ICCJ. Decizia nr. 5485/2010. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr.5485/2010
Dosar nr. 26760/3/200.
Şedinţa publică din 22 octombrie 2010
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V a civilă, la data de 9 iulie 2008, precizată la data de 8 decembrie 2008, reclamanţii D.D.M., D.G.V. şi D.A.I.M. au solicitat obligarea pârâtului Municipiul Bucureşti să emită dispoziţie motivată cu propunere de acordare despăgubiri pentru imobilul situat în Bucureşti, sector 5, în soluţionarea notificării din 14 iunie 2001, formulată în temeiul Legii nr. 10/2001.
În motivarea acţiunii, reclamanţii au arătat că imobilul în litigiu, compus din construcţie de cărămidă, parter şi etaj, în total trei apartamente, precum şi teren în suprafaţă de 165 mp, a fost dobândit de autoarea lor, D.G.V., căsătorită cu D.G., prin cumpărare de la Clivio Turconi, conform actului de vânzare încheiat la data de 21 ianuarie 1943.
Prin notificarea înregistrată din 14 iunie 2001 la Biroul executorului judecătoresc S.N., reclamanţii au solicitat Primăriei municipiului Bucureşti să le restituie în natură imobilul, având în vedere că acesta a fost preluat abuziv de stat prin Decretul nr. 134/1985.
În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 25 alin. (1) şi art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.
Prin sentinţa civilă nr. 949 din 30 iunie 2009, Tribunalul Bucureşti, secţia a V a civilă, a admis acţiunea şi a obligat pârâtul să emită dispoziţie cu propunere de acordare de despăgubiri, în valoare de 378.318 lei pentru suprafaţa de 165 mp teren şi în valoare de 220.755 lei pentru construcţiile demolate. Prin aceeaşi sentinţă, a fost obligat pârâtul la plata către reclamanţi a sumei de 2.300 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această sentinţă, tribunalul a reţinut că reclamanţii au făcut dovada, atât a dreptului de proprietate asupra imobilului al autoarei lor, D.G.V., prin contractul de vânzare cumpărare autentificat din 21 ianuarie 1943, cât şi a calităţii lor de moştenitori de pe urma acesteia, prin certificatele de moştenitor din 19 aprilie 1989 şi din 15 septembrie 2000.
Prin adresa din 15 mai 2007, SC C. SA a comunicat faptul că imobilul în litigiu a fost preluat de stat de la autoarea reclamanţilor în baza Decretului nr. 92/1950, poziţia 1989, iar ulterior, construcţiile au fost demolate, zona fiind afectată în întregime de frontul de construcţii „Centrul civic", neacordându-se despăgubiri.
Faţă de aceste împrejurări, tribunalul a constatat imposibilitatea restituirii în natură a terenului şi îndreptăţirea reclamanţilor de a primi despăgubiri atât pentru teren, cât şi pentru construcţiile demolate, la valoarea lor reală, stabilită prin expertiza dispusă în cauză şi la care părţile nu au formulate obiecţiuni, respectiv 378.318 lei pentru teren şi 220.755 lei pentru construcţie.
În baza dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ., a fost obligat pârâtul la plata cheltuielilor de judecată către reclamanţi, în cuantumul stabilit conform chitanţelor depuse la dosar.
Apelul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti, prin primarul general, a fost respins de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, prin Decizia nr. 32 A din 19 ianuarie 2010, acesta fiind obligat la plata către intimaţii – reclamanţi a cheltuielilor de judecată în cuantum de 1.000 lei.
În considerentele hotărârii sale, Curtea de Apel a reţinut că prima instanţă a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor art. 1 şi art. 10 din Legea nr. 10/2001, obligând pârâtul să emită dispoziţie motivată, cu propunere de despăgubiri, în cuantumul determinat prin raportul de expertiză judiciară, întocmit cu respectarea art. 201, art. 202 şi art. 208 C. proc. civ.
Reţinând culpa procesuală a pârâtului în ce priveşte nesoluţionarea la timp a notificării, acesta a fost obligat la plata cheltuielilor de judecată, în temeiul dispoziţiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul Municipiul Bucureşti care, invocând motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susţine că, în raport de dispoziţiile Legii nr. 10/2001, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 247/2005, despăgubirile nu pot fi puse în sarcina unităţii deţinătoare, în speţă Municipiul Bucureşti, astfel cum au stabilit instanţele de fond.
O altă critică vizează obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată, recurentul solicitând aplicarea dispoziţiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ., în sensul reducerii acestora întrucât cauza nu comportă un grad de dificultate sporit, iar cheltuielile sunt prea mari faţă de contribuţia apărătorului ales.
Totodată, instanţele nu au ţinut seama de Decizia nr. 3564 din 26 martie 1999 a Consiliului Uniunii Barourilor din România, prin care s-au stabilit onorariile minimale pentru serviciile prestate de avocat.
Solicită admiterea recursului, modificarea deciziei recurate în sensul admiterii apelului pârâtului, iar pe fond, respingerea acţiunii.
Verificând legalitatea deciziei recurate în raport de criticile formulate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:
Este evident că, sub aspectul obiectului investirii instanţei şi stabilirii cadrului juridic procesual, acţiunea de faţă este o contestaţie împotriva refuzului Primăriei municipiului Bucureşti de a soluţiona, în termenul prevăzut de art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, notificarea ce a fost formulată de reclamanţi privind restituirea imobilului în litigiu, instanţa fiind investită tocmai pentru că pârâtul nu şi-a respectat această obligaţie, ajungându-se astfel ca, pe cale judecătorească, să se stabilească dreptul la despăgubiri şi cuantumul acestora.
Aşa fiind, raportul de drept procesual se grefează pe raportul juridic ce a luat naştere în urma transmiterii notificării şi nesoluţionării acesteia, în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001.
În mod normal, ca formă firească de respectare a legii, notificarea formulată în condiţiile art. 21 din forma iniţială a Legii nr. 10/2001 trebuia urmată de o dispoziţie emisă de Primăria Municipiului Bucureşti potrivit prevederilor obligatorii ale art. 23 din aceeaşi formă a aceluiaşi act normativ, dispoziţie care putea fi contestată în justiţie în condiţiile prescrise de art. 24 alin. (7) şi alin. (8) din legea enunţată.
Cu alte cuvinte, Legea nr. 10/2001 a prevăzut accesul la justiţie numai pentru refuzul expres exprimat al entităţii notificate de a aproba acordarea măsurilor reparatorii obiect al notificării, omiţând însă să reglementeze cazul, nefiresc de altfel, de tăcere a unităţii notificate.
Lipsa de reglementare nu poate împiedica însă accesul la justiţie al titularului dreptului subiectiv recunoscut de Legea nr. 10/2001, date fiind prevederile art. 21 din Constituţie, precum şi cele ale art. 6 şi art. 13 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale.
Aşadar, pe cea din urmă cale, justiţia are obligaţia de a hotărî asupra încălcării drepturilor cu caracter civil ale persoanei căreia nu i s-a răspuns la notificare, după caz, fie prin obligarea entităţii notificate să se pronunţe prin decizie sau dispoziţie motivată asupra cererii transmise prin notificare, fie să dispună chiar asupra măsurilor reparatorii cuvenite.
Conform art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, dacă restituirea în natură nu este posibilă, entitatea investită potrivit legii cu soluţionarea notificării este obligată să propună acordarea de despăgubiri în condiţiile legii speciale privind regimul de stabilire şi plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate abuziv, iar potrivit art. 16 alin. (1) Titlul VII din Legea nr. 247/2005 deciziile/dispoziţiile emise de unităţile investite cu soluţionarea notificărilor în care s-au consemnat sume care urmează a se acorda ca despăgubire se predau pe bază de proces-verbal de predare-primire Secretariatului Comisiei Centrale.
Atitudinea omisivă a persoanei juridice deţinătoare – în cazul în speţă îmbrăcând forma lipsei răspunsului, concretizat în dispoziţie – atrage competenţa instanţei care este în măsură să stabilească măsurile reparatorii cuvenite reclamanţilor, pentru punerea în executare a hotărârii, reclamanţii urmând a parcurge procedura prevăzută de art. 16 alin. (1) Titlul VII din Legea nr. 247/2005.
Şi critica vizând greşita obligare a pârâtului la plata cheltuielilor de judecată către reclamanţi este nefondată, faţă de dispoziţiile art. 274 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora, partea care cade în pretenţiuni va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată.
Dispoziţia legală menţionată prevede o singură condiţie pentru obligarea uneia dintre părţile litigante la plata cheltuielilor avansate de cealaltă parte pe parcursul desfăşurării procesului, anume faptul ca aceasta să fi căzut în pretenţii, adică să fi pierdut procesul.
Cu alte cuvinte, obligaţia de plată a cheltuielilor de judecată se fundamentează, în mod exclusiv, pe ideea de culpă procesuală care aparţine acelei părţi care a ocazionat, în mod nelegal, declanşarea unei proceduri judiciare, iar faptul pierderii procesului se dovedeşte cu însăşi cuprinsul hotărârii judecătoreşti prin care acesta s-a finalizat.
Or, în cauză, pârâtul a încălcat dispoziţiile art. 25 din Legea nr. 10/2001, depăşind cu mult termenul prevăzut de acest text de lege şi nesoluţionând cererea reclamanţilor într-un interval de timp de câţiva ani. Prin atitudinea sa, pârâtul Primarul municipiului Bucureşti nu şi-a îndeplinit obligaţia legală ce îi revenea, ceea ce a dus la declanşarea acţiunii judiciare, fiind astfel dovedită culpa sa procesuală.
În consecinţă, în mod corect instanţele de fond au statuat că pârâtul datorează reclamanţilor, conform art. 274 alin. (1) C. proc. civ., cheltuielile de judecată avansate în proces de reclamanţi.
În ce priveşte solicitarea recurentului privind aplicarea în speţă a dispoziţiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ., aceasta nu se justifică, întrucât textul de lege menţionat permite instanţei să mărească sau să micşoreze onorariile avocaţilor atunci când constată că acestea sunt nepotrivit de mici sau de mari faţă de valoarea pricinii sau de munca îndeplinită de avocat, iar trimiterea la „tabloul onorariilor minimale" este superfluă, întrucât acesta nu mai există în prezent.
Procedând la obligarea pârâtului la plata onorariului de avocat achitat de reclamanţi, instanţele de fond au ţinut seama de dispoziţiile art. 274 alin. (1) C. proc. civ., cuantumul acestuia fiind corespunzător cu valoarea pricinii sau de munca îndeplinită de avocat, astfel că nu se impune aplicarea dispoziţiilor cuprinse în alin. (3) din acelaşi articol, în sensul micşorării onorariului de avocat.
Pentru considerentele arătate, în baza dispoziţiilor art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti, prin primarul general împotriva deciziei civile nr. 32 A din 19 ianuarie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 22 octombrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5452/2010. Civil. Revendicare imobiliară.... | ICCJ. Decizia nr. 5433/2010. Civil. Fond funciar. Recurs → |
|---|
