ICCJ. Decizia nr. 5289/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr.5289/2010
Dosar nr. 3158/118/2008
Şedinţa publică din 15 octombrie 2010
Asupra recursului civil de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanţa, secţia civilă, reclamantul R.C. a solicitat obligarea pârâtului primarul municipiului Constanţa să se pronunţe, prin emiterea unei dispoziţii motivate, asupra notificărilor înregistrate diin 9 august 2001 şi 10 august 2001 privind restituirea în natură a imobilului situat în Constanţa.
În motivarea acţiunii, reclamantul a arătat că este succesorul legal al proprietarului tabular al imobilului, R.I. şi că, deşi a formulat în termen notificările în baza Legii nr. 10/2001, pârâtul nu s-a conformat obligaţiei legale de a le soluţiona în termen de 60 de zile prevăzută de art. 23 alin. (1) din acest act normativ.
Prin sentinţa civilă nr. 719 din 10 iunie 2008, Tribunalul Constanţa, secţia civilă, a admis acţiunea şi a obligat pârâtul să emită dispoziţie motivată cu privire la notificările formulate în baza Legii nr. 10/2001.
Pentru a pronunţa această hotărâre, tribunalul a reţinut că potrivit dispoziţiilor art. 23 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, unitatea deţinătoare are obligaţia de a răspunde notificării în termen de 60 de zile, prin decizie/dispoziţie motivată, iar pentru a evita prelungirea în mod culpabil a pasivităţii persoanei notificate, legiuitorul a dat posibilitatea persoanei îndreptăţite să se adreseze instanţei pentru pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti prin care să oblige unitatea deţinătoare să analizez notificarea.
Apelul declarat de pârâtul Primarul municipiului Constanţa a fost respins de Curtea de Apel Constanţa, secţia civilă, minori şi familie, litigii de muncă şi asigurări sociale, prin Decizia nr. 272/C din 24 noiembrie 2008.
În motivarea acestei soluţii, instanţa de apel a reţinut că, faţă de dispoziţiile Legii nr. 10/2001, unitatea deţinătoare este obligată să se pronunţe prin decizie sau dispoziţie motivată, indiferent dacă persoanei îndreptăţite i se restituie în natură imobilul ori i se oferă restituirea prin echivalent sau chiar i se refuză un atare drept.
Împotriva deciziei curţii de apel a declarat recurs pârâtul primarul municipiului Constanţa care, invocând motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., formulează următoarele critici:
Întrucât art. 23 din Legea nr. 10/2001 prevede că unitatea deţinătoare este obligată să soluţioneze notificarea în termen de 60 de zile de la data înregistrării acesteia sau, după caz, de !a data depunerii actelor doveditoare, această obligaţie nu mai este necesar a fi dublată de o hotărâre judecătorească.
Oricum, norma prevăzută de art. 23 nu are caracter imperativ, ci de recomandare întrucât, faţă de metodologia laborioasă a procedurii administrative, nu există posibilitatea respectării acestui termen, iar reclamantul este în culpă, întrucât nu a completat dosarul administrativ cu actele solicitate.
Prin hotărâre dată în recurs în interesul legii,SECŢIILE UNITEale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a pus la îndemâna persoanelor îndreptăţite posibilitatea de a se adresa direct instanţelor de judecată pentru soluţionarea notificărilor, ignorând faza administrativă.
Analizând hotărârea atacată în limitele criticilor formulate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, urmând a fi respins ca atare, pentru următoarele considerente:
Reclamantul a înregistrat la Primăria Municipiului Constanţa notificările din 9 august 2001 şi 10 august 2001, întemeiate pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001, precum şi înscrisurile pe care le consideră doveditoare în ce priveşte pretenţiile sale privind restituirea în natură a imobilului situat în Constanţa,
Potrivit dispoziţiilor art. 23 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, respectiv art. 25 alin. (1) după modificările aduse prin Legea nr. 247/2005, termenul de 60 de zile în care unitatea deţinătoare este obligată să emită Decizia/dispoziţia motivată începe să curgă de la data depunerii notificării sau de la data depunerii actelor doveditoare.
În mod normal, ca formă firească de respectare a legii, notificarea formulată de reclamant în condiţiile art. 21 din forma iniţială a Legii nr. 10/2001 trebuia urmată de o dispoziţie emisă de pârât potrivit prevederilor obligatorii ale art. 23 din aceeaşi formă a aceluiaşi act normativ, dispoziţie care putea fi contestată în justiţie în condiţiile prescrise de art. 24 alin. (7) şi alin. (8) din legea enunţată.
Cu alte cuvinte, Legea nr. 10/2001 a prevăzut accesul la justiţie numai pentru refuzul expres exprimat al entităţii notificate de a aproba acordarea măsurilor reparatorii obiect al notificării, omiţând însă să reglementeze cazul, nefiresc de altfel, de tăcere a unităţii notificate.
Lipsa de reglementare nu poate împiedica însă accesul la justiţie al titularului dreptului subiectiv recunoscut de Legea nr. 10/2001, astfel cum susţine recurentul, date fiind prevederile art. 21 din Constituţie, precum şi cele ale art. 6 şi art. 13 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale.
Aşadar, pe cea din urmă cale, justiţia are obligaţia de a hotărî asupra încălcării drepturilor cu caracter civil ale persoanei căreia nu i s-a răspuns la notificare, după caz, fie prin obligarea entităţii notificate să se pronunţe prin decizie sau dispoziţie motivată asupra cererii transmise prin notificare, fie să dispună chiar asupra măsurilor reparatorii cuvenite.
Atitudinea omisivă a persoanei juridice deţinătoare – în cazul în speţă îmbrăcând forma lipsei răspunsului, concretizat în dispoziţie – atrage competenţa instanţei care este în măsură să cenzureze chiar dispoziţia prin care trebuie să se soluţioneze notificarea.
Pasivitatea persoanei notificate echivalează cu neîndeplinirea obligaţiei corelative unui drept subiectiv civil, respectiv dreptul la restituirea în natură sau prin echivalent a imobilului.
În aceste condiţii, acţiunea prin care se solicită sancţionarea pasivităţii persoanei deţinătoare reprezintă o acţiune de realizare a dreptului, a cărei cauză se află în prevederile Legii nr. 10/2001, care reprezintă o lege specială şi care instituie o procedură specială diferită de cea de drept comun.
Pasivitatea recurentului în soluţionarea notificării şi depăşirea termenului rezonabil soluţionării oricărei cereri adresată autorităţilor reprezintă şi o încălcare a dreptului de proprietate al reclamantului enunţat prin art. 1 din Protocolul adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Pe de altă, parte, nu există niciun temei legal pentru care, considerând că actele depuse de reclamant nu sunt adecvate sau suficiente, pârâtul să refuze sine die soluţionarea notificării şi eventualul control ulterior al instanţei de judecată.
Prin urmare, chiar în situaţia nedepunerii de către reclamant a tuturor actelor considerate necesare de către pârât, soluţia de obligare a acestuia la emiterea unei decizii sau dispoziţii motivate este în concordanţă cu legea.
Faţă de considerentele ce preced, care suplinesc, în parte, motivarea instanţei de apel, Înalta Curte apreciază că această instanţă a interpretat corect dispoziţiile art. 25 din Legea nr. 10/2001.
Ca atare, recursul declarat în cauză se constată nefondat şi, în conformitate cu dispoziţiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., urmează a fi respins ca atare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul primarul Municipiului Constanţa împotriva deciziei civile nr. 272/C din 24 noiembrie 2008 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia civilă, minori şi familie, litigii de muncă şi asigurări sociale.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 15 octombrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5285/2010. Civil. Fond funciar. Revizuire -... | ICCJ. Decizia nr. 5278/2010. Civil. Reparare prejudicii erori... → |
|---|
