de a formula o astfel de acţiune, după această dată s-au creat premisele favorabile formulării acţiunii în despăgubiri, începând să curgă o nouă prescripţie de 18 luni.
În ambele situaţii termenul de prescripţie de 18 luni a fost depăşit, astfel că acţiunea reclamantului este prescrisă.
Faţă de prevederile imperative ale art. 506 alin. (2) C. proc. pen., termenul de prescripţie de 18 luni nu poate să curgă diferit, după cum acţiunea în despăgubire este formulată de persoana care a fost condamnată definitiv sau de succesorii acestuia, textul nefăcând nicio distincţie.
Întrucât acţiunea reclamantului a fost respinsă pe excepţie, celelalte motive de apel, referitoare la fondul cauzei, nu au mai fost analizate.
În ceea ce priveşte apelul declarat de reclamant, prin care s-a susţinut că în mod greşit i s-a respins capătul de cerere privind acordarea daunelor materiale şi i s-a admis numai în parte cererea privind acordarea de daune morale, acesta a fost respins ca o consecinţă a admiterii apelurilor declarate de pârâtul Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Dâmboviţa şi de Parchetul de pe lângă Tribunalul Dâmboviţa şi a respingerii acţiunii pe excepţia prescrierii dreptului la acţiune.
Împotriva deciziei Curţii de Apel a declarat recurs pârâta care, invocând motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ., formulează în esenţă următoarele critici:
Reluând motivarea din acţiunea introductivă, recurentul arată că tatăl său a fost arestat la 16 aprilie 1954, în baza mandatului din 1954 şi trimis în judecată prin Rechizitoriul nr. 876 din 9 aprilie 1954, reţinându-i-se în sarcină că a găsit un manifest contrarevoluţionar şi că în loc să-l predea autorităţilor, l-a păstrat acasă şi l-a citit altor persoane, săvârşind delictul de deţinere şi răspundere de publicaţii interzise, infracţiune prevăzută şi pedepsită de art. 325 lit. c) C. pen.
Prin sentinţa nr. 985 din 21 iunie 1954 a Tribunalului Militar Teritorial Bucureşti, tatăl său a fost condamnat la 3 ani închisoare corecţională, prin deciziunea nr. 1793 din 15 octombrie 1954 a Tribunalului Militar pentru Unităţile M.A.I., s-a admis recursul şi a fost casată sentinţa cu trimiterea cauzei spre rejudecare, iar prin sentinţa nr. 239 din 28 februarie 1954 a Tribunalului Militar Teritorial Bucureşti, tatăl reclamantului a fost găsit neculpabil şi a fost achitat fiind pus în libertate la 4 martie 1955.
La data arestării tatălui său, în prezent decedat, recurentul avea vârsta de 2 ani şi 5 luni, împrejurare în care a fost lipsit de mijloacele de existenţă materială, nemaiavând cine să muncească suprafaţa de 1,75 ha teren agricol pe care îl deţinea, aşa cum rezultă din fişa matricolă penală nr. 913 din 16 aprilie 1954 a Penitenciarului Craiova şi Jilava 2 (şi pentru care era considerat chiabur) şi să cultive cele necesare asigurării hranei zilnice.
A învederat recurentul că a fost privat de afecţiunea tatălui său la acea vârstă fragedă, când orice copil are nevoie de părinţi şi atât el cât şi mama sa erau marginalizaţi, supuşi percheziţiilor, izolaţi de comunitate, supuşi unor suferinţe fizice şi psihice de neimaginat, ştirbindu-se astfel onoarea, demnitatea şi reputaţia întregii familii.
De asemenea, prin comportamentul agresiv, arbitrar şi nelegal al organelor de securitate, tatăl reclamantului a suferit prejudicii corporale care au semnificat, pe lângă suferinţa fizică şi psihică, pierderea speranţei de viaţă şi prejudiciile de agrement, fiind supus unui regim dur de cercetare, izolare, ameninţare şi tortură.
S-a mai susţinut că în toată perioada arestării cât şi ani de zile după aceea, familia sa a fost urmărită informativ, chemată periodic la miliţie şi securitate, ceea ce a provocat traume psihice marcante pentru toată viaţa, iar când reclamantul era elev al Şcolii Militare de Ofiţeri a M.I. Bucureşti, în ultimul an de studiu, s-a primit din partea securităţii o adresă prin care, în baza Ordinului nr. 09108 din 19 iulie 1973 s-a dispus ca la absolvire, să nu fie repartizat în judeţul care l-a selectat (Vâlcea), ajungând astfel în judeţul Dâmboviţa.
Deşi a efectuat numeroase demersuri la diferite instituţii ale statului pentru a i se comunica hotărârile penale menţionate, reclamantul a obţinut doar copii extras de pe sentinţa 985/1954 şi deciziunea nr. 1793/1954, dar nu şi de pe sentinţa de achitare, de la UM 02405 Piteşti, împrejurare în care a cerut şi a obţinut de la C.N.S.A.S. toate hotărârile judecătoreşti, la data de 30 ianuarie 2009.
În raport de dispoziţiile art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 coroborat cu art. 1886 C. civ., acesta este momentul în care se naşte dreptul la acţiune şi începe să curgă termenul de prescripţie prevăzut de art. 506 C. proc. pen.
Solicită admiterea recursului şi modificarea deciziei recurate în sensul admiterii apelului pârâtei, iar pe fond respingerea contestaţiei.
Verificând legalitatea deciziei recurate în raport de criticile formulate, Înalta Curte constată ca fiind fondate criticile ce pot atrage incidenţa motivului de recurs reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., pentru următoarele considerente:
Analizând pricina exclusiv sub aspectul prescripţiei, instanţa de apel a stabilit, în esenţă, că reclamantul se putea adresa justiţiei pentru repararea prejudiciului cel mai târziu într-un termen de 18 luni de la data de 22 decembrie 1989, când s-au creat premisele favorabile formulării acţiunii în despăgubiri.
Potrivit dispoziţiilor art. 504 alin. (2) şi (3) C. proc. pen., are dreptul la repararea pagubei persoana care, în cursul procesului penal, a fost privată de libertate ori căreia i s-a restrâns libertatea în mod nelegal.
Privarea sau restrângerea de libertate în mod nelegal trebuie stabilită, după caz, prin ordonanţă a procurorului de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin ordonanţă a procurorului de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale pentru cauza prevăzută în art. 10 alin. (1) lit. j) ori prin hotărâre a instanţei de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin hotărâre definitivă de achitare sau prin hotărâre definitivă de încetare a procesului penal pentru cauza prevăzută în art. 10 alin. (1) lit. j).
Art. 506 alin. (2) C. proc. pen. prevede că acţiunea poate fi introdusă în termen de 18 luni de la data rămânerii definitive, după caz, a hotărârilor instanţei de judecată sau a ordonanţelor procurorului, prevăzute în art. 504.
Codul de procedură penală a fost modificat succesiv, iar prin Legea nr. 287/2003 a fost prevăzut termenul de prescripţie de 18 luni pentru exercitarea acţiunilor prevăzute de art. 504.
Această lege a intrat în vigoare la 1 iulie 2003, astfel că acesta este momentul de la care începe să curgă termenul de prescripţie.
De aceea, pentru soluţionarea excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune, trebuie avut în vedere că, la data de 22 decembrie 1989, Codul de procedură penală nu prevedea un termen de prescripţie pentru formularea acţiunilor prevăzute de art. 504, astfel că nu poate fi primit argumentul instanţei de apel în sensul că reclamantul se putea adresa justiţiei pentru repararea prejudiciului cel mai târziu într-un termen de 18 luni de la data de 22 decembrie 1989, în lipsa reglementării unui atare termen de prescripţie.
Pe de altă parte, nu poate fi primită nici susţinerea recurentului în sensul că momentul în care se naşte dreptul la acţiune şi începe să curgă termenul de prescripţie prevăzut de art. 506 C. proc. pen. este data când a obţinut hotărârea de achitare de la C.N.S.A.S., respectiv 29 ianuarie 2009, atâta vreme cât art. 506 alin. (2) C. proc. pen. prevede că acţiunea poate fi introdusă în termen de 18 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii de achitare.
În speţă, recurentul susţine că, după numeroase demersuri, a obţinut doar copii extras de pe sentinţa 985/1954 şi deciziunea nr. 1793/1954, dar nu şi de pe sentinţa de achitare, pe care a obţinut-o de la C.N.S.A.S. la 29 ianuarie 2009, potrivit procesului verbal depus la dosar.
Art. 19 din Decretul nr. 167/1958 prevede posibilitatea repunerii părţii în termenul de prescripţie pentru motive temeinic justificate.
Prin cauze temeinic justificate, la care se referă acest text de lege se înţeleg acele împrejurări obiective care - fără a constitui cazuri de forţă majoră - sunt apreciate de instanţă ca fiind de natură să împiedice pe titular să-şi exercite dreptul la intentarea acţiunii sau să ceară executarea silită în termenul legal.
Instituţia repunerii în termenul de prescripţie operează ca un beneficiu pe care legea îl acordă titularilor dreptului la acţiune, care au fost împiedicaţi din cauze temeinic justificate să-şi exercite dreptul la acţiune înăuntrul termenului de prescripţie.
Problema care se pune în soluţionarea recursului este dacă motivele invocate de recurent în sensul că, deşi a întreprins numeroase demersuri, a obţinut hotărârea de achitare de la C.N.S.A.S. abia la 29 ianuarie 2009, pot constitui „cauze temeinic justificate" în sensul dispoziţiilor art. 19 din Decretul nr. 167/1958, care impun repunerea în termen, dat fiind şi intenţia manifestată de recurent în sensul formulării unei asemenea cereri.
Faţă de aceste considerente, se impune ca instanţa de apel să verifice dacă împrejurările expuse de reclamant constituie cauze temeinic justificate, pentru care termenul de prescripţie de 18 luni, prevăzută de art. 506 alin. (2) C. proc. pen. a fost depăşit, acest lucru neputând fi apreciat de instanţa de recurs faţă de actuala configuraţie a art. 304 C. proc. civ., potrivit căruia instanţa de recurs nu mai are competenţa de a cenzura situaţia de fapt stabilită prin hotărârea atacată şi de a reevalua în acest scop probele, ci doar de a verifica legalitatea hotărârii prin raportare la situaţia de fapt pe care aceasta o constată.
În raport de aceleaşi considerente, instanţa de recurs nu poate analiza criticile formulate de recurent pe aspectul temeiniciei şi nici nu poate interpreta probele în sensul restabilirii situaţiei de fapt, singura cenzură fiind cea care priveşte aspectele de nelegalitate ale hotărârii atacate.
Deşi în cuprinsul motivelor de recurs au fost indicate dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 8 C. proc. civ., Înalta Curte nu a identificat nici o critică care să poată fi circumscrisă acestor motive de modificare a hotărârii.
Pentru considerentele arătate, în baza dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., se va admite recursul, se va casa Decizia recurată şi se va trimite cauza la Curtea de Apel Ploieşti.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de reclamantul F.O. împotriva deciziei civile nr. 137 din 26 august 2009 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Casează Decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecarea apelului la aceeaşi Curte de Apel.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 15 octombrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5289/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 5275/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
