ICCJ. Decizia nr. 5448/2010. Civil. Acţiune în constatare. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 5448/2010
Dosar nr. 1840/84/2007
Şedinţa publică din 20 octombrie 2010
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 453 din 29 februarie 2008 a Tribunalului Sălaj a fost admisă în parte acţiunea precizată a reclamantului T.M.T. în contradictoriu cu pârâţii Consiliul Judeţean Sălaj, Statul Român prin D.G.F.P., Consiliul Local Zalău, Primăria municipiului Zalău şi S.J. Sălaj, S.D.V. A fost obligat Consiliul Zalău la restituirea în natură către reclamant a imobilului înscris în C.F. 465 Zalău, nr. top 420/a, compus din casă, curte şi grădină în suprafaţă de 1068 mp, în întregime, imobilul fiind înscris în prezent în C.F. nr. 1 Zalău, nr. top 420/a.
S-a constatat că între reclamant şi pârâta Primăria municipiului Zalău a intervenit o înţelegere privind compensarea terenului de 3055 mp înscris în C.F. 465 Zalău, nr. top 420 /b/3 cu suprafaţa de 3065 mp teren în zona „Grădina Poporului" din Zalău, pârâta Primăria Municipiului Zalău fiind obligată să atribuie acest teren reclamantului.
Pârâtul S.J. Sălaj, S.D.V., a fost obligat să lase în deplină proprietate şi posesie reclamantului, imobilul înscris pe nr. top 420/a.
A fost respinsă ca nefondată cererea privind intabularea reclamantului în C.F. şi cererea privind constatarea ca fiind compensate cheltuielile de edificare a corpului nou adăugat P + 1 şi prejudiciul provocat.
Pentru a pronunţa această sentinţă tribunalul a reţinut că, potrivit extrasului de C.F., imobilul compus din casă, curte şi grădină în suprafaţă de 297 stjp. înscris în C.F. 465 nr. top 420/a şi imobilul situat pe nr. top 420/b/23 acelaşi C.F. şi compus din 852 stjp a fost coproprietate tabulară, prin cumpărare în părţi egale a defunctei P.A. şi a soţiei sale S.E.
Prin Decizia nr. 32/1957 a Sfatului Popular al oraşului Zalău, s-a dispus ca imobilul în litigiu să fie intabulat de pe numele vechilori proprietari în favoarea Statului Român, ca urmare a naţionalizării, prin efectul Decretului nr. 92/1050.
Ulterior, Statul Român şi-a intabulat dreptul de proprietate dobândit prin naţionalizare, nr. top 420/a asupra imobilului – casă, curte şi grădină în suprafaţă de 1068 mp.
S-a reţinut că reclamantul şi-a justificat calitatea procesuală conform certificatelor de moştenitor.
În ce priveşte imobilul situat la nr. top 420/b/3, acesta a fost dezmembrat în mai multe nr. topografice noi: pe nr. top 420/3/3/2/3, este situat Blocul N 11, pe nr. top 420/3/3/2/4, este situat Blocul N 12, pe nr. top 420/b/3/1, se află construcţiile ridicate de L.G. şi E., iar nr. top 420/b/3/2/1, 420/b/3/2/2 sunt libere de construcţii, pe toate aceste nr. topografice proprietar fiind Statul Român.
Cu privire la această suprafaţă de teren de 3065 mp, între reclamant şi Primăria municipiului Zalău, a intervenit o înţelegere potrivit căreia Primăria Zalău a fost de acord cu acordarea în compensare pe amplasamentul situat în zona „Grădina Poporului" suprafaţa de 3065 mp în raport de 1 la 1, astfel că restituirea acestei suprafeţe de teren este rezolvată nefiind necesară introducerea în cauză a proprietarilor de construcţii situate pe acest teren.
Caracterul abuziv, fără titlu al preluării terenului de 1350 mp în raport de dispoziţiile art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, a fost dezlegat irevocabil, astfel că, în dezbatere a rămas cererea de restituire a imobilului înscris în C.F. 65 Zalău, nr. top 420/a, compus din casă, curte şi grădină în suprafaţă de 1068 mp în care funcţionează S.B.D.V. Zalău.
S-a apreciat că imobilele care nu intră sub incidenţa Legii nr. 112/1995 şi pentru care nu există titlu valabil constituit în favoarea statului (aspect statuat de altfel irevocabil în speţă de instanţa de trimitere, prin Decizia de casare) pot face obiectul cererilor de restituire sau de acordare a despăgubirilor, formulate de persoanele îndreptăţite pe cale judecătorească, potrivit dreptului comun.
Sub acest aspect, s-a constatat că reclamantul a făcut dovada calităţii de moştenitor al proprietarului tabular înscris în C.F. înainte de preluarea imobilului de către Statul Român şi pe de altă parte, că preluarea de către stat a fost abuzivă, fără titlu valabil.
Or, în atare condiţii, s-a dispus a fi obligat Consiliul Local Zalău, ca reprezentant al Statului Român, la restituirea în natură către reclamant a imobilului, iar pârâtul S.J. Sălaj, S.B.D.V., să lase în deplină proprietate şi posesie imobilul.
Cererea reclamantului de compensare a cheltuielilor de edificare a corpului nou de clădire cu prejudiciul provocat prin preluarea bunului şi demontarea anexelor a fost apreciată neîntemeiată.
S-a considerat că incidente în speţă sunt dispoz. art. 494 alin. (3) C. civ., conform cărora proprietarul imobilului are dreptul, atunci când construcţiile au fost edificate de un al treilea, de bună-credinţă, să plătească o sumă de bani echivalentă cu cea a creşterii valorii fondului.
În cauză însă, reclamantul a cerut compensarea cheltuielilor legate de edificarea corpului nou cu prejudiciul creat prin demolarea anexelor, fără a se face dovada proprietăţii foştilor titulari tabulari asupra acestora.
În ce priveşte valoarea fructelor, constând în chirii ce nu au fost acordate din momentul atribuirii imobilului pârâtului S.J. Sălaj şi până în prezent, s-a stabilit că acestea nu pot fi considerate ca făcând parte din prejudiciul suferit pentru a se dispune compensarea cu cheltuielile de efectuare a corpului nou de clădire, conform art. 1143 C. civ., întrucât compensaţia operează când două persoane sunt datoare una alteia. Or, în speţă, reclamantul nu a cerut plata chiriei de la pârâţi şi nici pârâţii plata contravalorii clădirii nou adăugate la imobil.
În plus, prin admiterea capătului de cerere privind revendicarea, s-a dispus restituirea întregului imobil cu nr. top 420/a, deci şi a noiii clădiri, aceasta fiind alipită clădirii vechi, în virtutea prevederilor art. 489 C. civ. privind accesiunea imobiliară. Aşadar, pârâtul Statul Român, prin Consiliul Local Zalău, are obligaţia predării în natură a acestui imobil pentru care reclamantul susţine că a suferit o pagubă prin fructele pierdute în urma nefolosirii imobilului.
În consecinţă, obligaţia pârâtului este restituirea în natură, iar cererea reclamantului este compensarea unei sume de bani, reprezentând chiria şi preţul imobilului demolat, astfel că nu sunt îndeplinite nici condiţiile prevăzute de art. 1145 C. civ., text conform căruia datoriile ce urmează a se compensa trebuie să aibă ambele ca obiect o sumă de bani. Or, în speţă, una din obligaţii este de a preda în natură un bun, iar cealaltă, pretinsă a fi o obligaţie din partea reclamantului, reprezintă o sumă de bani.
Împotriva acestei sentinţe, au declarat apel pârâţii S.J.U. Sălaj şi Consiliul judeţean Sălaj.
1) Consiliul Judeţean Sălaj a solicitat schimbarea sentinţei în sensul respingerii acţiunii, în principal, pentru lipsa calităţii procesuale pasive a acestui pârât, în subsidiar, ca nefondată.
În motivarea apelului s-a arătat că prima instanţă nu s-a pronunţat asupra excepţiei inadmisibilităţii acţiunii, raportat la disp. art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, în condiţiile existenţei unei legi speciale de reparaţie, precizarea temeiului juridic al acţiunii ca fiind art. 480 C. civ., făcându-se după intrarea în vigoare a Legii nr. 213/1998.
Acest pârât nu are calitate procesuală pasivă, pentru că titularul dreptului de proprietate asupra bunurilor din domeniul public este unitatea administrativ-teritorială, consiliul judeţean fiind o autoritate deliberativă a administraţiei publice locale, fără personalitate juridică, având atribuţii legate de administrarea domeniului public.
Noul corp de clădire nu poate fi dobândit prin accesiune, fiind domeniu public, care este inalienabil, indestructibil şi insesizabil şi, oricum, preluarea construcţiei este condiţionată, aşa cum rezultă din disp. art. 494 C. civ., de plata acesteia de către proprietarii terenului.
Instanţa a obligat la restituirea în natură a imobilului înscris în C.F. 465 Zalău, cu nr. top 420/a, fără a ţine seama că suprafaţa terenului a fost diminuată, iar reclamantul a renunţat la acţiune faţă de persoanele fizice în proprietatea cărora se află diferenţa de teren.
Prima instanţă nu s-a pronunţat asupra noului corp de clădire, ignorând existenţa acestuia, prin dispunerea restituirii în natură a imobilului cu date de carte funciară.
Instanţa a modificat unilateral obiectul acţiunii, pronunţându-se asupra unei acţiuni în constatare, deşi reclamantul a exercitat acţiune în revendicare.
2) Pârâtul S.J.U. Zalău a criticat soluţia, solicitând schimbarea sentinţei apelate, în sensul respingerii capetelor de cerere privind restituirea în natură a parcelei cu nr. top 420/a din C.F. nr. 1 Zalău şi obligarea acestui pârât apelant la lăsarea în deplină proprietate şi posesie a imobilului.
S-a susţinut că imobilul în litigiu face parte din domeniul public al Judeţului Sălaj, conform Hotărârii Consiliului judeţean Sălaj nr. 62/1999 şi HG nr. 966/2002, astfel că nu poate fi restituit în natură, îndrumarea instanţei de trimitere fiind cu privire la această clădire să se verifice posibilitatea de compensare a despăgubirilor pentru terenul ocupat de blocuri şi locuinţa particulară.
S-a arătat că prima instanţă a făcut aplicarea disp. art. 489 C. civ. privind accesiunea imobiliară, constatând că nu poate fi compensată valoarea clădirii nou construite şi că nu pot fi acordate fructele civile, situaţie în care era obligată să aplice prev. art. 494 alin. (3) teza a II-a C. civ., în sensul că proprietarul terenului trebuie să-l indemnizeze pe constructorul de bună credinţă cu o sumă de bani egală cu preţul materialelor şi al muncii sau cu creşterea valorii fondului, însă prima instanţă în mod nelegal nu a aplicat aceste dispoziţii.
A fost reiterată excepţia inadmisibilităţii, invocată şi în motivele de apel ale celuilalt pârât.
Prin Decizia civilă nr. 310/A din 18 noiembrie 2009 a Curţii de Apel Cluj a fost admis apelul declarat de pârâtul S.J.U. Zalău şi în consecinţă, schimbată în parte sentinţa, în sensul obligării reclamantului să plătească acestui pârât despăgubiri în valoare de 129.640 Euro sau echivalentul în lei la data plăţii, reprezentând diferenţa dintre valoarea materialelor şi preţul muncii pentru corpul nou P + 1 E din cadrul S.B.D.V. şi valoarea anexelor demolate.
A fost respins ca nefondat apelul declarat de pârâtul Consiliul judeţean Sălaj.
A fost respinsă excepţia de nelegalitate a HG nr. 966/2002.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a avut în vedere următoarele considerente:
- Asupra excepţiei inadmisibilităţii acţiunii, pe motiv că ar exista o lege specială de reparaţie, s-a constatat că acest aspect a fost dezlegat irevocabil prin Decizia nr. 1032 din 17 mai 2007 a Curţii de Apel Cluj, pronunţată în ciclul procesual anterior, care a statuat asupra preluării nevalabile a bunului prin efectul naţionalizării, a faptului că terenul neintrând cu titlu valid în patrimoniul statului, nu putea deveni domeniul public al unităţii administrativ-teritoriale.
În plus, acţiunea s-a exercitat în anul 1999, anterior intrării în vigoare a legii speciale de reparaţie.
- Excepţia vizând nelegalitatea HG nr. 966/2002, de aprobare a domeniului public al Judeţului Sălaj, şi a cărei competenţă de soluţionare instanţa şi-a stabilit-o, faţă de investirea cu soluţionarea cauzei la o dată anterioară intrării în vigoare a Legii contenciosului nr. 554/2004, a fost găsită neîntemeiată faţă de considerentele menţionate în legătură cu preluarea nevalabilă a bunului.
- În acelaşi sens, al caracterului nefondat, s-a apreciat asupra excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Consiliul judeţean Sălaj, în condiţiile în care obiectul acţiunii constă în revendicarea unui imobil despre care chiar această parte afirmă că se află în patrimoniul unităţii administrativ-teritoriale, care este administrat de consiliul judeţean.
- A fost găsit neîntemeiat motivul vizând întinderea terenului aferent spitalului, constatându-se că este vorba strict de terenul care a rămas în proprietatea statului (parcela cu nr. top 420/a, transmisă din C.F. nr. 465 în C.F. nr. 1 Zalău) cu privire la care pârâţii nu au solicitat efectuarea vreunei expertize de delimitare (din raportul de expertiză extrajudiciară rezultând că la un moment dat s-a dezmembrat din suprafaţa menţionată, fără nicio justificare, un teren de 35 mp, care a fost însă propus spre înscriere tot în favoarea statului).
- Obiectul acţiunii nu a fost modificat, astfel cum s-a pretins, limitele judecăţii fiind determinate prin Decizia de casare a instanţei de recurs, care a statuat asupra incidenţei dispoziţiilor art. 494 C. civ., referitoare la tratamentul juridic al constructorului de bună-credinţă.
- Cu privire la problema compensării creanţelor băneşti ale părţilor, s-a constatat că această instituţie nu poate opera, întrucât pentru terenurile aferente blocurilor şi proprietatea unor persoane fizice, au fost propuse în compensare alte terenuri.
- A fost apreciată însă întemeiată, critica din apelul pârâtului S.J. având ca obiect modalitatea de aplicare a prevederilor referitoare la accesiunea imobiliară deoarece, contrar îndrumărilor instanţei de recurs, tribunalul nu a acordat despăgubiri acestui pârât în calitate de constructor de bună-credinţă, din al cărui patrimoniu a fost edificată clădirea nouă.
Or, pe acest aspect s-a considerat greşit că pârâtul trebuia să formuleze cerere reconvenţională întrucât reclamantul revendicând clădirea nouă pe temeiul accesiunii imobiliare artificiale, el nu poate intra în posesia acesteia decât dacă îl indemnizează pe constructor.
Este vorba în realitate, de o apărare de fond, similară excepţiei de neexecutare, care ar paraliza acţiunea.
În plus, cu privire la această împrejurare s-a pronunţat irevocabil instanţa de recurs, dând îndrumări primei instanţe.
În ce priveşte cuantumul despăgubirilor, s-au reţinut concluziile raportului de expertiză potrivit cărora diferenţa dintre valoarea manoperei şi a materialelor şi valoarea anexelor demolate (preluate de la antecesorii reclamantului) este de 129.640 Euro.
Decizia a fost atacată cu recurs de către reclamantul T.M. şi Consiliul judeţean Sălaj.
1. Reclamantul a criticat soluţia invocând dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., dezvoltând următoarele argumente:
- Stabilind creanţa pârâtului S.J. Sălaj, precum şi creanţa parţială deţinută de către reclamant privind anexele demolate, devine în acelaşi timp, de neînţeles, cum de instanţa nu a dat recunoaştere şi creanţei reclamantului privind fructele cuvenite (şi evaluate de către expert, conform expertizei întocmite). Aceste motive nu sunt cuprinse în Decizia atacată, ceea ce atrage incidenţa art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
- Instanţa a pronunţat o soluţie cu încălcarea dispoziţiilor legale în materie (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.).
Astfel, au fost nesocotite dispoziţiile art. 1143 şi urm. C. civ. privind compensarea şi condiţiile operării acesteia.
În acest sens, s-a arătat că, potrivit cererii formulate de către reclamant, trecerea în proprietatea acestuia a corpului nou de clădire, în condiţiile art. 492 şi art. 494 C. civ., cu obligarea la plata unei sulte (determinate în raport cu valoarea materialelor şi preţul muncii) trebuia să aibă în vedere compensarea sultei nu numai cu valoarea anexelor demolate ci şi a fructelor cuvenite şi nedobândite de la data naţionalizării imobilului.
Au fost încălcate şi dispoziţiile art. 16 alin. (1) din Constituţie referitoare la egalitatea cetăţenilor, fără privilegii şi discriminării întrucât acceptarea în totalitate a creanţelor stabilite prin expertiză pentru o parte şi acceptarea doar parţială a creanţelor stabilite de expertiză pentru cealaltă parte reprezintă dovada indubitabilă a încălcării acestei prevederi.
De asemenea, au fost nesocotite dispoziţiile art. 294 C. proc. civ., potrivit cărora în apel nu se pot schimba calitatea părţilor, cauza, obiectul şi nici nu se pot face cereri noi.
Or, pârâtul S.J. Sălaj nu a formulat cerere reconvenţională, emiţând doar în apel pretenţii cu privire la despăgubiri. Aprecierea că ar putea fi acordate şi din oficiu, fiind vorba de o accesiune artificială, nu poate fi primită, având în vedere principiul disponibilităţii părţilor.
2. Recurentul Consiliul judeţean Sălaj a criticat Decizia instanţei de apel sub următoarele aspecte:
- Ambele instanţe de fond, prin hotărârile pronunţate, nu s-au pronunţat asupra inadmisibilităţii acţiunii, excepţie invocată cu referire la dispoziţiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, care permit un astfel de demers judiciar doar în baza unor legi speciale de reparaţie.
- Eronat a fost analizată şi excepţia vizând lipsa calităţii procesuale pasive a Consiliului judeţean Sălaj, faţă de prevederile art. 21 din Legea nr. 215/2001, potrivit cărora unicul proprietar al bunurilor aflate în domeniul public al judeţului este persoana juridică de drept public respectiv, judeţul, iar nu consiliul judeţean.
- În ce priveşte solicitarea reclamantului de revendicare a imobilului pe calea accesiunii, a clădirii nou construite, instanţa a ignorat excepţiile de ordine publică derivate din caracterele dreptului de proprietate publică, respectiv, inalienabilitatea, insesizabilitatea şi imprescriptibilitatea.
- Cu privire la fondul cauzei, instanţa nu a analizat cererea reclamantului sub toate aspectele şi nici potrivit îndrumărilor instanţei de casare, obligând la restituirea în natură a unui imobil (din C.F. 465 Zalău, nr. top 420/a), fără să ţină seama de faptul că suprafaţa de teren a fost diminuată şi că diferenţa se află în proprietatea unor persoane fizice.
De asemenea, instanţa a modificat obiectul acţiunii, judecând cererea ca fiind una în constatare şi nu în revendicare, aşa cum precizase reclamantul.
Mai mult, cuantumul despăgubirilor acordate ca echivalent al construcţiilor nou edificate a fost diminuat nelegal prin deducerea din cuantumul total a c/valorii anexelor demolate, deşi acestea n-au fost demolate de către proprietarul actual al construcţiilor.
Totodată, acordarea despăgubirilor nu putea fi făcută ca măsură de compensare a echivalentului construcţiilor nou edificate decât în sarcina celui obligat la restituirea proprietăţii, iar nu în sarcina detentorului precar.
Criticile recurentului neîncadrate în drept, urmează să fie analizate de către instanţă [în condiţiile art. 306 alin. (3) C. proc. civ.] din perspectiva motivelor prev. de art. 304 pct. 9 şi 5 C. proc. civ., având în vedere că se invocă nesocotirea unor norme de drept material, precum şi a unor norme de procedură, legate de cadrul judecăţii, în măsura în care însă, dezvoltarea lor permite încadrarea şi analiza conform normelor procedurale menţionate.
Examinând criticile formulate prin intermediul celor două recursuri, Înalta Curte constată următoarele:
1) Recursul declarat de reclamant este nefondat.
- Prin invocarea caracterului nelegal al hotărârii din perspectiva dispoziţiilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ., reclamantul susţine că aceasta nu cuprinde motive cu privire la recunoaşterea, doar parţială, a creanţei acestuia, în privinţa c/valorii anexelor demolate, nefiind luată astfel în considerare şi creanţa sa vizând c/valoarea fructelor ce i s-ar fi cuvenit.
O asemenea susţinere a recurentului este lipsită de orice fundament având în vedere că instanţa de apel judecă şi se pronunţă în limitele învestirii sale (tantum iudicatum quantum appellatum).
În speţă, reclamantul nu a declarat apel împotriva hotărârii de primă instanţă care nu i-a recunoscut această pretenţie, cu motivarea că nu se poate aprecia ca făcând parte din prejudiciul suferit de către reclamant, valoarea fructelor constând în chirii.
Or, în condiţiile în care nu a atacat soluţia pe acest aspect, reclamantul nu poate pretinde să regăsească în considerentele deciziei argumente vizând creanţa pretinsă de acesta, decurgând din fructele civile ce i s-ar fi cuvenit şi pe care nu le-a cules de la momentul preluării abuzive a imobilului.
- Critica vizând nesocotirea dispoziţiilor art. 1143 şi urm. C. civ., referitoare la condiţiile compensării este, în principal, o reiterare a aspectului vizând lipsa compensării cu suma de bani ce ar fi reprezentat creanţa reclamantului pentru fructele nepercepute şi ca atare, pentru argumentele arătate anterior, nu poate fi primită.
Lăsând să se definitiveze soluţia pe acest aspect, reclamantul nu poate susţine ca în operaţiunea de compensare a creanţelor să fie avută în vedere suma cu privire la care prima instanţă stabilise că nu i se datorează.
- Referirea la dispoziţiile art. 16 alin. (1) din Constituţie este lipsită de orice fundament, raportat la datele speţei.
Susţinând că a fost creat un tratament discriminatoriu părţilor, recurentul arată că acesta ar consta în faptul că pârâtului i-a fost recunoscută în totalitate creanţa, în timp ce lui, doar în parte, obţinând astfel, o valorificare parţială a pretenţiilor sale.
Textul constituţional invocat nu are însă nicio legătură cu modalitatea în care părţile demonstrează temeinicia pretenţiilor lor în cadrul procedurii judiciare.
Dispoziţia constituţională menţionată are în vedere legalitatea în drepturi a cetăţenilor, în faţa legii şi a autorităţilor publice.
Aceasta nu înseamnă că în cadrul unui proces părţile trebuie să obţină câştig de cauză în egală măsură întrucât tranşarea litigiului se realizează în funcţie de mijloacele de probă administrate şi de textele de lege incidente.
De aceea, este total în afara ipotezei normei constituţionale susţinerea recurentului că s-ar fi creat un tratament discriminatoriu, prin aceea că uneia dintre părţi i-a fost recunoscut dreptul de creanţă în totalitate, iar celeilalte numai în parte.
- Susţinerea că ar fi fost nesocotite, prin soluţia adoptată, dispoziţiile art. 294 C. proc. civ., întrucât pârâtul nu ar fi pretins acordarea de despăgubiri pe cale reconvenţională, astfel încât instanţa nu se putea pronunţa asupra lor, este de asemenea, nefondată.
Asupra acestui aspect, stabilind că judecata pricinii urmează a se face pe temeiul accesiunii imobiliare artificiale pentru corpul nou de clădire, în limitele dispoziţiilor art. 494 C. civ. şi cu o posibilă compensare a despăgubirilor pentru terenul ocupat de blocuri şi locuinţa particulară, se pronunţase deja instanţa de recurs prin intermediul deciziei de casare (Decizia nr. 1032/R/2007 a Curţii de Apel Cluj).
Pe de altă parte, compensarea legală (spre deosebire de compensarea judiciară) se subsumează noţiunii de mijloc de apărare avut în vedere de dispoziţiile art. 294 alin. (1) C. proc. civ., posibil de valorificat în faza apelului.
În acest sens, instanţa de apel a reţinut corect că este vorba în realitate de o apărare de fond asemănătoare excepţiei de neexecutare a contractului, prin care se tinde la paralizarea pretenţiilor părţii adverse.
Pentru toate aceste considerente, criticile formulate de reclamant fiind găsite nefondate, recursul acestuia va fi respins în consecinţă.
2. Cu privire la recursul declarat de pârâtul Consiliul judeţean Sălaj, se constată următoarele:
- În primul rând, motivele de recurs sunt o preluare identică şi cvasiintegrală a criticilor din apel, recurentul ignorând faptul că asupra acestora a existat deja o cenzură şi o judecată din partea instanţei de apel care a arătat argumentele pentru care criticile respective nu pot fi primite.
În aceste condiţii, prin motivele de recurs trebuia să se indice, punctual, de ce sunt greşite considerentele instanţei de apel care sprijină soluţia adoptată.
Astfel, prima instanţă de control judiciar motivează detaliat asupra criticilor vizând inadmisibilitatea acţiunii, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Consiliului judeţean, asupra întinderii terenului aferent şi a faptului că dezmembrarea din acesta a unei suprafeţe de 35 mp, fără nicio justificare, pentru ca apoi să se propună reînscrierea tot în favoarea statului nu împietează în niciun fel asupra restituirii în natură, asupra faptului că judecata s-a făcut în limitele obiectului acţiunii, fără denaturarea acestuia.
Or, fără să arate de ce este nelegală dezlegarea jurisdicţională dată de instanţa de apel criticilor formulate, recurentul-pârât reiterează aceleaşi aspecte, ca şi când ar supune judecăţii în recurs hotărârea de primă instanţă.
În astfel de condiţii, reluarea şi relevarea aceloraşi aspecte, prin ignorarea faptului că asupra lor s-a pronunţat deja o instanţă, fără să se arate de ce este greşită modalitatea de rezolvare, nu poate îmbrăca forma unor critici de nelegalitate în sensul dispoz. art. 304 C. proc. civ.
- Singurele aspecte deduse judecăţii prin recursul pârâtului şi care vizează într-adevăr, soluţia din apel, sunt cele privitoare la deducerea, din cuantumul total al despăgubirilor, a c/valorii anexelor demolate (deşi acestea n-au fost demolate de proprietarul actual al construcţiilor) şi faptul că acordarea despăgubirilor nu putea fi făcută (ca măsură de compensare a echivalentului construcţiilor nou edificate) decât în sarcina celui obligat la restituirea proprietăţii, iar nu în sarcina detentorului precar.
Referitor la primul aspect, care critică modalitatea de stabilire a întinderii creanţei pârâtului - diminuată prin luarea în calcul a c/valorii anexelor (preluate de la autorul reclamantului şi demolate ulterior) - el este susţinut prin argumentul conform căruia demolarea nu s-ar fi realizat de către proprietarul actual al construcţiilor.
Or, această împrejurare este nerelevantă, având în vedere că stabilirea despăgubirilor s-a făcut ca măsură reparatorie prin compensare dată în sarcina unităţii/entităţii deţinătoare, care nu trebuie să fie neapărat proprietarul actual al imobilului.
În sensul dispoziţiilor legale, este unitate deţinătoare „fie entitatea cu personalitate juridică ce exercită, în numele statului, dreptul de proprietate publică sau privată cu privire la un bun ce face obiectul legii, fie entitatea cu personalitate juridică care are înregistrat în patrimoniul său, indiferent de titlul cu care a fost înregistrat bunul care face obiectul legii (Cap. II din HG nr. 257/2007).
Pentru aceleaşi argumente nu subzistă nici critica privitoare la stabilirea despăgubirilor în sarcina detentorului precar, iar nu în sarcina celui obligat la restituirea proprietăţii.
Faţă de toate aceste aspecte, criticile formulate de către pârât au caracter nefondat, recursul urmând să fie respins în consecinţă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondate recursurile declarate de reclamantul T.M.T. şi de pârâtul Consiliul Judeţean Sălaj împotriva deciziei civile nr. 310/A din 18 noiembrie 2009 a Curţii de Apel Cluj, secţia civilă, de muncă şi asigurări sociale, pentru minori şi familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 20 octombrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5451/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 5417/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
