ICCJ. Decizia nr. 5555/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 5555/2010
Dosar nr. 36423/3/2008
Şedinţa publică din 26 octombrie 2010
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea formulată la 1 octombrie 2008, G.S. a solicitat instanţei – în contradictoriu cu Primăria Municipiului Bucureşti, prin Primar General – să oblige pârâtul a-i restitui în natură imobilul situat în Bucureşti, sector 4, construcţie compusă din 5 apartamente ce a aparţinut defuncţilor săi părinţi G.I. şi T., preluată abuziv în proprietatea statului român.
Printr-un al doilea petit al cererii introductive, reclamantul a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 200 lei, cu titlu de daune moratorii, începând cu 30 zile de la rămânerea definitivă a hotărârii.
În motivarea acţiunii, reclamantul a arătat că a formulat două notificări, în baza Legii nr. 10/2001, în legătură cu imobilul ce face obiectul acţiunii, notificări care, deşi însoţite de toate actele doveditoare au rămas fără răspuns.
Investit în primă instanţă, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, prin sentinţa nr. 489 din 6 aprilie 2009, a admis în parte cererea şi în consecinţă a dispus obligarea pârâtei de a-i restitui reclamantului imobilul situat în Bucureşti, sector 4.
A respins, ca neîntemeiat, capătul de cerere vizând daunele moratorii.
Pentru a se pronunţa astfel, prima instanţă a reţinut în esenţă că imobilul a fost preluat abuziv în proprietatea statului, cu încălcarea dispoziţiilor art. 12 din Constituţia de la 1965, potrivit căreia terenurile şi construcţiile puteau fi „expropriate" doar pentru lucrări de interes obştesc şi cu plata unei juste despăgubiri, precum şi a art. 481 C. civ., care prevăd în plus, caracterul prealabil al despăgubirii.
Tot astfel, din înscrisurile depuse la dosarul cauzei, tribunalul a reţinut că imobilul în cauză nu a fost înstrăinat către chiriaşi ori către alte persoane fizice ori juridice, în baza Legii nr. 112/1995, acesta aflându-se actualmente în proprietatea Primăriei Municipiului Bucureşti – Administraţia Fondului Imobiliar, care la rândul ei l-a transmis spre administrare Spitalului Bucur, în scopul mutării Policlinicii Bucur.
În consecinţă, prima instanţă a făcut aplicaţiunea dispoziţiilor art. 9 din Legea nr. 10/2001 potrivit cărora imobilele preluate în mod abuziv, indiferent în posesia cui se află în prezent, se restituie în natură în starea în care se află la data cererii de restituire şi libere de orice sarcini, în cauză nefiind reţinută incidenţa vreunuia din cazurile ce constituie impedimente la restituirea în natură.
Soluţia a fost menţinută de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie care, în esenţă cu aceeaşi motivare, prin Decizia nr. 45/A din 21 ianuarie 2010, a respins ca nefondat apelul pârâtei.
În cauză, a declarat recurs în termen legal, pârâta Primăria Municipiului Bucureşti, prin Primar General care, invocând temeiul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., critică hotărârea din apel, pe considerentul de a nu fi reţinut caracterul de recomandare al termenului de 60 de zile prevăzut de art. 23 din lege, termen care are două date de referinţă respectiv fie data depunerii notificării, fie data depunerii actelor doveditoare.
Or, se arată, reclamantul nu a ataşat notificării şi nici nu a depus la dosarul administrativ toate actele şi precizările cerute de lege.
Tot astfel, se arată, la dosar nu se regăseşte o situaţie juridică clară a imobilului în litigiu şi respectiv situaţia locativă, la zi.
Cât priveşte Decretul nr. 223/1974, instanţa a reţinut greşit că acesta ar contraveni prevederilor Constituţiei de la 1948 şi ale art. 481 C. civ., în condiţiile în care, în perioada aflării sale în vigoare, actul normativ nu a fost declarat neconstituţional.
Recursul se priveşte ca nefondat, urmând a fi respins în considerarea argumentelor ce succed.
Din interpretarea dispoziţiilor art. 25 şi art. 26 ale Legii nr. 10/2001, rezultă că, indiferent dacă persoanei îndreptăţite i se restituie în natură imobilul ori i se oferă restituirea prin echivalent sau chiar i se refuză un atare drept, entitatea investită este obligată ca asupra solicitării adresată pe calea notificării, să se pronunţe printr-o decizie sau dispoziţie motivată.
Din actele cauzei rezultă că, până la data formulării acţiunii, între persoana îndreptăţită şi pârâtă nu a existat o corespondenţă care să probeze, aşa cum susţine aceasta din urmă, refuzul reclamantului de a-şi completa dosarul administrativ cu documentele ce justifică temeinicia pretenţiilor formulate.
Ca atare, chiar acceptându-se teza că termenul de 60 de zile prevăzut de art. 25 alin. (1) din lege ar fi unul de recomandare, caracterul rezonabil al acestuia a fost cu mult depăşit iar acţiunea celui în cauză este pe deplin justificată în condiţiile în care a fost formulată la peste 7 ani de la data când reclamantul a întreprins demersul prevăzut de art. 22 alin. (1) din acelaşi act normativ, interval în care nu a primit nici un răspuns.
Or, aşa cum în mod constant au statuat instanţele, lipsa răspunsului într-un interval mare de timp de la data iniţierii procedurii administrative, poate fi interpretată ca un refuz al soluţionării notificării, situaţie ce aduce în discuţie culpa entităţii investite.
În ceea ce priveşte nelămurirea situaţiei juridice a imobilului, acest motiv de recurs va fi analizat doar prin prisma caracterului judicios al soluţiei vizând restituirea în natură a nemişcătorului, în condiţiile în care critica nu a fost formulată şi în apel.
Astfel, din probatoriile administrate în cauză, rezultă, fără echivoc, lipsa vreunui impediment la restituirea în natură, la data iniţierii demersului judiciar, imobilul aflându-se în administrarea Spitalului Clinic de Urgenţă „Sfântul Ioan" care l-a închiriat la rândul său unei societăţi comerciale în scopul funcţionării unui cabinet medical particular (a se vedea adresa nr. 1274 din 5 februarie 2002 – f. 109 dosar nr. 36423/3/2008 al Tribunalului Bucureşti).
Tot din considerentul invocării sale omisso medio, nu va fi analizat nici motivul de recurs vizând greşitele aprecieri ce ar fi făcute de instanţe în legătură cu înfrângerea de către Decretul nr. 223/1974, a prevederilor legii fundamentale, critică surprinzătoare, de altfel, în condiţiile în care nu acesta a fost actul normativ în temeiul căruia imobilul a fost preluat în proprietatea statului ci, aşa cum corect au reţinut instanţele, Decretul nr. 92/1950, în anexa căruia nemişcătorul a fost înscris la poziţia 2962 (Anexa pentru Municipiul Bucureşti).
Aşa fiind, recursul urmează a se respinge, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta Primăria Municipiului Bucureşti, prin Primar General împotriva deciziei nr. 45/A din 21 ianuarie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţa publică , astăzi 26 octombrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5537/2010. Civil. Revendicare imobiliară.... | ICCJ. Decizia nr. 5533/2010. Civil. Obligaţie de a face. Fond → |
|---|
