ICCJ. Decizia nr. 5426/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr.5426/2010
Dosar nr. 510/1/2010
Şedinţa publică din 20 octombrie 2010
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 20 iulie 2007, reclamanta O.V. a chemat în judecată pe pârâţii primarul municipiului Arad şi Primăria municipiului Arad solicitând să fie obligaţi să-i predea cu titlu de restituire în echivalent imobilul compus din teren în suprafaţă de 10.346 mp situat în Arad, înscris în C.F. pe numele Statului Român ca imobil la schimb cu imobilul situat în Arad, preluat de la antecesorii reclamantei, cu îndrumarea oficiului de cadastru să facă cuvenitele menţiuni în evidenţele de publicitate imobiliară.
În motivarea acţiunii, reclamanta a învederat că antecesorii săi au deţinut imobilul situat la adresa menţionată în scris în C.F. Arad compus din intravilan în suprafaţă de 327 mp, solicitat prin notificarea adresată pârâţilor.
Întrucât nu a primit nici un răspuns până în prezent la notificarea formulată în temeiul Legii nr. 10/2001 şi dat fiind că terenul proprietatea antecesorilor săi nu poate fi restituit în natură, fiind ocupat de blocuri, a solicitat admiterea cererii dedusă judecăţii.
Prin sentinţa nr. 360 din 3 aprilie 2008, Tribunalul Arad, secţia civilă a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei Primăria municipiului Arad şi a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a primarului municipiului Arad.
A fost admisă acţiunea formulată de reclamanta O.V. în contradictoriu cu pârâtul primarul municipiului Arad, care a fost obligat să predea reclamantei terenul în suprafaţă de 981 mp înscris în C.F. Arad, cu nr. top nou după parcelare intravilan viran reprezentând despăgubire în echivalent.
A fost îndrumat Oficiul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară la intabulare după rămânerea irevocabilă a hotărârii.
Prima instanţă a reţinut, în esenţă, că pârâta nu şi-a îndeplinit obligaţia stipulată de dispoziţiile art. 1 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 de a afişa lunar în termen de cel mult 10 zile calendaristice de la sfârşitul lunii precedente, la loc vizibil, un tabel cu bunurile disponibile ori serviciile ce pot fi acordate în compensare persoanei îndreptăţite şi a lăsat nesoluţionată notificarea reclamantei peste durata legală prevăzută de aceeaşi lege, motiv pentru care pretenţiile reclamantei au fost găsite ca întemeiate.
Potrivit expertizelor efectuate în cauză, echivalentul valoric al terenului preluat de stat din patrimoniul antecesorilor săi îl reprezintă terenul în suprafaţă de 981 mp înscris în C.F. Arad, , cu nr. top nou după parcelare, teren aflat în proprietatea Statului Român şi în folosinţa unei societăţi comerciale (drept anulat în anul 2004), ce se află într-un loc ce permite a fi folosit fără să împieteze desfăşurarea activităţii aceleiaşi firme.
Reţinând îndreptăţirea reclamantei la restituirea terenului pretins ca echivalent al celui preluat abuziv de la autorii săi şi că pârâtul nu şi-a îndeplinit obligaţia legală de soluţionare a notificării reclamantei, în temeiul art. 10 şi art. 24 din Legea nr. 10/2001 prima instanţă a reţinut temeinicia pretenţiilor reclamantei.
Dispoziţiile acestei hotărâri au fost desfiinţate prin Decizia nr. 204 din 25 septembrie 2008, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă, care a reţinut că textul art. 1 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 prevede într-adevăr ca măsură reparatorie şi compensarea cu alte bunuri ori servicii în cazul în care restituirea în natură nu este posibilă, însă iniţiativa compensării cu un alt bun aparţine unităţii deţinătoare şi nu persoanei îndreptăţite.
S-a arătat că această interpretare se desprinde din dispoziţiile cuprinse în art. 1 alin. (2) şi art. 10 alin. (10) din Legea nr. 10/2001 republicată, unde se prevede expres că bunurile în compensare sunt oferite de entitatea învestită cu soluţionarea notificării, acordul persoanei îndreptăţite în privinţa acestei măsuri intervenind doar ulterior ofertei formulate de unitatea notificată.
Potrivit art. 36 alin. (2) lit. c), art. 36 alin. (5) lit. c), art. 91 alin. (1) lit. c) şi art. 91 alin. (4) lit. a) din Legea nr. 215/2001, în cazul bunurilor proprietate a unităţii administrativ teritoriale, numai Consiliul local are atribuţii de dispoziţie, astfel că doar această entitate poate hotărî în sensul disponibilizării bunului, pentru ca apoi să poată fi acordat ca măsură compensatorie.
Din actele dosarului rezultă că entitatea învestită cu soluţionarea notificării deţine şi poate oferi în compensare terenuri intravilane (în cartierul G. suprafaţa de 7.1473 mp şi tot în intravilan, în cartierul S. terenuri în suprafaţă de 107.900 mp), aspect ce nu a fost avut în vedere de prima instanţă.
Folosindu-se doar de o expertiză extrajudiciară întocmită unilateral de către reclamantă, în mod greşit, arbitrar şi discreţionar prima instanţă a acordat în compensare un teren (găsit a fi liber de către reclamantă), cu încălcarea dispoziţiilor legale menţionate ce prevăd că măsura solicitată se află la latitudinea unităţii deţinătoare în al cărei patrimoniu se află bunul.
S-a dispus astfel trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanţă care va pune în discuţie necesitatea efectuării unei expertize care să stabilească valoarea terenului preluat de stat de la antecesorii reclamantei ca şi suprafaţa de teren ce poate fi acordată în compensare pentru bunul preluat, din terenurile intravilane individualizate în inventarul bunurilor disponibile ce pot fi oferite în compensare conform prevederilor Legii nr. 10/2001, respectiv terenurile intravilane din cartierul G. şi S., sus menţionate.
În rejudecare şi conformându-se dispoziţiilor deciziei de casare, prin sentinţa nr. 315 din 23 iunie 2009, Tribunalul Arad, secţia civilă a admis în parte acţiunea formulată de reclamanta O.V. împotriva pârâtului Municipiul Arad care a fost obligat să emită dispoziţie de soluţionare a notificării din 18 decembrie 2001 în sensul acordării de despăgubiri legale pentru imobilul din Arad, înscris în C.F. în suprafaţă de 327 mp sau în compensare teren de valoare egală.
A fost respinsă cererea aceleiaşi reclamante de restituire în echivalent a imobilului din C.F. Arad şi a imobilului din C.F. Arad care nu se află în patrimoniul pârâtului ca bunuri ce pot fi acordate în compensare.
Prima instanţă a reţinut, în esenţă, că nesoluţionarea notificării reclamantei echivalează cu o nerezolvare culpabilă de către pârât, astfel încât pretenţia reclamantei de emitere a dispoziţiei de soluţionare a acestei notificări este întemeiată.
Nu a fost primită cererea reclamantei de atribuire în echivalent a terenului pretins, justificat de probaţiunea administrată (expertiza tehnică L.Ş. şi adresa din 5 iunie 2009) care a relevat că terenul menţionat nu este disponibil în sensul legii, iar celelalte terenuri (din cartierele G. şi S.) de asemenea nu mai sunt disponibile, parte din ele fiind relotizate şi acceptate de cei îndreptăţiţi conform ordinii de depunere a solicitărilor.
Odată cu soluţionarea notificării, pârâtul va face reclamantei ofertă cu privire la terenurile despre care face vorbire în adresa menţionată, care nu au fost încă atribuite persoanelor îndreptăţite şi care au depus opţiuni pentru acordarea de teren în compensare, terenuri ce ar fi în suprafaţă de 65.331 mp.
Prin Decizia nr. 273/A din 16 noiembrie 2009, Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă a admis apelul declarat de reclamanta O.V. împotriva susmenţionatei hotărâri, care a fost schimbată în parte în sensul că a fost obligat pârâtul să acorde reclamantei terenul în suprafaţă de 981 mp, înscris în C.F. Arad, cu nr. top nou după parcelare intravilan, reprezentând despăgubire în echivalent.
Au fost menţinute restul dispoziţiilor sentinţei apelate.
Instanţa de apel a reţinut, în esenţă, că întrucât de la data notificării şi până în prezent reclamanta nu a primit nici un fel de răspuns sau ofertă din partea pârâtului şi nici nu i-a fost soluţionată notificarea, a identificat un alt teren din Municipiul Arad liber de construcţii, ce este înscris în C.F. Arad în proprietatea Statului Român – Municipiul Arad.
Conform extrasului de carte funciară menţionată şi raportului de expertiză tehnică administrat în cauză, terenul din această coală funciară se află în proprietatea localităţii şi ca atare el poate fi restituit ca teren echivalent în natură către persoanele îndreptăţite.
De asemenea, potrivit art. 10 şi art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată, atunci când restituirea în natură nu este posibilă, măsurile reparatorii prin echivalent vor consta în acordarea în compensare cu alte bunuri ori servicii.
Prin urmare, soluţia de obligare la acordarea în compensare a unor terenuri în echivalent valoric pretinsă de reclamantă, este legală, terenul identificat de reclamantă putând fi acordat în compensare.
Nu a fost primită apărarea pârâtei care susţine că nu ar mai deţine acest teren, în condiţiile în care această susţinere a fost făcută după administrarea probatoriului şi nu are corespondenţă în piesele dosarului, apărare apreciată în acest context ca nedovedită.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâtul Municipiul Arad criticând-o pentru nelegalitate, sens în care, invocând dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., a solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei instanţei de apel în sensul respingerii apelului reclamantei şi menţinerea sentinţei primei instanţe.
În dezvoltarea recursului pârâtul a susţinut că imobilul atribuit reclamantei în compensarea celui preluat abuziv de stat, nu se regăseşte în inventarul cu bunuri disponibile ce pot fi acordate în compensare, inventar ce a fost întocmit în conformitate cu prevederile legale în vigoare şi care astfel nu poate fi atribuit în baza Legii nr. 10/2001.
Mai mult, imobilul nu este liber de sarcini, fiind ocupat de construcţii, aspect ce rezultă din înscrierile de carte funciară.
A fost criticată astfel constatarea instanţei că această susţinere nu şi-ar găsi corespondent în actele dosarului, sens în care s-a învederat că în C.F. Arad, partea a treia, prin încheierea C.F. a fost înscris dreptul de folosinţă asupra terenului în suprafaţă de 10.346 mp în favoarea SC I.B.D.A.C. SRL.
Or, atribuirea unei părţi din acest teren reclamantei, teren aflat în folosinţa legitimă a altei persoane juridice, se constituie într-o ingerinţă nejustificată în drepturile acesteia.
Nu au fost respectate nici dispoziţiile pct. 1.7 din Cap. 2 al HG nr. 250/2007, constând în disponibilitatea bunului ce poate fi atribuit în compensare, întrucât, deşi terenul acordat în compensare se află în circuitul civil, nu este deţinut de localitate pentru a putea face obiectul compensării pretinsă de reclamantă, aspect ce rezultă indubitabil din înscrierile de Carte Funciară.
Pe de altă parte, prevederile art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 reţinut de instanţa de apel se interpretează în sensul că dreptul de a alege bunurile ce pot fi oferite în compensare aparţine deţinătorului bunului ce soluţionează notificarea şi în nici un caz persoanei îndreptăţite. O altă interpretare ar contraveni prevederilor enunţate şi ar echivala cu o gravă atingere adusă dreptului de proprietate privată garantat de Constituţia României, indiferent dacă titularul acestuia este Statul Român ori o altă persoană fizică sau juridică.
Întrucât, în operaţiunea de întocmire a inventarului bunurilor ce aparţin localităţii, a identificat bunuri (teren) ce pot fi oferite în compensare (în zona cartierului G., cu privire la care reclamanta şi-a manifestat opţiunea de a-l primi în compensare, dosarul aflându-se în curs de soluţionare, a solicitat admiterea recursului.
A subliniat totodată că prin Decizia nr. 204 din 25 septembrie 2008 pronunţată de instanţa de apel într-un prim ciclu procesual s-a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare în vederea analizării posibilităţii de acordare a unui teren în compensare dintre cele înscrise în inventarul localităţii, şi nu la alegerea reclamantei.
După pronunţarea deciziei atacate şi anterior exercitării căii de atac a recursului împotriva acesteia, prin dispoziţia din 15 decembrie 2009, recurentul pârât a dispus acordarea în compensare, pentru terenul preluat abuziv de stat, a unui teren situat în Arad, Cartierul G., în suprafaţă de 1.100 mp, înscris în C.F. Arad, cu nr. cadastral către reclamantă.
Referitor la calea de atac dedusă judecăţii se constată următoarele:
Potrivit art. 1 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 „în cazurile în care restituirea în natură nu este posibilă se vor stabili măsuri reparatorii prin echivalent".
Măsurile reparatorii prin echivalent vor consta în compensare cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent de către entitatea învestită potrivit prezentei legi cu soluţionarea notificării, cu acordul persoanei îndreptăţite, sau despăgubiri acordate în condiţiile prevederilor speciale privind regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv.
Iar potrivit art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 „dacă restituirea în natură nu este posibilă, deţinătorul imobilului sau, după caz, entitatea învestită potrivit prezentei legi cu soluţionarea notificării este obligată ca, prin decizie sau, după caz, prin dispoziţie motivată, în temeiul prevăzut la art. 25 alin. (1), să acorde persoanei îndreptăţite în compensare alte bunuri sau servicii ori să propună acordarea de despăgubiri …, în situaţiile în care măsura compensării nu este posibilă sau aceasta nu este acceptată de persoana îndreptăţită".
Stabilind ordinea priorităţii măsurilor repatorii ce pot fi acordate persoanelor îndreptăţite vizate de textul legii speciale legiuitorul a urmărit respectarea exigenţelor impuse de norma art. 1 din Primul protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, ce constituie de altfel principiul ce guvernează întreaga procedură reglementată de legea specială, al cărei scop este, în acord cu aceste exigenţe, o justă şi echitabilă despăgubire a persoanelor îndreptăţite.
În asigurarea îndeplinirii acestei cerinţe, legea a impus prin textul alin. (5) al art. 1 din Legea nr. 10/2001, obligaţia afişării lunar a tabelului bunurilor sau serviciilor ce pot fi oferite în compensare, normă imperativă după termenii textului, nesocotită de autoritatea locală care, adoptând o atitudine oscilantă, a susţinut fie inexistenţa unor atare bunuri, fie existenţa lor în două din cartierele localităţii, dar supuse unor proceduri de evaluare şi lotizare în vederea atribuirii lor către persoanele îndreptăţite într-o ordine stabilită de această autoritate.
În acest fel, ordinea instituită imperativ de textul legii speciale şi respectiv acordarea măsurii reparatorii a compensării cu bunuri ori servicii, au ajuns să fie la aprecierea discreţionară a entităţii sesizate cu soluţionarea notificării, ceea ce în nici un caz nu a urmărit legiuitorul.
Dimpotrivă, legea specială nu a lăsat la latitudinea entităţii administrative alegerea modalităţii de reparaţie, ci a impus, aşa cum s-a arătat mai sus o ordine de prioritate, care în lipsa unui impediment legal, determină respectarea sa, astfel cum corect a decis instanţa de apel.
De aceea, în aplicarea dispoziţiei legale de principiu sus menţionate [art. 1 alin. (2) din Legea nr. 10/2001] cu ipostazele sale particulare [art. 10 alin. (10) şi, respectiv, art. 11 alin. (8) din aceeaşi lege], în cazul în care se face dovada că există bunuri pe care nejustificat unitatea deţinătoare refuză să le ofere în compensare persoanelor cărora nu li se pot restitui imobilele în natură, instanţa de judecată poate sancţiona acest refuz, dispunând ea însăşi acordarea acestei măsuri reparatorii în echivalent, în soluţionarea contestaţiei intentate împotriva dispoziţiei emise sau a refuzului emiterii acesteia.
Or, în speţă, identificând un atare bun – aflat, incontestabil, în patrimoniul localităţii, dat în folosinţă unei societăţi comerciale (situaţie ce nu se constituie în impediment la restituire în sensul legii speciale), teren identificat şi determinat a fi liber în accepţiunea legii speciale, corect, în aplicaţiunea normelor actului de reparaţie, instanţa de apel a obligat entitatea la atribuirea acestui bun.
În acest context este lipsită de relevanţă împrejurarea că după pronunţarea deciziei în apel, entitatea învestită cu soluţionarea notificării a oferit reclamantei un teren în compensare, în condiţiile în care, pentru adoptarea acestei măsuri legea pretinde [art. 1 alin. (2)] drept condiţie cumulativă, acordul persoanei îndreptăţite, acord ce nu a fost dat de parte justificat de imposibilitatea realizării dreptului său, dat fiind piedicile de carte funciară privind acest bun (nedezmembrat şi aflat într-o procedură litigioasă), ce se constituie astfel şi într-un impediment la restituire.
Nu are relevanţă sub aspectul legalităţii deciziei curţii de apel nici împrejurarea că într-un prim ciclu procesual, instanţa de apel a dispus identificarea unor anumite bunuri din patrimoniul localităţii, dispoziţie ce ar fi trebuit să lege instanţele investite ulterior cu soluţionarea acestui litigiu, întrucât, pe de o parte, deşi neindicat recurenta face referire la dispoziţiile art. 315 C. proc. civ., incidente exclusiv în recurs şi care nu pot fi aplicate prin extrapolare la alte etape judiciare, dar şi pentru că etapele procesuale anterioare, caracterizându-se prin efectul lor devolutiv, presupun analiza tuturor aspectelor de fapt şi de drept deduse judecăţii, ceea ce legal instanţa de apel a făcut.
Ca urmare, faţă de cele ce preced, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul dedus judecăţii va fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Municipiul Arad împotriva deciziei nr. 273 A din 16 noiembrie 2009 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 20 octombrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5433/2010. Civil. Fond funciar. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 5285/2010. Civil. Fond funciar. Revizuire -... → |
|---|
