ICCJ. Decizia nr. 5557/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 5557/2010
Dosar nr. 5850/3/2009
Şedinţa publică din 26 octombrie 2010
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 16 februarie 2009 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a-III-a civilă, reclamanta G.E. a solicitat obligarea pârâtului Municipiul Bucureşti, prin primar general să emită dispoziţie de restituire în natură a apartamentului situat în Bucureşti, ce i-a fost retrocedat prin Decizia nr. 48/A din 20 februarie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă, definitivă şi irevocabilă prin Decizia nr. 6518 din 10 octombrie 2007 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
A solicitat, de asemenea, obligarea Primarului general la plata a câte 1.000 lei pe fiecare zi de întârziere, cu titlu de daune cominatorii, cu începere de la data pronunţării hotărârii şi până la data emiterii dispoziţiei şi punerii în posesie.
Prin sentinţa civilă nr. 892 din 23 iunie 2009, Tribunalul Bucureşti, secţia a-III-a civilă, a admis excepţia inadmisibilităţii capătului de cerere având ca obiect obligarea pârâtului la plata daunelor cominatorii şi, în consecinţă, a respins acest capăt de cerere ca inadmisibil.
A fost respinsă şi cererea de obligare a pârâtului la emiterea dispoziţiei de restituire în natură a apartamentului situat în Bucureşti, sector 2 pentru autoritate de lucru judecat.
În motivarea hotărârii, instanţa a reţinut că în cauză operează autoritatea de lucru judecat raportat la Decizia nr. 48/A din 20 februarie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, prin care a fost admisă contestaţia reclamantei, formulată în contradictoriu cu acelaşi pârât, anulată în parte dispoziţia nr. 4039/2005 şi obligat Municipiul Bucureşti să restituie în natură imobilul pentru care se solicită prin prezenta acţiune să se emită dispoziţie.
În ceea ce priveşte capătul de cerere privind obligarea pârâtului la plata daunelor cominatorii, prima instanţă a reţinut că dispoziţiile art. 5803 alineat ultim C. proc. civ. prevăd că pentru neexecutarea obligaţiilor prevăzute de acest text de lege nu se pot acorda daune cominatorii.
Prin Decizia nr. 77/A din 1 februarie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă s-a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanta G.E. împotriva hotărârii pronunţate în primă instanţă.
Instanţa de apel a reţinut că în cauză este îndeplinită condiţia triplei identităţi de părţi, obiect şi cauză impusă de dispoziţiile art. 1201 C. proc. civ. pentru a opera autoritatea de lucru judecat, cele două litigii fiind întemeiate pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001.
Cu privire la daunele cominatorii, s-a reţinut că, întrucât obligaţia de a face cuprinsă în titlul executoriu nu poate fi executată decât de către debitor, devin aplicabile dispoziţiile art. 5803 C. proc. civ., dar numai în cadrul procedurii executării silite.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta G.E., invocând motivele de nelegalitate prevăzute de dispoziţiile art. 304 pct. 7-9 C. proc. civ. şi solicitând admiterea recursului şi desfiinţarea deciziei pronunţate de instanţa de apel, iar pe fondul cauzei, admiterea acţiunii reclamantei şi obligarea Primarului general să emită dispoziţie, necesară punerii în posesie, sub sancţiunea prevăzută de dispoziţiile art. 5803 C. proc. civ.
În motivarea recursului se susţine că în mod greşit s-a reţinut că acţiunea este întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001, în realitate fiind vorba despre o acţiune având ca obiect „obligaţie de a face", constând în obligarea primarului la emiterea unui act administrativ, ca urmare a punerii în executare a unui titlu executoriu.
De asemenea, se susţine că motivarea instanţei este contradictorie în ceea ce priveşte aplicabilitatea dispoziţiilor art. 5803 C. proc. civ.
Analizând recursul prin prisma motivelor de nelegalitate invocate, se constată că acesta este nefondat pentru considerentele ce succed:
Prin Decizia civilă nr. 48/A din 20 februarie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă, a fost admisă contestaţia formulată de reclamanta G.E. în contradictoriu cu pârâtul Primarul general al municipiului Bucureşti, a fost anulată în parte dispoziţia nr. 4039/2005 în ceea ce priveşte respingerea notificării contestatoarei şi obligat Municipiul Bucureşti, prin primar general, să restituie în natură apartamentul, situat în Bucureşti, sector 2.
Odată ce această hotărâre a devenit definitivă şi irevocabilă, reclamanta a formulat numeroase solicitări în scris către Primăria municipiului Bucureşti pentru a se emite dispoziţia necesară punerii în posesie, cereri ce nu au fost soluţionate de către primarul general.
Ulterior, reclamanta a formulat prezenta acţiune prin care solicită obligarea pârâtului Municipiul Bucureşti, prin primar general să emită dispoziţie de restituire în natură a imobilului ce face obiectul titlului executoriu amintit (Decizia civilă nr. 48/A din 20 februarie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti), întemeindu-şi cererea pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001.
Critica recurentei, în sensul că în mod greşit instanţa de fond şi apel au considerat prezenta acţiune ca fiind întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001, în condiţiile în care ea a înţeles să promoveze o acţiune având ca obiect „obligaţie de a face", apare ca nefondată, întrucât însăşi reclamanta a indicat în cererea introductivă ca temei juridic Legea nr. 10/2001 (dosar nr. 5850/3/2009 al Tribunalului Bucureşti).
Se constată, aşadar, că în mod corect instanţa de apel a reţinut, confirmând hotărârea instanţei de fond, că în cauză operează autoritatea de lucru judecat, fiind îndeplinită condiţia triplei identităţi de părţi, obiect şi cauză impusă de dispoziţiile art. 1201 C. proc. civ.
Astfel, în pricinile care au făcut obiectul celor două judecăţi există identitate de părţi şi de calităţi procesuale, reclamanta chemând în judecată primarul general al municipiului Bucureşti (în prima acţiune) şi Municipiul Bucureşti, prin primar general (în cea de-a doua acţiune).
Există de asemenea şi identitate de cauză, constând în modul de aplicare a prevederilor Legii nr. 10/2001 referitoare la restituirea în natură a imobilului în litigiu şi intrarea acestuia în proprietatea reclamantei.
Între cele două acţiuni există numai aparent o lipsă de identitate a obiectului cauzei, în prima solicitându-se anularea în parte a dispoziţiei nr. 4039/2005 emisă de primarul general al municipiului Bucureşti şi obligarea acestuia la restituirea în natură a imobilului în litigiu, iar prin prezenta acţiune solicitându-se obligarea pârâtului Municipiul Bucureşti, prin Primar general să emită dispoziţie de restituire în natură a imobilului ce face obiectul titlului executoriu amintit (Decizia civilă nr. 48/A din 20 februarie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti prin care s-a soluţionat prima acţiune promovată de reclamantă).
Identitatea de obiect nu presupune în mod neapărat ca obiectul să fie formulat în ambele acţiuni în acelaşi mod, ci este suficient ca din cuprinsul acestora să rezulte că scopul final urmărit de parte este acelaşi în ambele acţiuni, ceea ce este cazul în speţă, reclamanta urmărind ca finalitatea proceselor pornite să fie aceea a restituirii în natură a imobilului în litigiu.
În concluzie, autoritatea de lucru judecat, prevăzută de art. 1201 C. civ., are la bază regula potrivit căreia o acţiune nu poate fi judecată decât o singură dată şi împiedică judecarea din nou a unui proces terminat, având acelaşi obiect, aceeaşi cauză şi fiind purtat între aceleaşi părţi.
Prin urmare, soluţia adoptată de instanţele de fond şi apel este legală şi temeinic motivată.
Nefondată este şi critica referitoare la respingerea capătului de cerere privind obligarea pârâtului plata daunelor cominatorii.
În acest sens, dispoziţiile art. 5803 C. proc. civ., invocate de recurentă, reglementează executarea silită a altor obligaţii de a face şi prevede că în caz de refuz a deţinătorului de a îndeplini o obligaţie de a face, instanţa de executare poate obliga pe debitor la plata unei daune civile în favoarea statului şi, potrivit alin. (2) al aceluiaşi articol, la plata de daune-interese, prevederi ce se constituie în unicele dispoziţii legale ce sancţionează neîndeplinirea unei obligaţii de a face, însă numai în faza execuţională.
În fine, ultimul alineat prevede în mod expres că pentru neexecutarea obligaţiilor prevăzute în acest articol nu se pot acorda daune cominatorii.
În atare situaţie, cererea de obligare a pârâtului la plata de daune cominatorii pentru aducerea la îndeplinire cu întârziere a titlului executoriu contravine prevederilor art. 5803 C. proc. civ., care sunt pe deplin aplicabile în speţă.
Având în vedere aceste considerente şi ţinând seama de dispoziţiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., se va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta G.E. împotriva deciziei nr. 77/A din 1 februarie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta G.E. împotriva deciziei nr. 77/A din 1 februarie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 26 octombrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5546/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 5521/2010. Civil → |
|---|
