ICCJ. Decizia nr. 5425/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 5425/2010
Dosar nr. 26631/3/2008
Şedinţa publică din 20 octombrie 2010
Prin acţiunea formulată la 8 iulie 2008, reclamanta H.E. a chemat în judecată pe pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primar General, solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce va fi pronunţată, pârâtul să fie obligat să-i acorde despăgubiri pentru imobilul situat în Bucureşti, Şos. Pantelimon nr. 122, compus din teren şi construcţie.
În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că imobilul sus-menţionat a aparţinut părinţilor mamei sale, conform actului dotal nr. 217 din 14 octombrie 1943, fiind naţionalizat în baza Decretului nr. 92/1950 şi ulterior demolat, măsură în urma căreia nu s-au încasat despăgubiri. A mai arătat că mama sa, decedată la 8 martie 2005, a formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001, însă pârâtul nu a emis dispoziţie până la momentul formulării acţiunii chiar dacă a fost obligat în acest sens printr-o hotărâre judecătorească (Sentinţa nr. 2951/2006 a Judecătoriei Sector 1 Bucureşti).
În drept, reclamanta a invocat dispoziţiile Legii nr. 10/2001 şi Decizia nr. XX/2007, pronunţată de Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie într-un recurs în interesul legii.
Prin Sentinţa nr. 335 din 15 aprilie 2009, Tribunalul Bucureşti, secţia a IlI-a civilă, a admis acţiunea şi a obligat pe pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primarul General să acorde reclamantei măsuri reparatorii în echivalent pentru imobilul din litigiu, evaluat prin raportul de expertiză efectuat în cauză.
În motivarea sentinţei, Tribunalul, în esenţă, a reţinut că situaţia de fapt şi de drept redată în acţiune este exactă, că demersul reclamantei în justiţie este legitim de vreme ce pârâtul nu a soluţionat notificarea conform Legii nr. 10/2001 şi, mai mult, nici după ce a fost obligat în acest sens prin Sentinţa civilă nr. 2951/2006 a Judecătoriei Sector 1 Bucureşti.
Aceeaşi instanţă a constatat că reclamanta are dreptul la acordarea de măsuri reparatorii în echivalent deoarece restituirea în natură a imobilului nu este posibilă, în acest sens făcând referire la raportul de expertiză efectuat în cauză şi la nota de reconstituire întocmită de Direcţia Patrimoniu Evidenţă Proprietăţi şi cadastru din cadrul Primăriei Bucureşti din care rezultă că imobilul; este afectat în totalitate de elemente de sistematizare (bloc, trotuar).
Împotriva sentinţei tribunalului reclamanta a declarat apel, susţinând că soluţia pronunţată nu este eficientă întrucât Fondul Proprietatea, astfel cum s-a constatat şi în jurisprudenţa Curţii europene a drepturilor omului, nu reprezintă o formă viabilă de despăgubire.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin Decizia nr. 632 din 3 decembrie 2009 a admis apelul şi a schimbat sentinţa tribunalului în sensul că a stabilit cuantumul despăgubirilor acordate reclamantei la suma de 850.905 Euro.
Pentru a pronunţa această decizie, instanţa a reţinut, pe de o parte că, prin neprecizarea cuantumului despăgubirilor acordate, prima ; instanţă trimite de fapt reclamanta să urmeze procedura administrativă instituită de art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, lucru care, potrivit jurisprudenţei Curţii europene a drepturilor omului, nu este în măsură să asigure reclamantei plata unei indemnizaţii pentru imobilul a cărui restituire în natură nu este posibilă, într-un termen rezonabil.
Pe de altă parte, instanţa a avut în vedere dispoziţiile Deciziei nr. XX/2007, pronunţată de Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie într-un recurs în interesul legii, potrivit cărora instanţa este competentă să soluţioneze pe fond, nu numai contestaţia formulată împotriva deciziei/dispoziţiei de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci şi acţiunea persoanei îndreptăţite în cazul refuzului nejustificat al unităţii deţinătoare de a răspunde la notificarea părţii interesate.
Soluţionând cauza pe fond, instanţa de apel a stabilit cuantumul despăgubirilor acordate reclamantei la suma de 850.905 Euro, conform evaluării efectuate de expertul desemnat în cauză.
Împotriva acestei decizii, pârâtul Municipiul Bucureşti, prin; Primarul General, a declarat recurs în temeiul art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă.
În dezvoltarea recursului, recurentul pârât susţine că hotărârea atacată este lipsită de temei legal şi a fost dată cu aplicarea greşită a legii, faţă de dispoziţiile art. 23 din Legea nr. 10/2001 şi pct. 23.1 din H.G. nr. 498/2003.
În acest sens, recurentul susţine cele ce urmează:
Termenul de 60 de zile pentru îndeplinirea obligaţiei de a i se soluţiona notificarea are două date de referinţă, cea a depunerii notificării şi cea a depunerii actelor doveditoare.
În cazul în care persoana îndreptăţită a depus, odată cu notificarea, toate actele de care înţelege să se folosească în dovedirea : cererii de restituire, termenul de 60 de zile curge de la data depunerii notificării. Dacă însă odată cu notificarea nu s-au depus acte doveditoare, termenul începe să curgă de la data depunerii acestora.
Mai mult, Normele metodologice fac vorbire de necesitatea existenţei, alături de notificare, şi a celorlalte acte, a unei precizări a persoanei îndreptăţite în sensul că nu mai deţine alte probe, precizare ce condiţionează unitatea deţinătoare în a se pronunţa asupra notificării.
Obligaţia de a depune actele doveditoare ale proprietăţii şi, în cazul moştenitorilor, dovezile care atestă această calitate, revine, potrivit art. 22 din Normele metodologice, notificatorului, acte care urmau să fie depuse odată cu notificarea sau în termen de cel mult 18 luni de la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001. Termenul pentru depunerea actelor doveditoare a fost prelungit succesiv prin ordonanţe de guvern, în ideea acordării unui interval de timp suficient notificatorului pentru depunerea acestora. Or actele la care s-a făcut referire mai sus nu au fost depuse la dosarul administrativ.
Reclamantei nu i se puteau acorda despăgubiri pentru imobilul litigios, cât timp aceasta nu şi-a îndeplinit obligaţia de a depune dovezi în sensul că nu s-au încasat despăgubiri la momentul preluării imobilului în proprietatea Statului şi că nici ea, nici ascendenţii săi nu au beneficiat de acordurile internaţionale încheiate de România privind reglementarea problemelor financiare în suspensie, respectiv declaraţie autentificată dată pe proprie răspundere în acest sens.
Recursul este nefondat.
Potrivit art. 23 din Legea nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 247/2005, actele doveditoare ale dreptului de proprietate, precum şi, în cazul moştenitorilor, cele care atestă această calitate pot fi depuse până la data soluţionării notificării.
Sintagma „până la data soluţionării notificării" trebuie, însă înţeleasă ca referindu-se la soluţionarea notificării în oricare din cele două etape, administrativă, înaintea entităţii notificate, sau judiciară, prin hotărâre irevocabilă a instanţei de judecată, deoarece legiuitorul nu face nici o distincţie între cele două faze procesuale de soluţionare a notificării.
De altfel, nici o prevedere a Legii nr. 10/2001 nu interzice completarea probatoriului în etapa judiciară, iar a considera altfel ar însemna să se aducă atingere principiului liberului acces la justiţie consacrat de art. 21 din Constituţie.
Rolul instanţei nu se poate rezuma la verificarea probelor administrate în etapa administrativă de soluţionare a notificării, pentru că ar fi contrar principiului aflării adevărului pentru o bună înfăptuire a justiţiei. Singura sancţiune prevăzută de Legea nr. 10/2001, care atrage pierderea dreptului persoanei îndreptăţite de a solicita în justiţie măsuri reparatorii, este cea prevăzută de art. 22 alin. (5) pentru nerespectarea termenului de trimitere a notificării.
Prin urmare, nedepunerea de către titularul notificării a tuturor actelor doveditoare privind dreptul de proprietate asupra imobilului solicitat ori a celor privind calitatea sa de moştenitor în etapa administrativă de soluţionare a notificării nu poate avea drept consecinţă decât pronunţarea deciziei/dispoziţiei administrative pe baza actelor depuse în faţa Comisiei de aplicare a Legii nr. 10/2001 şi nicidecum imposibilitatea probării dreptului de proprietate ori a calităţii de moştenitor în etapa jurisdicţională, etapă în care poate fi complinită lipsa actelor doveditoare din etapa administrativă.
Teza contrară, pe care încearcă să o acrediteze recurenta, nu poate fi acceptată, pentru că aceasta ar lipsi practic de conţinut etapa judiciară a soluţionării notificării, de esenţa căreia este caracterul contradictoriu al dezbaterilor, ce implică posibilitatea conferită părţilor de a formula în faţa instanţei apărări şi de a administra probe în dovedirea acestora, în scopul satisfacerii drepturilor subiective deduse judecăţii. Administrarea probatoriului constituie elementul esenţial al judecăţii, astfel că a nu da posibilitate părţii care formulează acţiune în acordarea de măsuri reparatorii, ca urmare a lipsei răspunsului unităţii deţinătoare la notificarea de restituire, să administreze probe noi faţă de cele administrate în etapa administrativă, pe baza cărora instanţa să-şi întemeieze soluţia, ar echivala în fapt cu o judecată formală, contrară dreptului la un proces echitabil în sensul dispoziţiilor art. 6 din Convenţia europeană a drepturilor omului.
Cât priveşte critica recurentului sub aspectul greşitei acordări de măsuri reparatorii în echivalent în absenţa unei declaraţii, pe proprie răspundere, în sensul că nu s-au primit despăgubiri, urmează a se reţine că în cauză nu s-a făcut dovada că o astfel de despăgubire ar fi fost primită, că, dimpotrivă, contrar susţinerii părţii recurente, la dosarul cauzei a fost depusă Adresa nr. 1138/2003 emisă de SC F. SA (fila 48 dosar tribunal) din care rezultă că autoarea reclamantei nu a încasat despăgubiri nici la preluarea imobilului de către Stat şi nici la data demolării construcţiei. Prin urmare şi această critică apare ca nefondată.
În raport de considerentele prezentate mai sus, decizia pronunţată de instanţa de apel este legală sub toate aspectele, astfel că, în temeiul art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat în cauză.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primarul General împotriva Deciziei nr. 632 din 3 decembrie 2009 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 20 octombrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5424/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 5427/2010. Civil. Expropriere. Recurs → |
|---|
