ICCJ. Decizia nr. 5517/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs

Decizii civile ICCJ 2010

ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ

Decizia nr. 5517/2010

Dosar nr. 29985/2/2005

Şedinţa publică din 18 octombrie 2010

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

Prin sentinţa civilă nr. 429 din 6 mai 2005 Tribunalul Bucureşti a respins contestaţia formulată de B.B., precum şi cererea de intervenţie formulată de C.A.

Pentru a pronunţa această hotărâre, tribunalul a reţinut că prin notificarea din 6 august 2001, comunicată Primăriei Municipiului Bucureşti prin B.E.J. I.R., B.B. a solicitat în temeiul dispoziţiilor art. 36 din Legea nr. 10/2001 acordarea de despăgubiri băneşti pentru imobilul situat în Bucureşti, sector 5 şi pentru terenul aferent acestei construcţii.

Prin dispoziţia din 10 septembrie 2004 a primarului general al Municipiului Bucureşti, notificarea a fost respinsă ca nedovedită, reţinându-se că solicitantul nu a făcut dovada dreptului de proprietate şi nici a calităţii de persoană îndreptăţită. Acesta a invocat calitatea de moştenitor al persoanei de la care a fost preluat imobilul, respectiv autoarea sa R.M., calitate dovedită cu testamentul autentificat din 20 iulie 1999. Întrucât aceste înscrisuri au fost anexate notificării, tribunalul a considerat că s-a făcut dovada calităţii de moştenitor, astfel cum prevede art. 4 alin. (2) şi (3) şi art. 22 din Legea nr. 10/2001.

În ceea ce priveşte dovada dreptului de proprietate asupra imobilului notificat, s-a considerat că această cerinţă nu a fost respectată, fiind depusă la dosar doar o copie necertificată a autorizaţiei de construcţie, in 29 martie 1946 şi schiţele anexe, care nu sunt însă titlu de proprietate. Nu s-a depus la dosar titlul de proprietate al autoarei contestatorului asupra terenului pe care a fost edificată construcţia. Deşi intervenienta a depus la dosarul cauzei contractul de vânzare – cumpărare autentificat din 16 decembrie 1942 de Tribunalul Ilfov, secţia notariat, prin care soţii R.M. şi A.R. au dobândit dreptul de proprietate asupra terenului în suprafaţă de 550 m.p., situat în Bucureşti şi a casei de locuit situată pe acesta, acest înscris nu a fost avut în vedere de tribunal, drept dovadă a proprietăţii, deoarece a fost depus cu nerespectarea termenului prevăzut de art. 22 din Legea nr. 10/2001.

Împotriva acestei hotărâri au declarat apel intervenienta C.A. şi reclamantul B.B.

Astfel prin Decizia civilă nr. 13 din 2 iunie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VII–a civilă, s-a admis apelul intervenientei C.A. s-a schimbat în tot încheierea de şedinţă din 25 martie 2005 a Tribunalului Bucureşti, secţia a V–a civilă, în sensul că s-a admis în parte cererea de intervenţie formulată de C..

S-a admis şi apelul reclamantului B.B., s-a schimbat în tot sentinţa atacată în sensul admiterii contestaţiei, s-a anulat Dispoziţia din 10 octombrie 2004 emisă de intimata Primăria Municipiului Bucureşti şi s-a constatat că intervenienta C.A. şi contestatorul B.B. au calitatea de persoane îndreptăţite la restituirea imobilului din Bucureşti, sector 5 în temeiul Legii nr. 10/2001 intervenienta având vocaţie la restituirea unei cote de 11/16 din imobil, iar contestatorul la o cotă de 5/16 parte din imobil.

A fost obligată intimata Primăria Municipiului Bucureşti să restituie în natură contestatorului B.B. şi în deplină proprietate şi posesie cota de 5/16 parte din imobilul situat în Bucureşti, sector 5, format din teren de 234,20 m.p. identificat prin punctele în raportul de expertiză întocmit de expertul B.E. şi construcţia edificată pe acesta, identificată drept corp A în raportul de expertiză întocmit de expert I.M.P.

A fost obligată intimata Primăria Municipiului Bucureşti să emită o dispoziţie prin care să propună contestatorului măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul în litigiu format din teren de 270,8 m.p. identificat în raportul de expertiză întocmit de expert B.E., corespunzător cotei de 5/16 de proprietate.

S-a dispus omologarea rapoartelor de expertiză întocmite de expertul topograf B.E. şi expertul în construcţii civile I.M..

A fost obligată Primăria Municipiului Bucureşti să plătească contestatorului cheltuieli de judecată de 1.504,70 lei.

Pentru a pronunţa această hotărâri au fost reţinute următoarele considerente:

Obiectul litigiului de faţă îl constituie o contestaţie formulată în temeiul dispoziţiilor legii nr. 10/2001 împotriva dispoziţiei nr. 3301 din 10 septembrie 2004 emisă de primarul general al Municipiului Bucureşti prin care a fost respinsă notificarea nr. 1176 din 6 august 2001 formulată de B.B. prin intermediul B.E.J. I.R., pentru restituirea prin echivalent bănesc a imobilului situat în Bucureşti, sector 5.

Motivul respingerii notificării a fost acela al nedovedirii dreptului de proprietate şi a calităţii de persoană îndreptăţită la restituirea prin măsuri reparatorii a acestui imobil. Prima instanţă a considerat corectă această modalitate de soluţionare a notificării, constatând că nu a fost respectat termenul prevăzut de art. 22 din Legea nr. 10/2001, în forma în vigoare la data respectivă, care condiţiona depunerea actelor doveditoare în termenul limitativ prevăzut în acest sens.

Faţă de reglementarea actuală,a acestui text (devenit art. 23 la republicarea legii în 2005), instanţa de apel a constatat că este eronată soluţia de respingere ca nedovedită a calităţii de persoană îndreptăţită la restituirea imobilului şi respectiv a dreptului de proprietate asupra acestuia.

Prin urmare, aceste acte doveditoare pot fi depuse până la soluţionarea notificării, însă nu există argumente juridice pentru a refuza părţii prezentarea actelor doveditoare inclusiv în cursul soluţionării contestaţiei formulată împotriva dispoziţiei primarului. O soluţie contrară ar însemna încălcarea dreptului persoanei îndreptăţite la acces liber în instanţă şi la dovedirea pretenţiei cu care aceasta a fost investită.

Prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat de Tribunalul Ilfov, secţia notariat, soţii R. au dobândit dreptul de proprietate asupra terenului situat în Bucureşti.

Pentru a verifica cine poate pretinde transmiterea calităţii de proprietar asupra acestui imobil, instanţa are a verifica transmiterile succesorale de la cei doi soţi R. către moştenitorii lor.

Ori, A.R. a decedat la data de 27 septembrie 1971, fiind emis certificatul de moştenitor din 26 martie 2002 de către BNP I.C., prin care moştenirea este declarată legală, succesor fiind soţia M.R. care culege o cotă indiviză de 1/4 din masa succesorală şi fiul R.C.S., decedat la data de 27 aprilie 1999, care culege o cotă indiviză de ľ din masa succesorală.

În urma decesului fiului R.C.S., moştenitor este declarată fiica C.A., conform certificatului de calitate de moştenitor legal din 15 iulie 1999 emis de BNP I.C.

La decesul R.M., survenit la data de 27 noiembrie 1999, BNP P.M. declară moştenirea legală şi eliberează certificatul de moştenitor din 3 iulie 2002 prin care întreaga moştenire este culeasă de C.A., în calitate de nepoată de fiu predecedat.

Aşadar, la decesul bunicului R.A., în 1971, soţia supravieţuitoare a cules o cotă de Ľ din jumătatea bunurilor comune, adică o cotă de 1/8 din întregul imobil, iar fiul o cotă de ľ din jumătatea bunurilor supuse succesiunii, adică 3/8 din întregul imobil. Prin urmare, soţia supravieţuitoare avea o cotă de 5/8 din întregul imobil, iar fiul R.C.S. 3/8, pe care le culege nepoata C.A., prin reprezentare în locul tatălui său predecedat.

La decesul fostei proprietare M.R., cele 5/8 din imobil pe care le putea pretinde au fost transmise atât prin moştenire legală, conform certificatului de moştenitor legal emis în favoarea nepoatei, cât şi prin testamentul autentificat în favoarea fratelui decedatei. Cum testamentul a vizat întreaga masa succesorală a defunctei, el este supus reducţiunii, pentru că a încălcat rezerva succesorală a copilului instituită de art. 841 C. civ. Aşadar, M.R. putea dispune prin testament numai de cota de ˝ din bunurile sale, cealaltă cotă constituind rezervă succesorală.

Prin urmare, imobilul se putea transmite pe cale testamentară numai într-o cotă de 5/16, o cotă egală de 5/16 constituind rezerva succesorală cuvenită nepoatei C.A. Aceasta din urmă adiţionează la această cotă şi partea de 6/16 pe care a cules-o prin reprezentarea tatălui său la moştenirea bunicului R.A., astfel încât i se cuvine o cotă totală de 11/16 din masa succesorală.

Curtea constată aşadar că atât apelantul-contestator, cât şi apelanta intervenientă dovedesc calitatea de persoane îndreptăţite prin aceea că sunt moştenitori testamentar şi, respectiv legal, ai foştilor proprietari ai imobilului notificat, fiind deplin aplicabile dispoziţiile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 care prevăd că în cazul în care restituirea este cerută de mai multe persoane îndreptăţite coproprietare ale bunului imobil solicitat, dreptul de proprietate se constată sau se stabileşte în cote-părţi ideale, potrivit dreptului comun.

Cum însă notificările formulate de aceştia în temeiul Legii nr. 10/2001 nu au fost soluţionate împreună de către persoana juridică notificată, Primăria Municipiului Bucureşti, iar cele două dispoziţii emise din 10 septembrie 2007 şi, respectiv din 11 decembrie 2002, au fost atacate în instanţă de persoanele ce au formulat notificările, fără a se dispune judecarea lor împreună, în acest stadiu procesual se va analiza numai contestaţia formulată de B.B., însă se va ţinea seama şi de faptul că o altă moştenitoare a pretins restituirea imobilului, fără însă a se putea dispune măsuri reparatorii către aceasta astfel cum a solicitat prin petitele cererii de intervenţie.

Faţă de notificarea formulată de C.A., înregistrată din 9 martie 2001,s-a reţinut că aceasta a fost respinsă ca nedovedită prin Dispoziţia din 11 decembrie 2002 emisă de primarul general al Municipiului Bucureşti. Contestaţia promovată a fost respinsă ca nefondată prin sentinţa civilă nr. 337 din 11 aprilie 2003 dată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în dosarul nr. 187/2003, iar prin Decizia civilă nr. 31 din 14 ianuarie 2004 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în dosarul nr. 1736/2003 a fost admis apelul declarat de C.A., iar sentinţa primei instanţe a fost schimbată în sensul că acţiunea în revendicare formulată de C.A. a fost respinsă pentru lipsa legitimării procesuale active.

În considerentele acestei decizii de apel s-a arătat că moştenirea defunctei M.R. a fost acceptată şi de fratele ei B.B., care a formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001, astfel încât, reclamanta în cauza respectivă nu este singura care pretinde restituirea imobilului, iar încălcarea regulilor unanimităţii revendicării face inadmisibilă cererea acesteia.

Cele două hotărâri judecătoreşti au fost casate, iar în rejudecare s-a pronunţat sentinţa civilă nr. 635 din 10 mai 2006 de către Tribunalul Bucureşti, secţia a IV–a civilă, precum şi Decizia civilă nr. 580 din 27 septembrie 2007 de către Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III–a civilă, prin care s-a dispus anularea dispoziţiei nr. 696/2002, iar intimatul primarul general al Municipiului Bucureşti a fost obligat să soluţioneze prin dispoziţie notificările formulate de C.A. şi numitul B..

Prin Decizia nr. 1191 din 23 iunie 2008, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, a admis recursul formulat de C.A. împotriva deciziei de apel menţionată anterior, a modificat în parte Decizia nr. 580 A din 27 septembrie 2007, în sensul că a obligat intimatul primarul general al Municipiului Bucureşti să se pronunţe prin dispoziţie motivată asupra notificării formulate numai de C.A.

Faţă de modul în care s-a soluţionat irevocabil contestaţia formulată de C.A. împotriva dispoziţiei emisă de primarul general al Municipiului Bucureşti prin care i s-a respins notificarea, Curtea constată că în litigiul de faţă nu poate proceda în aceeaşi manieră, adică de a dispune restituirea bunului către contestator, ceea ce presupune că ulterior, persoana juridică obligată la restituire va analiza cotele părţi de proprietate a celor doi moştenitori. Argumente în sensul stabilirii întinderii dreptului celor doi moştenitori sunt faptul că cele două notificări vizează acelaşi imobil şi nu pot fi soluţionate fără a se ţine seama una de cealaltă, dispoziţiile exprese ale legii de restituire şi, nu în ultimul rând, faptul că instanţa a fost investită cu o cerere de stabilire a dreptului de către intervenientă.

Cât priveşte însă modalitatea de restituire, ca şi dispoziţie efectivă de restituire în cauza de faţă, instanţa de apel a constatat numai cota ideală de proprietate la care are vocaţie de restituire intervenientă. Măsurile concrete de restituire ce i se cuvin acesteia din urmă au făcut obiectul dosarelor menţionate anterior, iar prin Decizia irevocabilă a înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie revine primarului general sarcina de a emite o dispoziţie motivată asupra notificării pe care a formulat-o. S-a mai reţinut de instanţa de apel că imobilul notificat se impune a fi restituit în natură însă acest aspect comportă discuţii, pe de o parte referitoare la întinderea imobilului ce a aparţinut autorilor celor două părţi, iar pe de altă parte referitor la posesia actuală a imobilului.

În legătură cu primul aspect, instanţa de apel a reţinut opiniile diferite ale celor două părţi îndreptăţite la restituire. Apelantul-contestator B.B. a susţinut că a contribuit efectiv la ridicarea imobilului, fiind mandatat de soţul surorii sale, A.R., să construiască clădirea. Susţinerea este dovedită prin copia carnetului de muncă al acestui apelant unde, la poziţia 1 respectiv 5, este menţionat ca angajator R.C.S., B.B. fiind angajat pe post de contabil în perioada 10 ianuarie 1940-15 octombrie 1942 şi respectiv 28 aprilie 1947- 1 octombrie 1948.

Este afirmat şi dovedit reţine instanţa de apel faptul că imobilul construcţie a fost edificat pe terenul aparţinând proprietarilor M.B. şi A.R. în baza contractului de vânzare-cumpărare autentificat din 16 decembrie 1942 de Tribunalul Ilfov, secţia notariat, obiectul proprietăţii fiind un teren de 550 m.p. şi o casă din paiantă. în baza autorizaţiei de construire din 29 martie 1946, s-a procedat la edificarea unui corp de clădire format din parter şi două etaje. În anexele acestei autorizaţii este menţionată suprafaţa terenului ca fiind 487,3 m.p., iar suprafaţa terenului este determinată în raport de volumul în metri cubi ai fiecărui nivel.

Astfel s-a considerat că imobilul foştilor proprietari supus restituirii este acest teren de 550 m.p. care la măsurătorile efectuate de expertul tehnic topograf B.E. este identificat ca având o suprafaţă totală formată din: suprafaţă spaţiu verde – 90,5 m.p., suprafaţă aferentă unui corp de clădire – 143,7 m.p., suprafaţă aferentă următorului corp de clădire – 219,7 m.p. şi suprafaţa unei curţi în spate de 54,1 m.p.

Construcţia supusă restituirii este aşa numitul corp A edificat pe terenul în suprafaţă de 143,7 m.p., fiind dovedit că numai acest corp a fost edificat în baza autorizaţiei de construire menţionată ulterior.

Cât priveşte corpul numit corp B, edificat pe terenul de 219,7 m.p. s-a reţinut că acesta nu a aparţinut foştilor proprietari şi, prin urmare, excede procedurilor de restituire în cauza de faţă. Despre acest corp de clădire apelantul – contestator a susţinut că nu a fost ridicat de autorii săi, ci de Banca de Stat a Republicii Populare Române, în timp ce apelanta – contestatoare a susţinut permanent că şi acesta a fost construit de soţii A.R.

Despre faptul edificării acestui corp B de alte persoane decât soţii A.R. se vorbeşte în adresa din 2 august 1951 prin care Banca Populară Română – Serviciul Întreţinere Investiţii aduce la cunoştinţa Sfatului Popular al Capitalei – Direcţia Urbanistică faptul că imobilul din Bcureşti, Calea Rahovei nr. 390, preluat de bancă pentru a fi transformat într-o sucursală de raion a băncii, a suferit reparaţiuni capitale în baza autorizaţiei atât în interior cât şi în exterior, clădirea fiind la data preluării nefinisată, la roşu. În această înştiinţare se vorbeşte de toate modificările interioare de compartimentare şi extindere făcute de investitorul B.P.R., pentru ca imobilul să corespundă scopului căruia i-a fost destinat.

Faţă de aceste aspecte instanţa de apel a reţinut că această construcţie de extindere, definită atât de părţi cât şi de expertul topograf şi de expertul în construcţii civile, ca fiind corpul B, nu a fost ridicată de soţii A.R. şi nu a fost preluată de la aceştia.

Cât priveşte însă corpul B de construcţie şi terenul aferent acestuia, măsurile reparatorii nu mai pot fi restituite în natură, fiind inacceptabil a se pretinde restituirea în această formă, în proprietate şi posesie, a unui teren pe care se găseşte edificată o construcţie ce aparţine unui terţ. Pe cale de consecinţă, aceste suprafeţe de teren (cea pe care este edificată corpul B şi terenul liber de construcţie din spatele acestuia) vor fi restituite către persoanele îndreptăţite sub forma măsurilor reparatorii în echivalent, conform art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, republicată.

Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs primarul general al Municipiului Bucureşti şi Municipiul reprezentat prin primarul general, reclamantul B.B. şi intervenienta C.A. prin mandatar R.C.

Astfel criticile aduse hotărârii instanţei de apel vizează nelegalitatea ei sub următoarele aspecte.

Pârâţii primarul general al Municipiului Bucureşti şi Municipiul Bucureşti au criticat hotărârea instanţei de apel sub următoarele aspecte.

Se susţine că hotărârea instanţei de apel este lipsită de temei legal, fiind dată cu încălcarea legii raportat la dispoziţiile art. 21 – art. 23 din Legea nr. 10/2001 şi la faptul că reclamantul nu şi-a dovedit calitatea de persoană îndreptăţită la restituire nefăcând dovada dreptului de proprietate, neavând vocaţie succesorală.

S-a mai susţinut că instanţa de apel nu a precizat suprafaţa de teren ce îi revine intervenientei C.A. şi respectiv măsurile reparatorii.

Aceeaşi recurenţi mai invocă dispoziţiile H.C.G.M.B. nr. 308/1999 privind trecerea unor terenuri în administrarea domeniului public ale sectoarelor 1 – 6 şi care prevede ca art. 1 că începând cu data intrării în vigoare terenurile amplasate între blocurile de locuinţe care prin proiectarea şi execuţia lor, au destinaţia de spaţii verzi locale şi locuri de joacă pentru copii, constituie proprietate publică.

În aceeaşi idee se susţine că din actele de la dosar nu rezultă o situaţie juridică clară a terenului identificat potrivit raportului de expertiză, în care să se stabilească apartenenţa terenului la domeniul public sau privat.

Se mai învederează faptul că reclamantul nu a depus dovezi legate de încasarea sau neîncasarea unor despăgubiri la momentul preluării terenului.

În drept au fost invocate dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Reclamantul B.B. a criticat hotărârea instanţei de apel sub aspectul nelegalităţii ei în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., învederând următoarele:

Astfel se susţine încălcarea dispoziţiilor art. 4 alin. (4) din Legea nr. 10/2001 în sensul că este singura persoană îndreptăţită la restituirea întregului imobil, fiind singurul moştenitor al M.R. – ultima proprietară a imobilului.

Or, susţine recurentul, prin stabilirea doar a cotei de 5/6 din imobil, i-au fost încălcate drepturile cuvenite în calitatea sa de legatar universal.

Astfel reclamantul a solicitat a i se restitui în natură întregul imobil compus din teren de 234,20 m.p. şi clădirea existentă pe acesta şi acordarea de măsuri prin echivalent pentru întregul teren de 273,890 m.p.

Intervenienta C.A. a criticat hotărârea instanţei de apel sub următoarele aspecte.

Se susţine incidenţa dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în condiţiile în care instanţa de apel nu a examinat criticile legate de calitatea de moştenitor al reclamantului B.B.

Astfel se arată că reclamantul nu a deschis succesiunea de pe urma defunctei M.R. şi nici nu a contestat certificatul de moştenitor pentru a avea vreo calitate de pe urma acestei defuncte.

În aceeaşi idee, recurenta invocă Decizia civilă nr. 419 din 23 iunie 2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie ce vizează acelaşi imobil, susţinând că instanţa de apel a ignorat această hotărâre.

Aceeaşi recurentă mai susţine incidenţa dispoziţiilor art. 304 pct. 8 C. proc. civ., întrucât instanţa de apel a schimbat înţelesul vădit şi neîndoielnic al actului dedus judecăţii.

Astfel se arată că titlul de proprietate asupra terenului face dovada existenţei unei singure suprafeţe de teren, iar autorizaţia de construcţie din 29 martie 1946 vizează construcţia unui corp de clădire.

Or, susţine recurenta, instanţa de apel a ţinut seama doar de declaraţiile reclamantului, însă acestea nu pot contrazice înscrisurile de la dosar şi anume autorizaţia de construire, anexa Decretului nr. 92/1950, ce atestă că s-a preluat un imobil „complet", autorizaţia din 1951 şi raportul de expertiză efectuat de expertul B.N. în dosarul nr. 11834/3/2006.

Astfel intervenienta a solicitat modificarea hotărârii instanţei de apel în sensul admiterii apelului său, şi respingerii apelului reclamantului, cu consecinţa restituirii pentru ea a întregului imobil.

Examinând hotărârea atacată prin prisma motivelor de recurs, a dispoziţiilor art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că recursurile sunt nefondate.

Cu privire la acelaşi imobil au fost formulate în condiţiile Legii nr. 10/2001, două notificări una înregistrată la 7 martie 2001 de către intervenienta C.A. şi alte de către reclamantul B.B. la 7 august 2001.

Notificările au fost justificate atât de reclamant fiind beneficiarul testamentului autentificat din 20 iulie cât şi de intervenientă prin certificatul de moştenitor autentificat din 27 mai 2002 modificat prin certificatul de moştenitor autentificat din 3 iulie 2002.

În aceste condiţii notificarea intervenientei a fost soluţionată prin Dispoziţia nr. 696 din 11 decembrie 2002 emisă de primarul general în sensul respingerii notificării motivat de faptul că aceasta nu a făcut dovada calităţii de persoană îndreptăţită în condiţiile prevăzute de Legea nr. 10/2001.

Dispoziţia nr. 696 din 11 decembrie 2002 a fost atacată în instanţă de către intervenienta C.A., formând obiectul dosarului civil nr. 11804/3/2006 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Astfel prin Decizia civilă nr. 4191 din 23 iunie 2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie secţia civilă s-a modificat în parte Decizia civilă nr. 580 din 27 septembrie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III–a civilă, şi a fost obligat pârâtul Municipiul Bucureşti, prin primarul general, să se pronunţe prin dispoziţie motivată cu privire la notificarea formulată numai de C.A.

Din considerentele deciziei civile nr. 4191 din 23 iunie 2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie rezultă fără posibilitate de echivoc că faţă de cadrul procesual stabilit în limitele principiului disponibilităţii în condiţiile în care B.B. nu avusese în acel litigiu nici o calitate procesuală, în mod greşit fusese obligat pârâtul Municipiul Bucureşti, prin primarul general, să soluţioneze printr-o singură dispoziţie notificările lui C.A. şi respectiv B.B.

În aceste condiţii în care B.B. nu avusese calitate de parte în acel litigiu ce a format obiectul dosarului civil nr. 11 şi 34/3/2006 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, s-a reţinut că analizarea şi soluţionarea contestaţiei formulată de B.B. urmează a fi analizată şi soluţionată în cauza înregistrată separat la instanţă (dosarul nr. 29985/2/2005).

În aceste condiţii şi raportat la faptul că s-a încălcat principiul disponibilităţii prin lărgirea cadrului procesual şi faţă de alte persoane ce nu avuseseră calitatea de parte în acel litigiu (respectiv B.B.) instanţa a dispus prin Decizia civilă nr. 4191 din 23 iunie 2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie secţia civilă emiterea de către pârât a unei dispoziţii numai în ce priveşte notificarea lui C.A., urmând a fi soluţionată separat contestaţia lui B.B. împotriva Dispoziţiei nr. 3301 din 10 septembrie 2004 emisă de pârât.

Ca atare, faţă de cele expuse intervenienta nu se poate prevala în exclusivitate de hotărârea judecătorească sus menţionată în sensul că i s-ar fi stabilit doar ei calitatea de persoană îndreptăţită la restituirea imobilului din litigiu „în condiţiile în care s-a statuat că în cadrul unui litigiu separat va fi analizată şi contestaţia formulată de B.B. ce viza notificarea depusă la 7 august 2001.

Din perspectiva celor expuse nu sunt incidente dispoziţiile art. 166 C. proc. civ. şi art. 1201 C. civ., sub aspectul învederat de recurenta C.A.

De altfel instanţa de apel, faţă de calităţile dovedite de reclamant şi intervenientă, a analizat atât în raport de dispoziţiile art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, art. 4.3 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001 cât şi ale art. 841 C. civ., modalitatea în care operează transmisiunea succesorală de la soţii A.R. către moştenitorii lor, reţinând în mod corect că atât reclamantul B.B. cât şi intervenienta C.A. au calitatea de persoane îndreptăţite la restituirea imobilului în cotă de 5/16 pentru reclamant şi de 11/16 parte intervenientă.

Expertiza efectuată în cauză a identificat imobilul obiect al notificărilor (teren şi construcţia – corp A de clădire, edificat de soţii A.R. în baza autorizaţiei de construcţie din 29 martie 1946).

Susţinerile legate de faptul că şi corpul B de clădire ar fi aparţinut soţilor A.R., sunt nefondate faţă de conţinutul adresei din 2 august 1951 prin care Banca Populară Română Serviciul de Întreţinere şi investiţii aduce la cunoştinţa Sfatului popular al Capitalei, Direcţia Urbanistică, faptul că imobilul preluat de bancă pentru a fi transferat într-o sucursală de raion a băncii, a suferit reparaţii capitale în baza autorizaţiei din 1951.

Faţă de concluziile rapoartelor de expertiză efectuate de experţii I.M.P. şi B.E., de faptul că este posibilă restituirea în natură a imobilului corpul A de clădire, instanţa de apel a dat eficienţă dispoziţiilor art. 1, art. 7 şi art. 9 din Legea nr. 10/2001.

Din perspectiva celor expuse, nici una din criticile recurenţilor nu sunt fondate şi nefiind incidente dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., recursurile declarate de reclamant, intervenientă şi pârâţii Municipiul Bucureşti şi primarul general, urmează a fi respinse ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge ca nefondate recursurile declarate de reclamantul B.B., pârâţii Municipiul Bucureşti şi primarul general al Municipiului Bucureşti şi intervenienta C.A. împotriva deciziei civile nr. 13 A din data de 2 iunie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VII civilă.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 25 octombrie 2010.

← ICCJ. Decizia nr. 5492/2010. Civil. Acţiune în constatare. Recurs		ICCJ. Decizia nr. 5452/2010. Civil. Revendicare imobiliară.... →

ICCJ. Decizia nr. 5517/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs

Vezi şi alte speţe de drept civil:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 5517/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs